Cultura sau agitaţia pe scara de incendiu

În diverse ocazii, când se aduce în discuţie relaţia dintre cultură şi puterea politică, majoritatea atitudinilor au cam aceeaşi nuanţă, acelaşi ton: al lamentării ce ascunde reactivitate. Este aproape unanim şi necritic acceptată ideea că asistăm la un conflict între două realităţi distincte. Mai mult decât atât, cultura e socotită a fi o sumă de reacţii la fenomenologia politicului, aceasta din urmă fiind înţeleasă ca procesiune a tuturor relelor posibile. Astfel, tragismul ce generează şi însoţeşte actul de creaţie, ca act reprezentativ pentru cultură, nu se mai originează în raportarea individului la instanţe absolute sau la sine însuşi, cât în reacţia acestuia la o agresiune din partea puterii politice. Creaţia ar fi deci ca o fugă din calea diavolului. Acest fapt poate fi citit într-o sintagmă ce a făcut şi mai face carieră: "rezistenţa prin cultură".
Explicaţia preponderenţei, astăzi, a acestui înţeles al culturii nu este greu de găsit: ne stă la dispoziţie istoria ultimei jumătăţi de veac. În perioada regimului comunist, gesturile culturale au avut în ele un spirit de frondă, fără a se teoretiza prea mult acest lucru. Abia după '89 s-a lansat puternic sintagma amintită, ca evaluare a unei epoci ce sta să se încheie. Cum era şi normal, ne-am aşteptat ca dezgheţul politic să provoace torente de semne ale acelei rezistenţe. Chiar ni s-a promis acest lucru. Dar sertarele mai rezistă şi acum oricărei încercări de a le pătrunde misterioasele conţinuturi. Probabil că încă "nu e momentul" pentru exhibare. Aceste banale obiecte îi exprimă bine pe posesori: îşi anunţă prezenţa, ferecarea lor furnizând misterul suficient apariţiei legendei. Putem spera la existenţa unor noi orizonturi de care ne desparte o simplă bucată de lemn. Este o situaţie care i-ar răsturna convingerea lui Spinoza: materia poate limita spiritul.
În faţa unui pericol real nu trăim sublimul, ci doar frica; numai conceperea situaţiei înspăimântătoare este generatoare de sublim, spunea Kant. Retragerea intelectualităţii în turnul de fildeş, ca loc privilegiat al rezistenţei, poate fi înţeleasă şi ca punere la adăpost, şi ca o căutare a răgazului necesar teoretizărilor. În primul caz nu e nimic de aşteptat. Însă produsele culturale ale autoizolării întârzie, cum spuneam, să apară în spaţiul public, ceea ce ne face să credem că în turnul cu pricina a domnit doar frica, ale cărei urme se găsesc în cu totul alte sertare, pentru a căror scotocire abia am primit permisiunea (şi nu am avut motive de încântare). De aceea mă îndoiesc de faptul că drama noastră politică ne-ar fi adus beneficii culturale. Mai mult, cred că distincţia cultură-politică nu este întocmai corectă. Politica face parte din cultura unei comunităţi, este o formă de cultură. Cu atât mai puţin e vorba de un antagonism. Societatea românească a fost viciată în întregul ei: comuniştii erau obsedaţi de întreg, de totalitate. Omul nou nu era un ideal strict politic, ci cultural. Dar pentru că politica a fost instrumentul, mijlocul, ea a primit blamul. Nu ştiu dacă politica făcută de comunişti ar fi avut aceleşi rezultate într-o cultură ce nu ar fi fost dispusă a primi orice ca pe o fatalitate.
Analiza relaţiei cultură-politică ne orientează spre un personaj: intelectualul. Conştiinţa acestuia este cea care găzduieşte problema în cauză - ea o transformă într-o dilemă. Când spun "intelectual" nu mă refer doar la vârfurile vieţii noastre culturale (la cei pe care îi numim "oameni de cultură"), ci şi la cei care lucrează în culisele fenomenului. Sunt indivizii lucizi, cei care se ţin la curent cu "mersul ideilor", care pot traduce simbolurile culturale în practica politică. Ei sunt cei care transmit, în mediile în care trăiesc şi activează, curentele de opinie. Dacă gesturile unei personalităţi culturale sunt receptate pe o arie largă, prin mass-media, semnificaţia lor este înţeleasă mai întâi de către intelectualii care, preluându-le oarecum imitativ în propriile atitudini, propun acest model celor pe care îi întâlnesc în mod nemijlocit. "Contaminarea" în această formă este mai puternică pentru că relaţia directă deţine un spor de încredere.
