Depăşirea metanaraţiunilor politice

Modernitatea politică a impus dihotomia dintre stânga şi dreapta, accentuând astfel o relativă standardizare conceptuală: politica poate fi gândită fie în termenii socialismului, fie în cei ai liberalismului (chiar şi atunci când acesta din urmă este subîntins unui cadru conservator, precum cel din Marea Britanie). Prelungirile acestei dihotomii se răsfrâng până în secolul al XX-lea, când neoliberalismul şi, respectiv, social-democraţia sunt percepute tot în termenii distincţiei dintre dreapta şi stânga. Scrierile asupra valorii conceptuale a acestei dihotomii, pentru timpurile contemporane, încep a se derula mai ales o dată cu ultima decadă a secolului XX, când, în plină perioadă postmodernă - ceea ce presupune renunţarea la fundamente şi, în acelaşi timp, opţiunea pentru fragmentar -, renumiţi sociologi şi politologi încep să se întrebe: ce se află dincolo de dreapta şi stânga? Sau, cu alte cuvinte, este posibilă o depăşire a dihotomiei? Pe această linie de gândire se înscriu şi câteva dintre lucrările lui Anthony Giddens, director al London School of Economics and Political Science, renumit sociolog în spaţiul occidental, mai ales datorită unor lucrări precum The Nation-State and Violence (1987), The Consequences of Modernity (1990) şi A Contemporary Critique of Historical Materialism (1995), dar foarte puţin cunoscut şi deloc tradus în spaţiul autohton. Este vorba despre lucrări precum Beyond Left and Right (1994) şi The Third Way: The Renewal of Social Democracy (1998), ce vin să ofere un răspuns la problema depăşirii distincţiei moderne dintre stânga şi dreapta.
Cartea din 1998, ce apare într-o perioadă în care au loc dezbateri cu privire la noua orientare a social-democraţiei, atât europene, cât şi americane (vezi, în acest sens, ideea "noului progresism" dezvoltată de democraţii americani) şi în care sunt implicate nume precum cele ale lui Clinton, Blair, Schroder, Kok şi D'Alema, intenţiona să scoată scoată în evidenţă ideea conform căreia "dacă social-democraţii urmăresc să aibă o reală valoare în lume, doctrinele lor trebuie să fie regândite la fel de radical precum acum o jumătate de secol, când social-democraţia s-a despărţit în mod original de marxism".
The Third Way and Its Critics, apărută în anul 2000 la Polity Press, este o completare a discursului lui Giddens din lucrarea sus-menţionată, conţinând, în acelaşi timp, şi răspunsurile pe care sociologul britanic le dă diferitelor critici aduse, pe palierele formal şi intensional, sintagmei de politică a celei de-a treia căi (third way politics). Astfel, cartea redă, în prima parte, un rezumat al criticilor aduse lucrării din 1998, fie din perspectivă liberală, fie din aceea a neo-marxiştilor; ea reia, în părţile a doua, a treia şi a patra, câteva dintre argumentele mai vechi privind importanţa depăşirii dihotomiei moderne dreapta / stânga prin politica celei de-a treia căi; apoi, tratează problema "resemantizării" ideologice a social-democraţiei, relaţionată cu probleme precum cele privind guvernământul, statul, strategia economică şi inegalitatea socială, pentru a încerca să demonstreze, în final, că numai acest tip de politică poate face faţă în mod serios problemelor implicate de procesul globalizării societăţii.
