De la liceu la universitate şi-napoi

Întrebările adresate colaboratorilor pentru tema acestui număr sunt:

1) Ce înţelesuri vă sugerează termenul "şcoală"?
2) Şcoala, în sens larg, este un mediu în care deprindem stăpânirea, sau servitutea?
3) Ce aşteptaţi de la şcoală?

1)Despre cele două tipuri de şcoală

Nu pot înţelege „şcoala" altfel decât legată de finalitatea sa - am numit formarea, acel mult curtat Bildung. Astfel, „adevărul" şcolii se relevă doar când ea şi-a terminat misiunea, când individul deja format o părăseşte. Aceasta implică două tipuri de bagaje pe care fostul învăţăcel trebuie în mod fatal să le deţină: cel al informaţiei acumulate şi, poate mult mai important, cel al personalităţii. Fiecare şcoală (oricum am defini acest termen) încearcă însă o supraîncărcare a celui ce o va părăsi: îi pregăteşte din timp multe geamantane, aproape obligându-l, ca pe un hamal, să le ia pe toate. Unii se conformează acestei cerinţe, dar în timp sunt încovoiaţi de greutate şi rămân pe drum, nemaiajungând acolo unde, din perspectiva formării, au fost trimişi. Alţii, dintr-un protest rău conceput ori pur şi simplu din indiferenţă, dau foc tuturor bagajelor şi pornesc într-o direcţie opusă acelui Bildung. În sfârşit, puţini îşi aleg doar două geamantane mici dar esenţiale şi, luând distanţă faţă de şcoală (după cum ştim, acţiune necesară pentru un adevărat „discipol"), ajung nu „acolo unde au fost trimişi", ci la destinaţia pe care singuri şi-au propus-o.
Din această perspectivă, în cadrul învăţământului românesc (deocamdată altul nu cunosc), pentru mine au existat două tipuri de şcoală, traduse în mod simplu prin modelul instituţional şi, alături de el, unul informal. Mai concret spus: Liceul „Garabet Ibrăileanu" din Iaşi nu mi-a oferit decât bagaje pe care le-am lăsat la poartă, atunci când am plecat pentru ultima oară (ca şi Facultatea de Filosofie, de altfel). În schimb, sub acest cadru instituţional a existat şi o altă şcoală, una în care, asemeni visului nicasian, nu s-a ştiut „cine dă şi cine primeşte". De pildă, profesorul de economie organiza săptămânal întâlniri la Cafeneaua muzelor, în cadrul cărora am făcut primii paşi în direcţia discuţiilor teoretice, cu totul diferite de ceea ce instituţia de învăţământ cerea de la noi: am învăţat să gândesc şi nu să reproduc, am învăţat să ascult şi nu să înregistrez. Mai erau „orele deschise" în care filosofia cobora din turnul de fildeş pentru a deveni „simplu" fapt de cultură; sau prestaţiile unei tinere profesoare (cu doar patru ani mai mare decât noi), care aduceau elevii la ore fără obişnuitele ameninţări, trezind invidia profesorilor mai în vârstă. Ori giumbuşlucurile unei absolvente a Universităţii Oxford, ale cărei calităţi pedagogice ne-au făcut încă de pe atunci să visăm la migraţia către ţările calde...
Aceeaşi polaritate în cadrul „şcolii" a continuat şi pe tot parcursul studenţiei. Intrasem la facultate (Facultatea de Filosofie!, îmi spuneam mândru) cu multe speranţe şi aşteptări: nici una nu s-a îndeplinit. După primul curs la care am asistat am suferit o adevărată depresie: profesorul a dictat două ore citind de pe foi cu o voce monotonă, continuă şi enervantă, asemenea huruitului roţilor de tren. Au urmat prelegeri neinteresante, care nu aduceau nimic în plus faţă de ce ştiam, sau cursuri pe care le-aş fi putut ţine oricând şi eu... Acum, la sfârşitul anului patru, pot spune că au existat doar doi sau (maxim) trei profesori de la care am învăţat cu adevărat ceva, oricât de puţin ar însemna acest lucru. În rest, doar aceeaşi „şcoală" informală (discuţiile cu prietenii, articolele scrise pentru diverse reviste) şi-a făcut din nou, modest dar sigur, datoria.

