Democraţia liberală şi tehnodemocraţia

Ceea ce se numeşte în general model democratic nu trebuie privit ca fiind doar un produs artificial al gândirii unor teoreticieni sau politologi, ci şi rezultatul unei evoluţii economice şi politice pe parcursul mai multor secole în ţările capitaliste din Occident. Există o distincţie între modelul democratic aşa cum funcţionează el în statele vestice, în diferitele sale variante, şi imaginea care s-a conturat despre acesta. Statele care deţin tradiţia acestui model nu-l aplică într-o manieră care să se conformeze imaginii existente în general. Şi aici avem exemplul parlamentului care, chiar dacă deţine un loc central în modelul imaginat, actualmente rolul său este diminuat.
Prin modelul democratic înţelegem sistemul democraţiei liberale aşa cum a funcţionat acesta în ţările capitaliste între anii 1870-1939. În aceleaşi state funcţionează însă în acest moment un sistem politic care se sprijină pe aceeaşi ideologie fundamentală, sistem pentru care a fost propus termenul de tehnodemocraţie. Însă nu s-a conturat o conştiinţă a acestei evoluţii şi continuă evocarea unor structuri şi valori ale modelului democratic liberal. Democraţia liberală este cea care a generat tehnodemocraţia, iar pentru a înţelege acest proces se impune o analiză a celor două sisteme politice atât în plan economic cât şi în plan politic.
Teza majoră a economiei politice liberale este jocul liber al intereselor în schimburile de piaţă, mecanismul reglator al preţurilor generând o situaţie economică globală de echilibru. Plecând de la economia clasică engleză şi de la opera lui Adam Smith, reprezentanţii liberalismului economic preconizau minimizarea cheltuielilor şi maximizarea profitului întreprinzătorului particular în cadrul economiei de piaţă. Chiar dacă pot apărea situaţii de dezechilibru, întotdeauna trebuie să lăsăm piaţa, şi nu statul, să le regleze. Dezvoltarea economică spontană ("laissez-faire, laissez-passer…"), fundamentată pe jocul liber al cererii şi al ofertei, constituie argumentul forte al liberalismului clasic în favoarea statului minimal, stat ce va fi lipsit de rol economic, fiind redus doar la funcţiile sale legislative şi de asigurare a ordinii sociale. Capitalul, piaţa, concurenţa sunt mijloace în vederea atingerii anumitor scopuri. Fiecare individ îşi urmăreşte propriile interese, valorificându-şi capacităţile şi aptitudinile în spaţiul economiei de piaţă. În vederea realizării acestui aspect este necesar un suport legal care este asigurat de statul liberal, un stat limitat cu rol în vegherea respectării legilor, instaurarea şi menţinerea ordinii publice.
În ceea ce priveşte instituţiile politice ale democraţiei liberale, acestea se caracterizează prin două trăsături: pe de o parte, vorbim de importanţa parlamentelor, iar pe de altă parte, de slaba organizare a partidelor şi a grupurilor de presiune. Mecanismele parlamentelor sunt foarte bine adaptate funcţiilor pe care statul liberal le alocă puterilor publice: stabilirea egalităţii în drepturi a cetăţenilor pentru a permite iniţiativa fiecăruia şi concurenţa tuturor, protejarea proprietăţii şi definirea principiilor dobândirii şi transmiterii acesteia, determinarea cadrelor contractelor comerciale şi sancţionarea neexecutării acestora. Chiar şi astăzi aceste obiective sunt mai bine îndeplinite prin proceduri parlamentare decât prin decrete (legi elaborate de tehnicienii administraţiei). În cadrul parlamentelor, jocul politic se organizează în jurul unor personalităţi, urmând o structură individualistă. Partidele politice sunt partide de cadre, slab organizate, care reunesc oameni importanţi, aceştia fiind prea puţin dispuşi să se supună unor reguli comune. La fel sunt structurate şi grupurile de presiune care rămân puţin dezvoltate.
Revenind în sfera economicului, criza din 1929-1933 a evidenţiat incapacitatea capitalismului "de piaţă", a individualismului liberal şi a statului "minimal" de a asigura echilibrul dinamic al economiei şi societăţii. În aceste condiţii a fost necesară modificarea teoriilor şi strategiilor economice şi politice. Astfel, credinţa liberală în automatismul mecanismelor economice autoreglante a fost înlocuită cu metode şi tactici de factură dirijist-intervenţionistă neoliberală. Cea mai importantă contribuţie în acest sens a avut-o J. Maynard Keynes, potrivit căruia, prin intervenţia statului în economie, pot fi stimulate atât consumul, cât şi investiţiile particulare şi de stat. Primele măsuri în acest sens au fost luate după marea criză, în timpul administraţiei Roosvelt, prin programul New Deal şi continuate în anii '60 prin propaganda preşedintelui J. F. Kennedy (New Frontier) şi L. B. Johnson (Great Society).
