Câteva întrebări pentru Benjamin Fondane

Fondane, te-ai hotărât dacă eşti mortul sau asasinul? Căci ne mărturiseai, în 1929: "Volumul de faţă [Privelişti (Poeme. 1917-1923)] aparţine unui poet mort, în vârstă de 24 de ani, prin anul 1923. De atunci urma lui se pierde prin continent. Cei care l-au desluşit undeva, într-un «studio» de cinema, sau în biroul unei societăţi de asigurare, au întâlnit un om rece şi insensibil pentru o activitate care-i era atribuită şi nici un fel de lacrimă în privire pentru un trecut în care cheltuise energia unei semnificaţii. Mort? Nu, asasinat după toate regulile artei, după o lungă uremie morală, în care voinţa lui de a săvârşi şi voinţa lui de a fi s-au luat la luptă crâncenă, ca în faimoasele bătălii de cocoşi, în Flandra. Celui căzut, cu gura în ţărână, i-am supravieţuit eu. Nu-i încă momentul să hotărăsc dacă sunt eu mortul, sau dacă eu asasinul".
Teribil asasinat, teribilă sfărâmare a unui eu ce poartă în sine propriul duşman. Teribilă neputinţa de a nu putea hotărî cine e mortul şi cine asasinul. Şi Fondane pleacă în lume, asemeni lui Rimbaud. Părăsindu-şi trecutul pentru care nu varsă nici o lacrimă, îşi pierde urma pe continent, sub semnul conştiinţei nefericite. Sfâşiere profundă şi disensiune a noastră intimă - aceasta este conştiinţa nefericită care, potrivit lui Fondane, are drept sursă coexistenţa în om a două gândiri opuse, antagonice chiar, "dintre care una face, cu certitudine, afirmaţia existenţială, iar cealaltă, cu nu mai puţină certitudine, neagă existenţa şi îi substituie o lume de structuri ideale".
Ce căutai Fondane?
Împreună cu Rimbaud, "adevărata viaţă"? Fondane îl iubea şi îl ura în aceeaşi măsură pe Rimbaud. Ni-l descrie ca fiind tipul omului de nefrecventat, golanul (voyou) prin excelenţă şi pe care nu-l poţi primi în familie, acasă; omul lângă care, dacă stai, eşti obligat să trăieşti la o temperatură insuportabilă şi care îţi cere să înduri ce nu-ţi stă în putere, te hărţuieşte. Îl iubea şi îl ura pe Rimbaud. Îl iubea pentru că părăsise totul, se părăsise, plecând în lume şi spunând: "Nefericirea a fost Dumnezeul meu", căutând "adevărata viaţă", pe care însă n-a găsit-o în modalităţile realului. Despre Rimbaud, Fondane ne spune că încerca să fugă de eul său (el însuşi a făcut-o), pe care încerca să-l ucidă (crezându-l muritor), şi devenind pe rând (până la convertire) Vizionar, comerciant, explorator. Pe patul de moarte, convertit, huleşte. Aceasta pentru că nu găsise nici atunci puterea care i-a instaurat eul. Destinul singular al lui Rimbaud: "a nu se putea resemna în faţa vieţii şi a nu putea găsi «adevărata viaţă»; a nu putea suporta Autoritatea [Spiritul], dar a nu putea merge până la capătul «libertăţii libere»; a-l aştepta pe Dumnezeu cu lăcomie şi a-l pierde…". De ce îl ura pe Rimbaud? Poate pentru suprema injurie, considerată de Fondane cea mai grosolană dintre toate: Văd urmarea! Înţelepciunea mea e la fel de dispreţuită ca şi haosul. Ce e neantul meu pe lângă stupoarea care vă aşteaptă? Fondane, hărţuit, se întreabă cine-i dă dreptul lui Rimbaud să ne ameninţe cu ceva mult mai grav decât neantul. Derutat, revine: "oare într-adevăr, stupoarea să ne aştepte pe noi, la sfârşitul firesc al drumului nostru?".
Ce altceva mai căutai Fondane - împreună cu alţii acum, cei intraţi fără voie în temuta regiune a tragediei? Împreună cu cei pe care-ţi place să-i numeşti oamenii din subterană, şi care luptă, fiecare cu ce-i stă la îndemână, împotriva trufaşei raţiuni? Ei neagă, ne spune Fondane, însă, negând raţiunea, nu fac decât să afirme bogăţia realului - "afirmare a unei plenitudini care nu-şi aşteaptă decât clipa înfloririi". Şi Fondane a învăţat să nege. El îi îndemnă pe poeţi: "Dacă adevărurile speculative vă tulbură visul, dacă realul aspru vă înăbuşă cu legile lui, negaţi-le, nu şovăiţi, negaţi!".
Aşadar, ce caută Fondane, împreună, acum, cu Şestov? Să vadă cum anume se duce o luptă împotriva "evidenţelor" (mânuind o altă logică, mult mai subtilă), ce înseamnă să fii singur în faţa morţii şi cum anume revelaţia morţii ia locul raţiunii detronate: acum "nu vom mai suferi la ideea că murim, ci ne vom bucura".
Împreună cu Dostoievski, ajunge în faţa zidului raţiunii, dincolo de care nu mai putem vedea nimic. "Doi ori doi nu fac patru", i se spune, chiar dacă nu există mijloace pentru demonstrarea acestui "mic adevăr". Dostoievski îi arată lui Fondane cum "doi ori doi fac patru" ni se uită în faţă cu obrăznicie. Îl va convinge că "doi ori doi fac cinci" e şi el un lucru încântător? Cât fac doi ori doi, Fondane?
Zidul înfricoşător al necesităţii nu se lasă "convins". Ca limită a cunoaşterii, nu ne lasă să vedem dincolo de el. Şi nici nu se poate lupta împotriva lui. Fondane observă că, în acest caz, omului îi mai stă în putere doar să nege raţiunea sau să-şi bată joc de ea. Ce va face Dostoievski? Ca un argument suprem, îi scoate limba, mâhnit fiind, totodată, "că dintre edificiile noastre nu-i nici unul la care să nu poţi scoate limba". Şi Rimbaud a fost prins de Fondane scoţând limba: atunci când afirmă despre sine că nu pricepe legile, că are ochii închişi la lumina noastră, că nu are simţ moral şi este o brută.
Iar Fondane, care a îndrăznit să fie tragic, strigă din subterană: "La dracu logica, inteligenţa, raţiunea care provoacă insomnie. Un drog! o injecţie cu morfină! un somn fără visuri! o religie!". Apoi scoate limba.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!