Călătorie şi loisir în secolul al XVIII-lea

Secolul al XVIII-lea, aflat în pragul primei sinteze ştiinţifice, continuă obsesiile carteziene ale epocii clasice. Din perspectiva acestei maniere de a ordona lucrurile cunoscute şi de a stabili strategiile epistemologice pentru cele necunoscute, se realizează şi primele conştientizări ale spiritualităţii europene. Stabilirea coordonatelor statutului de european se face prin raportarea la comunităţile etno-culturale din alte spaţii geopolitice. Edificator pentru acest demers este capitolul din Enciclopedie destinat Europei, în care se construieşte o ierarhizare în spirit europocentrist a lumii cunoscute; în acest context se conturează o nouă viziune asupra universalităţii umane, iar europeanul se identifică pe sine ca cetăţean al unei mari colectivităţi, cu responsabilităţi în emanciparea lumii, în scopul realizării unui "concert" universal, ca împlinire a Raţiunii. Acest neoumanism având ca nucleu ideile lui Montaigne şi Leibniz va fi dezvoltat şi aplicat de animatorii Enciclopediei, de elitele politice şi intelectuale ale Europei iluministe. Afirmarea acestui spirit european generos şi "curios" este legată şi de călătoriile epocii, care dau posibilitatea cunoaşterii unor noi spaţii geopolitice şi culturale, interesante pentru europeni din perspectiva înţelegerii sistemelor politice şi a codurilor socio-culturale. Europenii călătoresc în toată lumea cunoscută (căreia îi dilată graniţele, micşorând aria spaţiului care în scurt timp nu se va mai numi terra incognita), relaţiile de călătorie devenind lectură preferată, dar şi sursă de documentare indirectă pentru mediile oficiale.
În epocă ia naştere un nou tip de homo viator, pentru care lumea este o provocare. Pe lângă călătoriile cu finalitate imediată, determinate de interese politice şi economice (călătorii diplomatice şi de afaceri), se lansează călătoriile cu motivaţie pedagogico-filosofică. Tinerii aristocraţi (englezii în primul rând), apoi fiii burghezilor văd în călătorie o posibilitate a autodevenirii, în acest sens ea având caracterul exersat în alte epoci, acela de călătorie iniţiatică. Dacă englezii merg cu precădere în Franţa şi Italia, şi mai apoi în lumea orientală, germanii sunt fascinaţi de zona mediteraneană, care oferea imaginea unui spaţiu exotic, dar şi posibilitatea unor exerciţii de pragmatism economic (vezi, în acest sens, discursul pe care respectabilul burghez Meister i-l oferă fiului său cu vederi şi dorinţe nonconformiste, despre valoarea pragmatică a călătoriei, în romanul lui Goethe Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister). Francezii, după ce au fost seduşi de spaţiul mediteranean şi de cel oriental (levantin), deşi îşi păstrează această constanţă, îşi deplasează interesul spre Anglia, devenită model al civilizaţiei (Voltaire vizitează Anglia în 1726, abatele Prévost în 1728, Cassanova în 1760, Alfieri la 1767).
O serie de mutaţii care se petrec în lumea occidentală şi în cea orientală în secolele XVII-XVIII determină transformări în motivaţia călătoriilor şi în tipologia acestora. Astfel, în spaţiul englez, modificările care au afectat structura socio-politică şi mentalităţile colective au fost operate de monarhia constituţională instalată după "glorioasa revoluţie de la 1688". Prosperitatea economică stimulează expansiunea economică, dar şi curiozităţile culturale; reformele socio-politice şi aplicaţiile lor eficiente provoacă la cunoaşterea altor sisteme socio-politice, mai ales a celor care prin osificarea lor medievală se contrapun modernităţii reprezentate de sistemul parlamentar; din această perspectivă, apreciem "hemoragia" de călători englezi în spaţiile altfel neinteresante pentru adepţii călătoriei de agrement. Călătoriile germane au o puternică determinare politico-culturală; germanii sunt preocupaţi de dimensiunile etno-culturale şi de felul în care sistemul politic favorizează sau obstrucţionează iniţiativa politică şi culturală ca manifestare a emancipării. Avem în vedere relaţiile de călătorie aparţinând spaţiului lingvistic german, în special spaţiului politico-statal austriac.
