Amorul-propriu, viciu social. Viziunea pascaliană

Pentru Blaise Pascal, păcatul este o conversiune către eul care urmăreşte doar satisfacţia individuală proprie. Amorul-propriu poate lua astfel trei forme: libido sentiendi – dragostea senzuală, libido dominandi – orgoliul care caută să-şi impună dominaţia asupra celorlalţi şi libido sciendi – curiozitatea şi dorinţa arzătoare de cunoaştere, tinzând până dincolo de ceea ce ţine de puterile noastre. Fiecare dintre aceste concupiscenţe, cum le numeşte autorul Cugetărilor, a fost ridicată la rang de ideal de către gânditori de-a lungul timpului. Epicureicii erau susţinătorii voluptăţii, plăcerii, în timp ce stoicii întronau orgoliul, iar mai târziu, dogmaticii cartesieni acordau rangul superior curiozităţii. Toate acestea sunt însă varietăţi ale unei aceleiaşi pasiuni care raportează totul la sine şi apreciază ca bun şi bine doar ceea ce poate să îi aducă satisfacţie.
Acest amor-propriu provoacă un război al tuturor contra tuturor, în care fiecare eu vrea să îi supună pe toţi ceilalţi doar pentru a fi el mulţumit. Acest viciu nu afectează numai relaţiile cu ceilalţi, ci strică şi raporturile cu sine. Nesuportând evidenţa mizeriei, ignoranţei şi neputinţei în care se află, individul le neagă, şi le ascunde, încearcă să le privească drept calităţi. Dragostea de sine se disimulează în mod perfid, afişând aerul cel mai nobil şi figura cea mai dezinteresată. Întreaga atenţie a individului se concentrează asupră-şi şi îl fereşte să se gândească la tot ceea ce îi poate ameninţa viaţa şi care, până la urmă, o ruinează.
Conform spuselor lui Pascal, "avem în noi un izvor nesecat de amor-propriu care ne face să ne înfăţişăm pe noi înşine ca putând ocupa mai multe locuri în afara noastră. Aceasta este şi cauza că suntem foarte bucuroşi când ne ştim iubiţi. Fiecare din noi doreşte să se ştie iubit. Citeşti acest lucru în ochii săi. Căci ochii sunt expresia inimii; dar numai cel interesat înţelege limbajul lor." (Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 232)
Nobila voinţă a filosofilor stoici de a conduce indivizii spre virtute şi la cea mai aleasă dintre pasiuni nu este în fond decât o dorinţă arzătoare de a fi admiraţi.
Mai există chiar şi o formă colectivă de amor-propriu, cum este la iezuiţi, după care cu toţii sunt convinşi că ei sunt unicii apărători ai Bisericii şi care caută să îşi extindă influenţa în toată lumea.
Amorul-propriu nu se opreşte aici. Din viciu personal, devine viciu social, deoarece, scrie Pascal, noi nu ne mulţumim doar cu viaţa pe care o avem în noi înşine şi în fiinţa noastră proprie: "noi vrem să trăim în ideea celorlalţi în maniera unei vieţi imaginare şi depunem eforturi pentru a părea astfel". Aşadar, amorul-propriu creează un soi de convenţie prin care fiecare acceptă să ignore viciile celorlalţi cu condiţia ca şi ceilalţi să le ignore pe ale sale. Această "complicitate" a eurilor presupune o adevărată reţea de ipocrizie care permite fiecăruia să se iubească pe sine însuşi. "Suntem trataţi (de către ceilalţi, n.n.) cum vrem să fim trataţi: urâm adevărul, ni se ascunde; vrem să fim flataţi, ne flatează; ne place să fim înşelaţi, ne înşeală." Aceasta este sursa ordinii sociale: "Unitatea dintre oameni nu se fondează decât pe această înşelare mutuală".

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!