Ceea ce s-a întâmplat în societatea românească în perioada precedentă indignării din decembrie '89 justifică reactivitatea intelectualului faţă de politică. Constatăm însă că dezamăgirea postrevoluţionară a favorizat impunerea acesteia ca unică atitudine, singura rezonabilă. Dar după decembrie s-a produs o metamorfoză: repudierea a trecut de la forma negativă, a retragerii în propriul colţ, la una pozitivă, a repulsiei. Protestele printre dinţi exprimate în cercuri foarte restrânse au fost uzurpate de înjurătura în gura mare. Dacă primele, aşa neputincioase cum erau, păstrau decenţa, invectiva bine plasată şi în doze rezonabile dovedind o adevărată artă, înjurătura ajunsă în spaţiul public nu rămâne decât ceea ce este. În perioada interdicţiilor s-a pus la punct o adevărată tehnică a sudalmei, de la "şopârlele" strecurate în texte la bancurile politice. O dată cu liberalizarea discursului la toate nivelurile au dispărut subtilităţile, protestele la adresa puterii vulgarizându-se. Generalizarea invectivei, la adăpostul libertăţii cuvântului, i-a confiscat acesteia valoarea stilistică şi i-a provocat ineficacitatea politică: atunci când peste tot se înjură, nimeni nu se mai simte vizat în mod special. S-a compromis astfel un instrument bine pus la punct sub aspect tehnic în momentul în care putea deveni şi eficient. Aceasta este una dintre consecinţele excesului de reactivitate.
Pasivitatea sau reactivitatea faţă de politică a intelectualilor are justificări mai puternice decât atitudinea pozitivă. Prima este de ordin spiritual. Experienţa dură a intelectualilor din anii de început ai comunismului în România a fost asumată ca şansă. Exemplară este, în acest sens, afirmaţia lui Alexandru Paleologu: dacă nu ar fi fost puşcăria, aş fi ajuns un fante. Trecând peste faptul că afirmaţia este sub semnul lui "ce-ar fi fost dacă…", reţinem doar teodiceea pe care o aruncă în joc. Recent, în acelaşi spirit, amintindu-şi de bătăile primite în detenţie, distinsul intelectual a afirmat: "afară de lucrurile atroce, cum a fost la Piteşti, restul este înnebunitor, dar se poate suporta. E foarte bine de ştiut asta: se poate suporta. Şi dacă ai suportat, este un triumf. E o victorie" (Plai cu boi, an 2, nr. 1, p. 95). Nu punem la îndoială sinceritatea şi buna intenţie a domnului Paleologu. Domnia sa ne face cunoscută o experienţă personală. Reţinem însă faptul că afirmaţia aparţine unei personalităţi culturale, unui model. Intelectualii români sunt deschişi spre astfel de justificări, pentru că îi transformă în sfinţi: privaţiunile regimului comunist ne-au purificat; am fost aleşi, ni s-a dat această şansă. Mai mult, şi Socrate însuşi spunea că e mai bine să suporţi răul decât să-l faci. Noi am îndeplinit prima condiţie. Pentru a doua, e simplu: să nu facem politică. Pentru că, se ştie, "politica este mizerabilă". Sintagma aceasta s-a pliat pe încântarea de sine a celor care ar fi putut, chiar ar fi trebuit, să se implice în politică, dar au fost împiedicaţi de neprihănirea rămânerii în propria bancă.
O altă justificare a pasivităţii politice se originează în eşecurile postrevoluţionare. Ne amintim că PAC s-a autodeclarat partid al intelectualilor. Focalizaţi în această grupare şi caracterizaţi de naivitate politică, intelectualii au fost uşor de izolat. PAC a apărut ca o grupare de visători, al cărei comportament politic a putut servi ca dovadă a incompatibilităţii funciare între intelectual şi politician. La fel s-a întâmplat şi cu eşecul lui O. Paller în politica angajată, eşec ce s-a instituţionalizat o dată cu obsesivul "vai!" al acestuia. Nereuşitele capătă aură de arhetip, iar rezultatele celor ce se încăpăţânează să participe sunt minimalizate: de la N. Manolescu se reţin ezitările şi scrisorile târzii; A. Pleşu nu a făcut mare lucru (normalitatea nu sare în ochi); de la M. Dinescu putem să ne aşteptăm la orice, deci şi la implicare politică. Se mai adaugă şi dezamăgirea pe care a creat-o profesorul-preşedinte, ca argument la amintita nepotrivire de statut.
Ne amintim că imediat după '89 o modalitate de a câştiga credibilitate era să te declari "apolitic". Termenul acesta, a cărui simplă rostire în spaţiul public generează o situaţie contradictorie, a preluat sensul de "virtuos", uitându-se faptul că virtutea nu are sens decât în polis. El s-a lansat într-o perioadă de confuzie şi entuziasm, când românii trăiau bucuria exercitării noii forme de libertate, cea negativă, a dispunerii de spaţiul privat. Aspectul pozitiv fusese compromis de vechiul regim prin mimarea participării - ne amintim statisticile care voiau să demonstreze o participare politică ridicată prin numărul de membri ai PCR şi ai anexelor sale. Astfel că în democraţie românii au păşit cu un handicap: vor regimul, dar resping esenţa lui, participarea. De aceea, începutul democraţiei la noi a fost o formă de autoritarism. Abia ieşiţi din societatea suspiciunii generalizate, cei ce apăreau în spaţiul public începeau prin a-şi declara apolitismul, gest reflex de apărare de posibile acuze ce ar putea demasca orice, o rea intenţie, o diversiune. Adevăraţii diversionişti au fost protejaţi de termenul în cauză. Ei au acceptat să se sacrifice, să gestioneze mizeria politică, pentru că, nu-i aşa, cineva trebuia să facă acest lucru.