Doar câţiva călători pasionaţi au trecut prin spaţiul românesc al acestei perioade, Principatele nefiind incluse în sfera interesului turistic; numai cei mai "curioşi" occidentali vizitează spaţiul românesc, fără a avea finalităţi importante sau/şi bine conturate. Cei mai semnificativi călători din acest grup mai puţin reprezentativ din punct de vedere numeric sunt: Aubry de la Montraye, care între 1711-1714 a efectuat câteva călătorii succesive în Moldova, Dobrogea, Ţara Românească şi Transilvania; John Bell of Antermony, care la 1737 călătoreşte prin Moldova şi Dobrogea de la St. Petersburg la Constantinopol; pentru Frederick Calvet, lord Baltimore, ţările române au fost la 1764 un segment din călătoria sa de agrement; Johann Lehmann, în calitate de director al unei trupe de teatru, a însumat cinci călătorii în Transilvania şi Banat (reprezentaţiile se dădeau la Sibiu); autorul descrie doar itinerariul din 1782; Lady Elisabeth Craven, soţia markgrafului de Anspach întreprinde la 1786 o călătorie de agrement şi prin spaţiul nord-dunărean. Recordul în ceea ce priveşte aria şi durata călătoriilor l-a deţinut Aubry de la Montraye, care timp de 25 de ani a călătorit în Europa, Asia şi Africa. Aceşti călători, spre deosebire de clericii-misionari, sunt mai interesaţi de aspectele vieţii sociale şi edilitare; astfel, lady Craven pare mai interesată de particularităţile loisir-ului elitelor din Principate. Determinante în ceea ce priveşte reprezentările stereotipale ale acestor călători sunt experienţa drumurilor europene şi orientale care explică tonul moderat, neutru sau ironic (Lady Craven), durata relativ scurtă a vizitelor în spaţiul românesc şi, evident, stereotipurile politice şi etno-culturale acumulate în timp în imaginarul mediilor de provenienţă (în cel francez şi englez domină derivatele din imagotipul balcanic).
Şi călătoriei i se aplică scheme ordonatoare; se trasează definiri şi clasificări ale călătoriei, respectiv ale călătorilor; călătoria este o temă obsesivă, chiar şi literatura romanescă construindu-şi intriga în jurul unui itinerar. Astfel, în literatura ficţională, se practică voiajul "pitoresc şi istoric" (Albanis de Beaumont), sentimental (Laurence Sterne), sentimental şi pitoresc (Boudon de Saint-Amans), "istoric şi politic" (Guyot de Merville), literar (Ch. Et. Jordan) şi "agronomic" (De Pradt). Dincolo de tratatele de morală (Fénelon, Les Aventures de Télémaque) şi relaţiile de călătorie care fac apologia călătoriei ca întreprindere gnoseologică, există relaţii de călătorie care îşi expun retoric discursul generos, umanist şi universalist cu referire la eficienţa socio-culturală a călătoriei ca formă de cunoaştere; aceasta are un rol important în formaţia intelectuală şi în procesul maturizării sociale. Obiectul cunoaşterii manifestate în asemenea manieră este umanitatea ce poate fi regăsită pretutindeni în lume. Scopul deliberat al unei astfel de călătorii nu poate fi decât civilizarea acestei umanităţi "de nous former l'Esprit" (vezi relaţiile de călătorie de tip epistolar - Lettres sur Les Anglois et Les Francois et sur les Voiages, Cologne, 1727, pp. 271-273). Spre sfârşitul epocii, când excesele îşi fac simţite prezenţa şi în justificarea călătoriei (călătoriile de plăcere aduceau adeseori ruina, satisfăcând comportamente consumaţioniste), se afirmă şi alte atitudini.
Numărul celor care călătoresc de plăcere este foarte restrâns, deoarece spaţiul românesc, datorită complicaţiilor politico-militare şi standardului de civilizaţie, nu oferea siguranţa şi confortul necesar călătoriei de agrement; de aceea, Aubry de la Montraye, John Bell of Antermony, Frederick Calvet, lord de Baltimore, şi Lady Craven sunt nişte pionieri ai turismului în acest spaţiu.
Călătoriile în lumea occidentală fac din oraş centrul contactului cu Celălalt; acolo, acesta (ca şi comunitate) se exprimă: arhitectura civilă este un indicator al ierarhiilor sociale şi al standardelor de viaţă, arhitectura religioasă este un barometru al religiozităţii colective, aspectele edilitare, igiena stradală, comportamentele vizibile în gestualitate, diversitatea şi aspectul locurilor sociale (parcuri şi grădini publice, ospătării şi crâşme, cluburi, prăvălii specializate în stimularea consumului de lux) vorbesc despre "civilitatea" cadrului citadin, bibliotecile şi cabinetele de curiozităţi oferă date despre accesul la cultură; de aceea, în relaţiile de călătorie oraşele îşi împart cu mediile oficiale (curte şi spaţiile socio-culturale ale elitei) zona de interes pseudo-turistic (în Occident se călătoreşte nu numai din raţiuni imediat pragmatice – afaceri, misiuni politico-diplomatice, călătorii de studii –, ci şi sub impulsul unor motivaţii noi); globetrotter-ii, tinerii britanici angajaţi în realizarea unui grand tour geografic cu valenţe iniţiatice, aventurierii aflaţi în căutarea unei identităţi socio-economice de excepţie, sau cel puţin comode, privesc, apreciază şi compară oraşele europene – realităţi emblematice pentru istoria şi profilul etno-psihic al popoarelor (astfel de itinerarii sunt ordonate şi prin existenţa unor dicţionare poliglote şi ghiduri).