2)Post-scriptum la Saprosan

S-a născut cu numai o lună înaintea începutului ultimului an de liceu. A avut ca moaşă Academia Caţavencu, iar naşi i-au fost propriile noastre frustrări. Eram siguri că, zgâlţâind din răsputeri mentalităţi perimate, vom reuşi să schimbăm ceva; până la un punct chiar am reuşit. În primul trimestru al anului şcolar 1996/1997, Consiliul profesoral s-a reunit de şase ori (în mod normal, profesorii se mulţumeau şi cu o singură întâlnire „în plen"), tocmai pentru a discuta „problema Saprosan". Ce rău făcusem, de fapt? Ei bine, la adăpostul pseudonimelor (Sepukku Ochi-Câş - cu editorialul politic Micţiunea de la miezul nopţii şi cel de atitudine Salva de pârţuri -, A. Buzu, Caţă Vencu, Ludovic Beşu, Ameri-Khan, Enola Gay, Standy, Tiflă, Astro Ologul, Ion Zdamasie) scriam despre excursiile în care profesorii se îmbătau cot la cot cu elevii, despre „micile atenţii" pe care aceştia le primeau destul de des, despre regizatele concursuri de Miss etc. La început redacţia a fost săracă: primul număr l-am scris în doi, împreună cu bunul meu prieten Alin Ceauşu, care s-a ocupat de altfel şi de redactare. Cu timpul, numărul „frustraţilor" s-a înmulţit, ba am avut chiar şi un profesor care, tot sub peseudonim (Âme), a acceptat să colaboreze (la banchetul de absolvire, încă doi sau trei ne-au mărturisit că ar fi vrut să scrie şi ei). Deşi lucrurile au cam scăpat de sub controlul raţiunii (cum se bănuia cine edita revista, unii profesori doreau să ne exmatriculeze, deşi dovezi sigure nu aveau; există probabil şi acum un dosar la poliţie etc.), totuşi am ieşit întotdeauna cu faţa curată, întrucât am fost susţinuţi mereu de dascălii adevăraţi, care au înţeles că, dincolo de limbajul şi sinceritatea noastră, realizam un exerciţiu de libertate, atât de necesar nouă, şi cărora le mulţumesc.
Distribuiam revista chiulind de la ore, lăsând mai multe exemplare pe holurile pustii ori chiar introducând câte unul pe sub uşa închisă a unei săli în care se ţineau cursuri. După un timp am început să-i criticăm şi pe colegii noştri, elevi blazaţi, inculţi şi agresivi; credeam că ei ne vor înţelege şi se vor schimba, dar au reacţionat mai violent decât profesorii, ameninţându-ne cu deconspirarea sau, mai simplu, cu bătaia. Am reuşit să edităm nouă numere într-un singur an şcolar (fiecare număr avea şase pagini, una dintre ele numindu-se Pagina serioasă, în care discutam despre Cioran, Nietzsche, Noica), dar în ciuda acestui fapt nu nouă ne-a revenit gloria: ajunsesem deja la al şaptelea număr când elevii de la Liceul Naţional ne-au plagiat (mai târziu, au recunoscut-o), au editat revista Sick-Tir, de aceeaşi factură, ocupând primele pagini ale ziarelor locale, care vorbeau de curajul şi de spiritul lor civic.
Ar mai fi încă multe de spus despre revista noastră, dar spaţiul nu îmi permite. Ceea ce trebuie să subliniez este faptul că şi ea s-a încadrat în acel tip informal de şcoală: deşi realizată de noi, ea ne-a educat (probabil prin intermediul fenomenului de feed-back) fără să ştim. Spre deosebire de Instituţie, care ne dorea sclavi (cuvântul e dur, dar nu exagerez deloc), această „şcoală alternativă" ne-a indus pentru totdeauna gustul libertăţii şi spiritul nonconformist. Revista s-a declarat încă de la început împotriva pupincurismului - formându-ne un dezgust suprem pentru asemenea practici, un dezgust care pe mine m-a ajutat enorm în timpul celor patru ani de facultate (instituţie în care fenomenul amintit nu este întrecut, poate, decât de mediocritatea cronică, atât în rândul studenţilor cât şi - faptul cel mai grav - în rândul profesorilor).

3)Despre anumite aşteptări (sau: porunceşte şi fă, că mai bine-ţi stă)