Oamenii politici au mai tot timpul la îndemână exemple, dovezi ale grijii lor pentru cultura naţională. Se organizează cu fast şi puternică mediatizare jubileuri, se fac patetice referiri la "iluştrii" noştri. Dar nu sunt bani pentru traduceri, pentru programe care să dinamizeze universităţile, pentru reviste sau emisiuni culturale la televiziunea publică. La aceste capitole cultura românească urmează soarta dicţionarului lui Hasdeu (rămas la litera B). Atât timp cât "xerox"-urile trimise de prietenii "de afară" rămân calea dominantă de informare, a vorbi de viaţă culturală normală (chiar în forma aculturaţiei) este prematur.
Discursurile potentaţilor ce abordează cultura în termeni de rentabilitate economică, nicidecum de oportunitate, stârnesc râsul, dispreţul sau ura - reacţii ce vizează doar efectul (prezenţa unui incompetent în sistemul decizional) şi nu cauza. Intelectualul ştie ce trebuie făcut, fapt ce-i permite uneori să epateze, dar refuză implicarea. În acest spaţiu Machiavelli este amintit doar în situaţii negative, realismul său fiind adus ca exemplu în discursuri moralizatoare, eludându-se esenţa mesajului său: nu poţi avea rezultatele politice dorite cantonându-te în principii morale. O situaţie politică poate fi schimbată prin acţiune, nu prin subtilităţi discursive. Cine urmăreşte scopul trebuie să-şi asume şi mijloacele.
Nu spun că intelectualii ar trebui să treacă în bloc la activism politic. De regulă, ei sunt înclinaţi spre contemplaţie. Totuşi, până la apariţia unei adevărate clase politice, aceştia ar fi putut juca rolul de suplinitor - o postură incomodă, dar lăudabilă şi mai eficientă decât pasivitatea. Ceea ce le stă însă în putere este abandonarea reactivităţii faţă de politică. Eforturile de a apăra domeniile ce intră în gestiunea unui minister (cel al culturii) au provocat respingerea politicii înseşi chiar în momentul când trebuia să ne-o apropiem. Să ne amintim că în perioada interbelică personalităţile culturale erau angajate politic. Politică făceau şi intelectualii din mediul rural. Importante nu sunt realizările concrete ale acestora, ci raportarea pozitivă la treburile publice. Intelectualii cu atitudini ascetice riscă să lase după ei generaţii de deznădăjduiţi. Or, deznădejdea pregăteşte extremismul (poate că orientarea tinerilor la alegerile din 2000 este relevantă). Demonizarea politicului, doar pentru insatisfacţiile prezente, nu va duce la dispariţia lui. Însă acceptarea lui ca o necesitate va cultiva atitudinea critică, nu pe cea viscerală. De aceea, nu doar imoralitatea unora, ci şi "apolitismul" intelectualilor este cauză a lichelismului. Corolarul "apelului către lichele" ar putea fi unul către intelectuali.
Cred că prin depăşirea amintitei reactivităţi intelectualii pot cultiva alternativa la impostura din politica de azi. Nu mă îndoiesc de faptul că tinerii inteligenţi, care vibrează la mesajele culturale, vor fi încurajaţi să se apropie de politică, privind-o ca pe un domeniu ce poate găzdui împlinirea unei vocaţii. Poate că atunci se va încheia perioada monologurilor paralele.
Relaţia dintre cultură şi puterea politică mă trimite cu gândul la o situaţie întâlnită la BCU Iaşi. Există scara principală, largă şi frumoasă, pe care nu se circulă, şi scara de incendiu pe care cititorii se chinuie să ajungă la etaj, frecându-se unii de alţii în atmosfera gălbuie pe care o oferă lumina unui bec. Pe această scară se munceşte. Cealaltă, blocată de nişte vitrine ce îi protejează somptuozitatea, este doar motivul de mândrie al instituţiei, este scara "oficială". Pe scara de incendiu ard energiile celor ce se consacră actului cultural; însă mediul acesta este zgârcit şi sufocant (sau "auster"). De aceea activitatea aici are aspect de trai în subterană. Acesta este spaţiul necesar cultivării frustrărilor care, nu-i aşa, când răbufnesc sunt atât de creative…

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!