Oraşele din spaţiul românesc nu se vor bucura de aceste privilegii ale descripţiei, căci străinii văd în spaţiul urban din ţările române doar cadrul convenţional al autorităţii; altfel, târgurile şi oraşele (mai ales cele din aria extracarpatică) le par structuri închise în sine, cu contraste puternice, spaţii necivilizate – mai toţi occidentalii se plâng de străzile strâmte şi noroioase care le aduc aminte de propriul trecut citadin şi anarhic; în fapt, acesta nu era chiar atât de îndepărtat, noroiul şi aspectul rural sunt prezente în urbanitatea occidentală şi central-europeană – marcă socială şi dovezi ale conservării unor deprinderi anacronice (absenţa igienei stradale, creşterea porcilor pe străzi etc.).
Călătorii străini "văd" oraşul în funcţie de finalităţile călătoriei şi de "programul" predeterminat de durata călătoriei şi de natura textului (scrisoare, raport, jurnal, relaţie, memorii, studiu monografic), care influenţează şi ele structura reprezentărilor citadine; formaţia culturală şi statutul confesional lărgesc sau reduc focalizarea privirii. În această perioadă, călătoria clasică va implica în itinerar Italia, Grecia (inclusiv cea insulară), Constantinopolul, Locurile sfinte, Egiptul, aria mediteraneeană – spaţiu care devine zonă a exerciţiilor turistice şi a pelerinajelor culturale stimulate de tabloul contrastelor şi al interferenţelor istorice, rasiale şi etno-culturale. Din loc al exemplarităţii morale (construit astfel din raţiunile specifice criticii socio-politice, mai ales în satira politică!), orientul devine locus al exerciţiului ştiinţific (geografi, arheologi, numismaţi asaltează mai ales nordul Africii) şi spaţiu al reveriei declanşate de trecutul manifest în relicvele arheologice; romantismul va transforma lumea mediteraneană în spaţiu ficţional, în cadru al aventurii livreşti, în care eroul îşi defineşte exemplaritatea. Deci, de la Orientul convenţional al lui Montesquieu, Moliere, Diderot, la fantasticul lui Hauff, acest spaţiu este transferat din zona realului în cea a imageriei romantice, devenind stimul pentru experienţa interioară. W.G. Browne (la 1792), L.F. Cassas, Daniel Clark (în 1800), Chateaubriand (1806), călători în Levant, transferă accentul preocupărilor de la evaluarea societală pe expunerea urmelor civilizaţiilor dispărute, căci orientul real îşi dezvăluie "barbariile".
Călătoriile de anvergură, aventuroase în esenţă prin program, proiecte şi itinerar, îi atrag pe cei care sunt "suflete mari care trec barierele imaginare ce despart popoarele, şi care după exemplul Statului Suveran care le-a creat, cuprind în bunăvoinţa lor întreg genul uman" (J.J.Rousseau); pentru ei, Europa se redescoperă, devine fabuloasă prin neexplorata istorie naturală şi umană, inepuizabilă ca spectru al plăcerilor (fruste şi sofisticate) şi ca ofertă socială.