Dincolo de formulările pompoase şi exigenţele de ordin cultural-creaţionist, mi se pare indubitabilă necesitatea „modelului" (nostalgic spus: maestrului) în cadrul şcolii. Să fim oneşti cu noi înşine: acumularea informaţiei este afacerea fiecărui individ (viitor intelectual) în parte, după cum şi statura morală ar trebui să fie deja conturată încă după primii şapte ani de acasă. Abia pe aceste baze intervine actul creator al maestrului: el ajută „discipolul" să-şi contureze o direcţie, trimiţându-l apoi la cărţile necesare, eliminând astfel bâjbâiala şi timpul pierdut pe care orice reprezentant al generaţiei mele le cunoaşte cu asupra de măsură. De cealaltă parte, el modelează principiile morale ale învăţăcelului, astfel încât ele să concorde cu viitorul statut de intelectual.
Lipsa interesului pentru această din urmă activitate a dus la dezastrul vizibil din cultura noastră actuală. Personal, când aud termenul „intelectual" îmi vine în minte imaginea profesorului universitar, şi prin asta înţeleg: orgoliu nemăsurat, invidie, teatralitate şi mediocritate ascunsă cât mai bine. În afară de ultima caracteristică, celelalte „calităţi" sunt fatale intelectualului. Vreau să fiu bine înţeles: dincolo de mediocritatea profesională de care am vorbit, există în Facultatea de Filosofie cel puţin doi sau trei profesori pentru ale căror calităţi profesionale am un imens respect. Din nefericire, exact acelaşi cuvinte le pot spune şi despre majoritatea studenţilor - caricaturi triste ale profesorilor.
Şi să ne întoarcem acum la imaginea liceului. Desigur, aici dascălii suferă de aceleaşi boli maligne ale profesorilor universitari. Dar, paradoxal, superioritatea profesională a ultimilor (pe care trebuie să o recunoaştem în cele mai multe cazuri) a declanşat şi acutizarea bolilor. Iată de ce relaţia în ceea ce priveşte respectul meu este inversată: din marele număr al profesorilor de liceu, există cel puţin cinci-şase cărora le-am purtat întotdeauna un imens respect. Se spune că dascălii din liceu nu realizează nimic din punctul de vedere al creaţiei culturale; nu cred că lucrurile stau chiar aşa. În acest domeniu, există două tipuri de creaţii: prima, în spiritul naţional şi universal, prin cărţile scrise; a doua, în spiritul „discipolului" (că amândouă tipuri de creaţie sunt valabile şi la fel de nobile, stă mărturie cazul Nae Ionescu). Cel puţin în privinţa ultimului tip de creaţie, profesorii amintiţi şi-au făcut pe deplin datoria.
Cred că tocmai modul în care relaţia profesor-elev/student (pentru a evita formula maestru-discipol, care stârneşte azi ilaritate, din nefericire) este privită de către primul are mare importanţă asupra formării ultimului. Deşi tot mai exmatriculată din sistemul actual de învăţământ (vezi principiul american not to get involved), cred totuşi că tocmai ceea ce se numeşte dăruirea profesorului deţine un rol capital. Altfel, individul poate fi un bun cercetător - în nici un caz însă profesor.
Şi încă un lucru. Este deja cunoscută teoria celor 22 de genii, lansată de Noica: „mi s-a cerut în mai multe rânduri să-l conving pe Eliade să facă o vizită în ţară. Mi-a venit atunci următoarea idee: să le spun celor care îmi cer asta că nu avem nevoie să-l aducem pe Eliade în ţară, pentru că, de fapt, îl avem în ţară, şi nu o dată, ci de douăzeci şi două de ori. Dacă sunt astăzi în România 22 de milioane de locuitori, atunci un tânăr dintr-un milion are, probabil, geniu. Dar pentru aceste 22 de genii avem nevoie de antrenori". Noica se întreabă: „atunci unde ne sunt antrenorii?", şi răspunde: „Dar ei sunt de pe acum prezenţi şi cu siguranţă sunt mai mulţi decât cei de antrenat, în cultură". Dacă ar mai fi trăit, Noica şi-ar fi dat seama de eroarea afirmaţiei sale. Însuşi H.-R. Patapievici, de pildă, recunoaşte că educaţia generaţiei sale s-a făcut „prin cărţi şi în conversaţie". Sigur, acest ultim model pare probabil mult mai demn, sau mult mai actual, însă a porni la drum fără un îndrumător (aşa cum a făcut şi generaţia mea) înseamnă ani întregi de bâjbâieli, eşecuri, lecturi la întâmplare, lipsa programelor viabile şi a sfaturilor - adică ani întregi pierduţi în van. Generaţia mea l-a căutat pe «Noica» (modelul lui), dar nu şi-a aflat maeştrii. Sper ca măcar generaţia viitoare să-i găsească, poate întrebându-i chiar pe discipolii marelui pedagog Noica: «domnilor, unde ne sunt antrenorii?».
Se vor găsi persoane care vor spune că respectivii "antrenori" totuşi există. Sincer să fiu, mă îndoiesc. În primii doi ani de facultate, mi-am luat inima în dinţi şi am discutat această problemă cu doi profesori de la care consideram că am ce învăţa: pur şi simplu mi-au râs în nas.
De la şcoală aşteptăm în primul rând maeştri. Şi asta chiar de pe băncile liceului, când caracterele sunt încă în formare. Cum specia "antrenorilor culturali" pare a fi pe cale de dispariţie, cred că este de datoria noastră, a celor care ne-am format fără ajutorul maeştrilor şi (de bine - de rău) am reuşit, să remediem situaţia.). Cred că întoarcerea mea la liceu ca profesor - fapt de care nici nu voiam să aud, cu puţin timp în urmă - este o hotărâre înţeleaptă. Să nu vă miraţi însă dacă veţi auzi, mai târziu, de conferinţele decanului Facultăţii de Filosofie, Andrei Stavilă: "virusul universitar" acţionează mult mai repede şi mai eficient decât HIV. Odată cu înaintarea în vârstă, blazarea şi integrarea în sistem devin fenomene universale…

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!