Contrast - Nr.2 / 2001 - Seminar -

Cristian Nae

Dialog ficţional

În cadrul secţiunii SEMINAR, pe care o inaugurăm în acest număr, lansăm câteva întrebări legate de tema abordată. Pentru a surprinde fenomenul jocului, prin pluralitatea perspectivelor sub care el ni se înfăţişează, am adresat colaboratorilor următoarele întrebări:
1) Ce înţelegem prin joc?
2) Poate jucătorul să părăsească jocul?
3) Există ceva care nu se află sub incidenţa jocului?

1)Jocul este o modalitate de înţelegere şi un tip de experienţă

Gilles Deleuze, Paul Ricoeur, Michel Foucault, Jacques Derrida: "Ce înţelegem prin joc?"
Cristian Nae: Termenul de joc se oferă înţelegerii noastre de obicei într-o stranie familiaritate. Îl înţelegem, se pare, dintotdeauna şi rareori simţim nevoia să ne întrebăm în mod serios, asumat, ce anume ne transmite el, care sunt caracterisicile sale şi în ce condiţii funcţionează ele, cum este deci posibil să ne găsim întotdeauna precedaţi de acest raport de familiaritate. Îl înţelegem de obicei tacit, prin folosinţă, omiţând astfel să cercetăm felul în care acest termen se oferă limbajului şi, în funcţionarea sa, spune ceva despre sine. Făcând aceasta, obţinem chiar mai mult decât o înţelegere a sa drept ceva neutru şi străin (căci miza ni se dezvăluie a fi mai gravă): obţinem o relaţie personală cu noi înşine, căci, vorbind despre sine, el ne vorbeşte tăcut despre felul nostru de a fi şi a gândi.
În cele ce urmează voi încerca să trasez acele posibilităţi care, ca date limită, nu sunt niciodată în afara înţelesului jocului, asumând astfel că înţelesul său nu este o proprietate neutră şi exterioară, ci direct dependentă de modurile noastre de a-l folosi. Totodată, asumăm că una din consecinţele acestui mod de a gândi este depăşirea distincţiilor care exclud ceea ce pare a fi marginal în numele unui limbaj, al unui vocabular şi al unui sens comun.
J. Derrida: Şi că astfel în chiar tipul său de ficţionalitate este implicată o anume raţionalitate care infuzează întreg câmpul experienţei noastre.
C. Nae: Da, şi este o condiţie structurală constitutivă acestei excluderi, funcţionării şi, astfel, limitelor înţelegerii sale de către noi. Pe scurt, jocul însuşi este un anume mod de înţelegere şi descrie un tip anume de experienţă. Prin urmare, a răspunde la întrebarea privitoare la înţelesurile jocului înseamnă a deveni responsabili de modul în care înţelegem acest mod de înţelegere.
P. Ricoeur: Este atunci jocul o structură care dă seama doar de discurs?
C. Nae: Consider că ceea ce este important în joc e faptul că structura sa se regăseşte în actul identificării şi asumării de sine. Jocul este o modalitate prin care, atingând datele posibilităţii noastre de a fi, regăsim în el o modalitate eminamente interpretativă prin care noi, cei situaţi în diverse raporturi, asumăm nu doar sub numele inteligibilităţii, ci şi sub cel al posibilei acţiuni, spaţiul care astfel ne pune în raport, ne exclude către periferie şi se propune pe sine ca spaţiul intersubiectiv al realităţii şi al lumii. Observăm de obicei sau că jucăm ceva, sau că ceva se joacă între noi. Ceea ce se evidenţiază aici este faptul că, vorbind despre joc, punem în discuţie statutul nostru ca Subiect, întrucât responsabilitatea se divizează în diverşi actanţi. Jocul ia prin aceasta numele unor practici sau proceduri, care dau seama de raporturile noastre şi de poziţia pe care o ocupăm în cadrul acestei reţele.
J. Derrida: Ceea ce în sens obişnuit delimitează jocul de alte practici este raportul său cu ceea ce numim seriozitate. Atunci când vorbim despre seriozitate înţelegem o acţiune care tinde să împlinească un scop. Or, jocul conţine o pluralitate ireductibilă şi înşelătoare ("procedurile") şi presupune un tip diferit de seriozitate. Altfel spus, jocul scapă deosebirii dintre seriozitate şi neseriozitate.
C. Nae: Iată că prin ceea ce voi numi "efectul de simulacru" jocul suspendă, printr-o dublă lovitură, atât prejudecata teleologică (slăbind-o), cât şi delimitarea sa ca marginal. În primul caz, prin participarea pe care o implică din partea spectatorului ("cel exterior"), jocul astfel înţeles şterge delimitarea violentă faţă de exterioritate. Prin urmare, vom gândi jocul prin raporturile care se stabilesc în interiorul său. În al doilea caz, jocul nu se mai circumscrie anticipând sau amânând o practică, ale cărei consecinţe ar fi altminteri iremediabile (acţiunea "reală") şi asupra cărora nu am mai putea avea control.
Jocul desemnează astfel orice raport instabil cu lumea (care asumă deci nihilismul ca funcţie culturală) şi care se propune a fi înţeles tocmai prin efectele pe care le produce asupra termenului de Subiect şi asupra prejudecăţilor noastre ce ţin de un sistem de taxinomii opozitive, duale, exclusive.
G. Deleuze: Şi printr-un sistem de reguli procedurale care îl descriu în felul unei reţele, desemnându-i astfel un plan de imanenţă.
C. Nae: O experienţă decisivă pentru a urmări acum limitele acestei înţelegeri propuse este de a gândi dacă poţi juca fără să joci ceva. Nu are jocul nevoie de o miză, de spectatori (exterioritate), transformând (multiplicând) în acest caz jucătorii simultan şi în spectatori, şi de reguli (căci Wittgenstein îmi suflă că tocmai acceptarea comună a unui set de reguli înseamnă JOCUL)? În acest caz (care nu ar fi decât un mimesis al situaţiei reale) mai este jocul posibil?
M. Foucault: Această situaţie, în fapt, nu este decât numele absurdului. Tocmai jocul, prin efectul de simulacru, ne descrie acest loc al juxtapunerii imposibile, doar prin el absurdul cade, printr-o simulare, sub incidenţa gândirii.
G. Deleuze: Jocul poate fi descris ca un sistem de diferenţe între poziţiile succesive pe care le ocupă jucătorii. O dată intraţi în joc, luăm aminte la noi înşine, ne identificăm, sub forma unei fluctuaţii continue de putere, importanţă şi posibilităţi deschise. Jucătorii întreţin raporturi succesive, cu diferite reguli particulare. Exact ele descriu raţionalitatea funcţionării jocului.
J. Derrida: Raţionalitate desemnată prin rezistenţa jocului la faptul de a fi redus la o sumă finită de trăsături esenţiale. Simulacrul în sine nu se joacă niciodată pentru că el nu face altceva decât să suspende o prejudecată, deschizând-o alternativei, şi să facă imposibil un raport.
C. Nae: Prin joc devenim conştienţi de ceea ce ne este propriu, expunându-ne riscurilor, posibilităţii, proiectului, alterităţii. În joc îţi devii ţie însuţi indisponibil.