Îndeosebi globetrotterii sunt indivizi cu un statut social solid, care le oferă baza materială (venituri financiare, echipament adecvat) pentru călătorii. Pentru aceştia, călătoria este o pasiune sau prilejul de a alimenta pasiuni şi curiozităţi culturale legate de istorie naturală, arheologie, epigrafie, numismatică şi istoria artei. Voiajorii occidentali tranzitează prin spaţiul românesc înspre geografiile incitante ale marelui orient, ţările române reprezentând un punct nodal în reţeaua rutelor tradiţionale care leagau Europa de Orientul care de la Marco Polo (secolul al XIII-lea) nu-şi epuizase încă realităţile de interes. Un călător pasionat este Michael Eneman, pastor suedez, profesor de limbi orientale la Universitatea din Upsala, care a călătorit în Europa răsăriteană, Asia Mică şi în nordul Africii (Egiptul şi Palestina). În diarum-ul său Resa i Orienten (1711-1712) spaţiul urban românesc îi solicită prea puţin atenţia, chiar şi Benderul care la acea dată era un mare oraş de periferie geopolitică este redus la dimensiuni irelevante (aşezare geografică, populaţie multietnică şi multiconfesională, floră şi culturi agricole exotice). Aubry de la Motraye, un protestant francez stabilit în Anglia şi aflat în slujba lui Carol al XII-lea al Suediei, călător timp de 25 de ani prin Europa, Asia şi Africa, trece de câteva ori, între 1711-1714, şi prin spaţiul românesc. Vestitul călător (cărţile sale au cunoscut un mare tiraj, ediţii şi traduceri) aminteşte oraşele întâlnite în drumurile sale răsăritene, cele mai multe dintre acestea fiind cetăţi dunărene şi dobrogene aflate sub jurisdicţia otomană (Babadag-Isaccea, Tulcea, Brăila, Constanţa, Chilia, Cetatea Albă, Giurgiu), "un fel de sate mai mari" cărora autorul le evaluează contabiliceşte populaţia şi potenţialul economic; dintre oraşele din spaţiul intracarpatic, Clujul şi Alba Iulia îi plac prin edificiile religioase şi respectiv simetriile frumoase. Evident că această lipsă de entuziasm se datorează cunoaşterii unor structuri urbane mai spectaculoase decât cele din spaţiul românesc (Voyages du Sr. de la Motraye en Europe, Asie et Afrique…, vol. II, La Haye,1727, p. 217 sq).
Drumurile lui John Bell of Antermony, Frederick Calvet, lord Baltimore, şi lady Craven se înscriu în categoria călătoriilor clasice, definitorii pentru atitudinile occidentale consacrate vis-a-vis de călătorie. Frederick Calvet, din neamul lorzilor Baltimore, este reprezentativ pentru tinerii aristocraţi, excentrici care după terminarea studiilor în universităţile engleze se lansează în acel Grand tour, traseu european şi oriental care era conceput ca aventură virilă, cu probe iniţiatice, cu rol în autodevenirea socială a personajelor. Pe parcursul unei astfel de călătorii, tânărul nobil trece şi prin Moldova (1764); cu acest prilej cunoaşte Iaşul, căruia îi va face o descriere binevoitoare, căci reţine doar aspectele care-i dau oraşului configuraţia de oraş interesant şi agreabil – componenţa etnică diversă cu efecte cromatice, specificitatea arhitecturii civile care presupune folosirea lemnului atât în construcţii, cât şi la poditul străzii, existenţa băii publice, cercul de grădini şi vii care înconjoară oraşul, aspectul pitoresc al Bahluiului, frumuseţea şi frivolitatea femeilor (vezi Călătorie prin Dobrogea şi Moldova, în Călători străini despre ţările române, vol. IX, Bucureşti,1997). Globettroterii şi aventurierii care au lăsat descrieri despre mediul urban din spaţiul românesc, alături de funcţionari ai administraţiei europene interesate în prospectarea potenţialului natural, economic şi demografic al societăţii româneşti prezintă oraşele româneşti ca pe o realitate a contrastelor, ele fiind tratate (de cele mai multe ori în aceste relaţii) drept nişte "sate mai mari", puncte necesare într-un itinerar prestabilit.
Analizând cele mai reprezentative descrieri pe care călătorii străini le realizează cu referire la mediile orăşeneşti din spaţiul românesc, constatăm că aceştia nu recunosc urbanitatea structurilor citadine din această arie geopolitică şi culturală. Deşi apreciază caracterul privat al locuinţelor (mai accentuat şi contrastant în dimensiune socială decât în alte cadre citadine), funcţionalitatea tipică (comercială, administrativ-politică şi spirituală) şi – mai evident decât în Europa – existenţa în manieră pacifistă a grupărilor etno-confesionale (mai diverse şi mai numeroase decât în Occident), bază a unor solidarităţi esenţiale legate de perceperea şi protejarea (deci autoprotejarea) spaţiului comun (oraşul) care-i uneşte, deşi ele sunt organic separate, vizitatorii străini nu acordă oraşelor româneşti un statut asemănător cu al celor din Europa. Aşezările româneşti, deşi sunt recunoscute ca mari concentraţii de populaţie, pentru aceşti călători occidentali par doar nişte sate mai mari. În schimb, ruralitatea românească le pare aceloraşi emblematică, pregnant identitară. Cu totul paradoxal, nici oraşele transilvănene nu se bucură de un tratament vizibil diferenţiat, căci ele nu sunt interesante pentru călătorii care au văzut metropolele europene sau/şi megalopolisurile europene; oraşele ardelene semănau mai degrabă cu reţeaua central-europeană de oraşe mici şi mijlocii.
Constatăm astfel că dincolo de palidele şi succintele reliefări ale existenţei citadine din lumea românească, călătorii străini conturează, în plan imaginar evident, oraşul pe care îl percep în funcţie de determinările spaţiului geocultural din care provin.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!