Dar ce înseamnă, în fond, politica celei de-a treia căi? Aceasta nu este, aşa cum au încercat să arate unii autori (vezi articolul lui Alan Ryan din "Dissent", 46/2, Spring 1999, intitulat Britain: recycling the third way), nici o resurecţie a unei idei mai vechi, aparţinând Noului Liberalism britanic de la începutul secolului, dar nici "o încercare de a ocupa un tărâm de mijloc între socialismul decăzut şi filosofia pieţei libere", o altă critică menţionată de Giddens. Departe de a putea fi concepută numai într-o manieră negativă, prin opoziţie fie cu neoliberalismul, fie cu ideologia vechii stângi, politica celei de-a treia căi este preocupată, în principal, cu restructurarea doctrinei social-democrate, astfel încît aceasta să fie capabilă să ofere răspunsuri coerente proceselor "gemene" ale globalizării şi informatizării economiei. Third way politics presupune, mai mult decât atât, o depăşire a distincţiei stânga / dreapta, prin realizarea unui "bricolaj", în maniera proprie postmodernităţii, între elementele încă valabile epistemologic şi aplicabile în praxisul socio-politic, specifice, pe de o parte, neoliberalismului, iar pe de altă parte, social-democraţiei. Pentru a argumenta în favoarea necesităţii depăşirii unor naraţiuni politice "totalizatoare" (ca să folosim termenii lui Lyotard) precum dreapta şi stânga, Giddens reiterează o teză aparţinând politologului Norberto Bobbio care, în cartea sa Dreapta şi stânga (1994, trad. rom. 1999), arăta că trebuie să părăsim ideea că stânga şi dreapta reprezintă singura linie de diferenţă în politică şi că, astăzi, stânga ar trebui definită în funcţie de valorile sale, iar nu prin opoziţie cu piaţa liberă. Având convingerea că lumea postmodernă, aflată în proces de globalizare, nu se mai poate clădi pe distincţiile "fondatoare" ale modernităţii, Giddens trasează caracteristicile politicii celei de-a treia căi. Astfel, dincolo de faptul că acceptă "logica lui 1989 şi după", politica celei de-a treia căi susţine că cele trei zone de maximă importanţă ale puterii - guvernul, economia şi societatea civilă - trebuie să colaboreze în interesul solidarităţii şi dreptăţii sociale. Apoi, ceea ce propune politica celei de-a treia căi este un nou contract social, construit pe o singură teoremă: "nici un drept fără responsabilităţi". Cu alte cuvinte, cei care profită de bunurile sociale trebuie nu doar să le folosească responsabil, dar şi să ofere comunităţii ceva în schimb. Mai mult decât atât, în sfera economică, politica celei de-a treia căi încearcă să dezvolte şi să reconcilieze mecanismele creşterii economice cu reforma structurală a statului bunăstării generale. În noua economie informatică, garantarea succesului economic depinde de capitalul uman şi social. Mergând mai departe, politica celei de-a treia căi insistă asupra maximizării egalităţii în privinţa oportunităţilor de care dispun indivizii, ceea ce nu vine în contradicţie cu încercarea de a construi o societate diversificată. Nu în ultimul rând, politica celei de-a treia căi urmăreşte cu seriozitate avansul procesului globalizării, încercând să răspundă schimbării globale atât la nivel local sau naţional, cât şi la nivelul întregii lumi.
Se poate spune, aşadar, că politica celei de-a treia căi caută o bază diferită pentru ordinea socială, atât în comparaţie cu stânga tradiţională, cât şi cu filosofia pieţei libere.
Cu toate acestea, criticile nu au întârziat să apară, cea mai interesantă şi mai solid argumentată dintre acestea fiind cea a lui Ralf Dahrendorf, pe care însuşi Giddens o redă, în cartea sa. În eseul intitulat Whatever happened to liberty, şi publicat în numărul din 6 septembrie 1999 al revistei "New Statesman", Dahrendorf susţine că "a treia cale" presupune o istorie dubioasă, ce ţine de la Franco la Tito, referindu-se, de obicei, la forme anti-democratice ale politicii. Pentru a-şi argumenta critica asupra a ceea ce el numeşte conceptul Giddens-Blair, Dahrendorf arată că problema libertăţii este una care apare foarte rar în discursurile - fie ele teoretice ori politice - ale promotorilor acestei politici. Susţinătorii politicii celei de-a treia căi vorbesc, într-adevăr, despre comunitate, dar eludează deliberat importanţa centrală a libertăţilor democratice. De aceea, conchide Dahrendorf, ne-am putea întreba dacă "tăcerea curioasă privitoare la valoarea fundamentală a unei vieţi decente - libertatea, foarte vechea libertate, dacă doriţi - nu va transforma, involuntar, acest episod politic într-un element al unei evoluţii periculoase".
Desigur, sintagma de "politică a celei de-a treia căi" va incita, în continuare, multe spirite, ca orice noutate. Cartea lui Giddens se recomandă însă ca o lectură necesară, dincolo de orice dubiu ideologic, nu doar specialiştilor interesaţi de ultimele evoluţii doctrinare din spaţiul occidental, ci şi analiştilor vieţii politice româneşti, care pot descoperi în aceasta sursa unor concepte (precum cele de "a treia Republică", "economie informatică", "o altfel de politică", "noul contract social" etc.) preluate sau parafrazate de partidele social-democrate autohtone. Nu ne rămâne, aşadar, decât să spunem că ideile, chiar politice, sau mai ales politice, sunt făcute - cum altfel? - pentru a fi transmise, dar şi pentru a fi supuse unei critici specifice "societăţii deschise".

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!