A fi, a avea, a face

Vă amintim întrebările adresate colaboratorilor pentru tema acestui număr:

1) Care este zodia timpului nostru: "a fi" sau "a avea"?
2) Ce semn aşezaţi între aceste două verbe?

Zodia lui A FACE

Întrebarea privitoare la raportul posibil dintre A AVEA şi A FI, la pretinsa preeminenţă a unuia asupra celuilalt, trebuie contextualizată. Avem oare de-a face aici cu o consideraţie axiologică, menită a le situa pe acestea două într-o ierarhie? Ce înţelegem de fapt prin A FI şi A AVEA? Este suficient de bine pusă întrebarea, astfel încât măcar un răspuns să fie cu putinţă? Încerc să răspund la aceste întrebări în modul cel mai genuin cu putinţă.
Aş putea înţelege, spre exemplu, că, valoric vorbind, vremurile în care trăim se clădesc cu precădere pe dimensiunea lui A AVEA; contează astfel, într-o accepţie gregară, mai mult ceea ce ai, în sensul în care a avea e echivalent cu a poseda. Aceasta este accepţia de bază cu care ne întâlnim în primă instanţă. Posed ceva în măsura în care dispun de acel ceva ca fiind al meu, printr-o lege scrisă sau nescrisă; mă bucur aşadar de toate avantajele pe care mi le oferă posesia lui. Am astfel la dispoziţie o casă, o maşină, o bibliotecă, chiar o fiinţă omenească . Cred că acesta este sensul cel tare al preeminenţei lui A AVEA asupra lui A FI. Acesta din urmă s-ar construi pe temeiul primului. Căci sunt ceva prin ceea ce am. A FI decurge din A AVEA ca o urmare firească : dacă am, atunci mi se deschide şi posibilitatea de a fi, la rigoare de a fi ceva.
Dar acelaşi raport poate fi înţeles şi în alt sens. Căci ce putem avea altceva, dacă nu ceea ce se numeşte avere? Iubirea poate fi o asemenea avere, spre exemplu, dar e impropriu să spun că o posed. A AVEA înseamnă aici a avea-împreună-cu-altcineva. Ca atare, faptul de a avea îmi configurează o putinţă de a fi, un posibil a fi, dar un A FI care nu mai e înţeles ca a-fi-unul, ci drept un a-fi-împreună. Înţeleg în acest context prin A AVEA, faptul de a face experienţa iubirii. La drept vorbind, nu avem decât acel ceva a cărui experienţă o facem, dar îl avem ca termen al unei experienţe pe care o facem, îl avem prin experienţa pe care o facem. Nu avem, în acest sens, bani, casă, maşină. Nu avem decât ceea ce experiem, cu alte cuvinte spus, exclusiv propria noastră experienţă cu ceea ce e altceva decât noi înşine. Asemenea experienţe sunt cele care ne construiesc un posibil A FI.
Eu nu sunt, nu sunt ceva decât prin ceea ce am, iar ceea ce am este experienţa pe care o fac cu lucrurile. Cu alte cuvinte, relaţia dintre A FI şi A AVEA e mediată de un A FACE. Nu am pur şi simplu, şi nu sunt pur şi simplu, ci am ceva şi sunt ceva în măsura în care fac, făptuiesc.
Cu alte cuvinte spus, accepţia pe care o prefer eu în ceea ce priveşte cele două cuvinte este legată de dimensiunea practică pe care o deschide A FACE, A FACE ca aventură a experienţei.

Semnul dintre A FI şi A AVEA e substituit de semnul lui A FACE

Remarc adesea în filosofie gândirea unei frecvente delimitări între cele două regimuri semantice pe care le deschid cele două verbe, A FI şi A AVEA. Această deosebire e marcată cu precădere în anumite tradiţii pentru care esenţială e intenţia configurării unui mod de a fi, a unui tip uman aparte, prin distingerea lui de orizontul său ustensilic, ca să folosesc ideea lui Heidegger şi am în vedere acele tradiţii cu tentă soteriologică (precum tradiţia creştină ori cea marxistă, dar de fapt orice cultură care vede în salvarea omului misiunea sa de căpătâi). Dincolo de aceste demarcaţii, care fie accentuează pe A FI, descriindu-l ca fundal pentru A AVEA, fie acordă preeminenţă lui A AVEA, ca substrat din care îl extrag pe A FI (cum e cazul marxismului), A FACE poate fi văzut ca modalitatea prin care poate fi anulat atât semnul opoziţiei cât şi cel al identificării.
Determinant în cazul lui A FACE e maniera foarte naturală în care el se deschide către ambele regimuri verbale. Sensurile germanului Erfahrung (experienţă) ne ajută cel mai bine să înţelegem legătura aceasta. Mă refer la sensurile pe care le discută Hans-Georg Gadamer în legătură cu experienţa istorică sau cea a jocului. A FACE ca "a face experienţa a ceva" revine la a-ţi configura o manieră de A FI, adică la transformarea modului tău de a fi, fapt în urma căruia tu nu încetezi de a fi, dar eşti sau devii altfel. A AVEA are în acest context valoarea unei experienţe pe care nu o posezi, nu o ai în sens propriu, dar pe care o poţi înţelege ca avere.
Experienţa e una din posibilele locuri în care această dualitate e anulată pe temeiul translării sensurilor acestora în orizontul semantic al lui A FACE, ca verb ce formează nucleul Filosofiei practice.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!