M. Foucault: Jucătorul poate ieşi din joc?

2)Jucătorul se află întotdeauna pe margine

C. Nae: În primul rând, trebuie stabilit dacă putem avea un singur jucător, dacă nu cumva întotdeauna jucătorul este la plural: o dată intrat în joc, el se dedublează în propriul său spectator, devine fluctuant în raporturile sale cu ceilalţi (implicit cu sine însuşi). Jocul devine trans-miterea între jucători a diverselor funcţii ocupate în cadrul reţelei, prin care aceasta se configurează şi re-configurează continuu. Lumea devine în acest caz suma variabilelor prin care acţionăm continuu, pe baza unor proceduri. Subiectul, în mod paradoxal, devine suma antecedentelor sale. Atunci când iese din joc, jucătorul nu-l părăseşte de fapt niciodată. Este greu de spus ce mai înseamnă "jucătorul" însuşi, dacă mai înseamnă acum ceva luat separat.
J. Derrida: Este în firea jocului să lase deschisă posibilitatea ca jucătorul să-l părăsească. Prin asta, cel ce joacă nu se află niciodată în întregime înăuntrul sau în afara jocului, ci întotdeauna pe margine. Prin el se configurează faptul că ceva se joacă, dar jucătorul se află mereu pe sine ca fiind intersecţia acelor mize, reguli etc. care de obicei ne fac să gândim jocul în maniera în care gândim un substantiv, ca pe ceva inert şi stabil.
C. Nae: Există şi alte forme de instituţionalizare a jocului decât cele acceptate ca atare?
M. Foucault: Sigur că joc este şi sistemul social atunci când încercăm să-i configurăm raţionalitatea. Sau mai degrabă jocul este aici expresia unu sistem de control care înlocuieşte un sistem bazat pe acumularea şi dispersia puterii. În cadrul acestuia, jucătorul nu cade niciodată în întregime sub incidenţa sa şi nu-şi este dat sieşi decât fragmentar. Prin tensiunea între spaţiul public şi cel privat, între normă şi abatere prin interiorizarea instanţei, jocul descrie un tip hermeneutic de experienţă.
P. Ricoeur: Concurenţa instanţelor care sunt eliminate pe rând spune ceva mai mult despre modul contemporan de a fi al relaţiilor noastre comunitare: este vorba despre imposibilitatea de a reduce responsabilitatea la o singură instanţă. Imposibilitate care dă seama de a-centralitatea jocului, care nu permite deţinerea unui control centralizat. Norma devine regulă, şi astfel cei care vor să iasă din joc sunt prinşi mereu în alte jocuri (regulile clasei celor care vor să iasă din joc, spre exemplu).
M. Foucault: Între noi stă spaţiul utopic al panopticonului, care aparţine tuturor şi nimănui.