Transformarea forţelor productive a condus la formarea sistemului tehnodemocratic, progresul tehnic având drept consecinţă constituirea vastelor organizaţii: firme gigantice, partide de mase, grupuri de presiune. Oligarhia economică (grup restrâns de persoane care se află la guvernare şi care poate deţine temporar o influenţă decisivă asupra conducerii, datorită statusului social şi economic pe care îl deţine) se transformă, reunind nu numai proprietarii mijloacelor de producţie, ci şi un grup social mai larg, constituit din tehnicieni, administratori, organizatori, aşa-numiţii tehnocraţi care deţin puterea de decizie întemeiată pe expertiză tehnică şi competenţă managerială. Prin urmare, dacă democraţia liberală se axa pe libera iniţiativă a individului proprietar al capitalului, supus concurenţei şi legilor pieţei, în tehnodemocraţie deţin prioritate marile întreprinderi cu conducere colegială (colectivă), care îşi planifică activitatea şi îşi impun produsele prin publicitate şi mass-media. Dacă în democraţia liberală se impunea existenţa unui stat minimal în care jocul economic să fie reglat prin legile pieţei, tehnodemocraţia pretinde ca executivul să asigure reglementarea generală a producţiei, consumului şi schimburilor prin diferite intervenţii şi stimulente, în sensul unei mai bune gestionări a resurselor materiale şi umane. Se poate considera că înşişi capitaliştii sunt trecuţi în plan secundar şi că dirijarea economică şi politică le scapă, ceea ce nu este însă dovedit. Oricum, noua oligarhie este mai legată de administraţie şi de stat decât cea veche, această situaţie fiindu-i necesară, dar reuşind să o domine. Pe de altă parte, producţia la scară mare caracteristică societăţii supraindustriale nu se poate dezvolta în cadre naţionale, acestea fiind prea strâmte, oligarhia tinzând astfel să devină transnaţională, aspect ce pune altfel problema raporturilor sale cu puterea politică. Potrivit sociologilor şi economiştilor occidentali, oligarhia economică a produs schimbări esenţiale în neocapitalismul contemporan. În Era organizatorilor, Jaimes Burnham susţine că raţionalitatea chemată să conducă societatea este managementul care ar trebui aplicat în orice regim politic, oricare ar fi inspiraţia sa ideologică. Autorul accentuează asupra constituirii unei elite conducătoare în sfera deciziilor politice şi economice, care reuşeşte să obţină şi să menţină puterea prin competenţă, rezultat al unei mixturi între cunoaştere ştiinţifică şi management.
Un analist mai sistematic al marilor industrii contemporane, John Kenneth Galbraith semnalează conturarea tehnostructurilor. În lucrarea Noul stat industrial, el arată că acestea sunt cele care în tehnodemocraţie preiau procesele decizionale. El se opune lui Burnham, a cărui analiză o consideră marcată de concepţia tradiţională a întreprinzătorului individual, ale cărui dinamism şi spirit de iniţiativă constituie cauza primă a dezvoltării economice. Galbraith îi reproşează lui Burnham că înlocuieşte întreprinzătorul capitalist cu cel tehnocrat. Însă, în realitate, marile companii industriale nu pot fi dirijate decât colectiv, deoarece conducerea lor presupune o sumă de informaţii complexe, previziune şi planificare pentru organizarea socială a întreprinderii, finanţelor, marketingului. Nici un individ nu poate dobândi singur totalitatea unor astfel de informaţii, fapt care implică necesitatea reunirii unor specialişti.
Pătrunzând în sfera politicului, remarcăm faptul că tehnodemocraţia conservă cadrul politic al democraţiei liberale, însă instituţiile funcţionează altfel. Slăbirea parlamentului şi întărirea guvernului reprezintă unul din cele mai importante aspecte ale acestei evoluţii. Multe din problemele reglementate atunci prin lege, sunt soluţionate acum prin decrete, parlamentul limitându-se să pună principiile, urmând sistemul legilor-cadru. În multe ţări, guvernul este autorizat de către camere să emită decrete-legi, parlamentul deliberând asupra proiectelor pe care le supune executivului. Aproximativ 90 % din legi provin din iniţiativa acestuia, şi nu din propunerile democraţilor, prin urmare parlamentul devine o instituţie de înregistrare a proiectelor guvernamentale.
Dacă democraţia liberală voia să înfrunte partide de cadre strâmte şi puţin structurate, tehnodemocraţia confruntă partide de mase, care îşi disciplinează adepţii şi liderii antrenându-i într-o acţiune colectivă. La nivel politic ca şi la nivelul marilor firme, complexitatea şi tehnicitatea problemelor nu permit ca o singură persoană să poată domina toate aspectele. Prin urmare se impune o examinare colectivă a problemelor. Astfel se constituie o tehnostructură politică asemănătoare tehnostructurii economice în care se întâlnesc experţi, specialişti, tehnicieni, manageri, precum şi cei care, în ultimă instanţă, pot decide: proprietarii capitalului la nivelul firmelor, preşedintele, miniştrii şi şefii de partide majoritare la nivel guvernamental.
În praxisul politic, tehnocraţia ca fenomen al tehnodemocraţiei se realizează în două maniere: în primul rând, procesul de conducere a societăţii este realizat de un guvern de tehnicieni, alcătuit din specialişti din diverse domenii. Acest aspect conferă o impresie favorabilă electoratului convins de faptul că soarta lor este încredinţată unor persoane realiste şi competente. În al doilea rând, vorbim de implicarea în conducere a tehnicienilor guvernării, cunoscători ai procesului de organizare, decizie şi control. Nu este sesizat aspectul că în acest caz conducerea revine unor directori din ministere sau din întreprinderi - "persoane apolitice" transformate în tehnicieni ai politicii. În ambele variante eficienţa guvernării nu este realizabilă doar prin mijloace tehnice. Acest fapt ar însemna să transformăm societatea într-un câmp de experimentare cu urmări care pot afecta libertăţile democratice. Bunăstarea şi fericirea umană nu depind doar de nişte mijloace tehnice utilizate, ci şi de scopurile care sunt promovate, ceea ce presupune o dezbatere politică, o alegere a opţiunilor în sfera valorilor, şi de aici aplicarea celor mai eficace mijloace în sensul realizărilor.

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!