G. Deleuze: Există ceva care nu cade sub incidenţa jucătorului?

3)Jocul este o formă a transcendenţei

P. Ricoeur: Spuneam că jucătorul se regăseşte pe sine în joc în mod fragmentar şi că astfel jocul este atât un instrument de comprehensiune a celuilalt, cât şi o activitate asupra căreia nu deţine nimeni un control absolut. Prin urmare există în joc întotdeauna o anumită formă de transcendenţă, cel puţin în privinţa sinelui. Dar nu este atât vorba de sferă de influenţă, cât de acele date pe care nu le poate influenţa (afecta) întrucât i se propun singure. Cele importante sunt cele care continuă să-l afecteze. În terminologie juridică, întrebarea se referă deci la ceea ce nu cade sub jurisdicţia sa. Cred că jocul însuşi. Există în acest caz mai multe instanţe concurente. Fiecare jucător jurizează în concurenţă cu ceilalţi cazurile care apar. Ca sistem, un joc nu este niciodată entropic. În joc jucătorul nu este doar instanţă, ci îşi este sieşi simultan caz şi trebuie să dea seama de asta. Nu este nevoie ca ceea ce nu cade sub incidenţa sa (dar el însuşi am convenit că e o rezultantă) să fie ceva care, la rândul său, să poată fi adus în instanţă, ceva de tipul unei prezenţe, ci mai degrabă este vorba de un martor tăcut, dar mereu chemat să vorbească. Această aşteptare, în incertitudinea pe care o pune în joc, este forma transcendenţei. Acest martor poate fi uneori moartea, dragostea, întâmplarea.

Postfaţă: Despre joc ca profesie (C. Nae)
S-a încercat aici o gândire a jocului din perspectiva unei teorii a acţiunii. În sensul în care jucătorul acţionează continuu, prin efecte propagate neliniar şi discontinuu asupra celorlalţi. Una din consecinţe a fost că "Ceilalţi" desemnează uneori propriul sine. S-a încercat mai apoi înţelegerea lumii pornind de la joc; înţelegere procedurală, înseamnând că actorul nu se află el însuşi în completă transparenţă faţă de sine, dar şi că jocul însuşi este un alt nume al acestei nontransparenţe. El se refuză unei descrieri complete, ba este chiar un mod didactic prin care învăţăm că aleatorul nu are paternitate, că incidentele însele i se refuză uneori celui care joacă şi nu i se dau în atingere nici măcar cu titlul de abateri din partea observatorului. Iar dacă în loc de joc citim pe alocuri existenţă, avem de a face noi înşine cu un joc, în care metafizica este printre noi şi dă seama de cotidianitatea noastră. Ea devine un semn calitativ al asumpţiilor noastre. Şi aceasta chiar prin faptul că mimul este întotdeuna tragic, întrucât are ca partener de joc moartea. Redându-ne nouă înşine fragmentar, actul ludic ne expune în întregime, prin imposibilitatea de a aboli hazardul. Iar dacă aceasta poartă uneori numele de filosofie, nu o luaţi în nume de rău. În fond, cei cărora li se întâmplă să facă asta sunt cei care-şi asumă JOCUL ca profesie.

N. Red.: Acest dialog este o ficţiune şi nu poate fi regăsit decât în paginile revistei noastre. Din acest motiv lectura parţială a acestui text este interzisă. Orice asemănare cu situaţii reale nu este însă întâmplătoare.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!