Divinul răgaz de odihnă

Atunci când filosofăm, ne străduim să vizăm esenţialul unui lucru. De aceea încercăm întotdeauna, atunci când medităm cu privire la oameni, deci şi la noi înşine, să înţelegem ceva esenţial în legătură cu noi. Aceasta poate să ne ofere repere pentru cunoaşterea de sine, deci şi pentru călăuzirea propriei vieţi. Astfel, nici meditaţia de vacanţă nu trebuie să rămână la indicarea unei dispoziţii existenţiale, ci trebuie să aibă în atenţie o stare de fapt care pur şi simplu are relevanţă pentru fiinţa omenească.
Din punct de vedere antropologic şi cultural-istoric, se pare că omul nu doar a muncit, ci a avut nevoie întotdeauna şi de destindere, de recreere şi de sărbătoare – de vacanţa cea de toate zilele. Vacanţa poate părea cuiva identică unei zile de sărbătoare prelungită, după cum sărbătoarea reprezintă în unele (dacă nu chiar decisive) privinţe o formă prescurtată şi intensivă de vacanţă. Dacă ne gândim bine la ce ar putea însemna a face o vacanţă şi a participa la sărbători, merită întotdeauna să facem apel la filosofie. Căci oamenii nu sărbătoresc doar aşa, fără nici un sens şi scop (ar putea oare ocazional să sărbătorească şi fără motiv?). Şi chiar atunci când ar trebui să avem impresia că e vorba de o sărbătoare fără nici un sens propriu şi fără vreo ocazie anumită – tot se va găsi permanent un motiv, chiar unul eronat, pentru care să merite să sărbătorim. În literatura universală găsim descrierea unei asemenea fieste lipsite de sens prin excelenţă în admirabilul roman al lui F. Scott Fitzgerald, The Great Gatsby. Pentru participanţii ce nu cunosc intenţia secretă a lui Gatsby, sărbătoarea se constituie ca sărbătoare de dragul sărbătorii. Aceasta din urmă ratează sensul propriu, relevant din punct de vedere filosofic, al sărbătorii. Ca să înţelegem cel puţin parţial ce se întâmplă de fapt cu sărbătorile (şi, în prelungirea acestora, cu vacanţa), să ne fie permisă referinţa la doi gânditori care au adus ceva consistent la tema noastră. Primul dintre aceştia nu e altul decât Platon, cel care în Legile formulează gândul potrivit căruia zeii, mânaţi de compasiune faţă de oameni, au instituit sărbătorile şi le-au hărăzit acestora drept răgaz de odihnă de la muncă (Nomoi, 653 c7-d5). Sărbătorile sunt prin urmare ceva zeiesc – mai întâi deoarece sărbătoarea este ţinută în cinstea zeilor sau a Zeului, dar şi pentru că actul de a sărbători are el însuşi ceva zeiesc. Şi asta deoarece – o ştim din antropologie – în spaţiul festiv omul nu numai că se ridică deasupra grijilor presante ale cotidianului, ci realizează astfel şi o parte importantă a naturii sale. Sărbătorile serveau, aşa cum continuă Platon, şi ca să readucă educaţia (paideia), prin faptul de a fi împreună cu zeii, la situaţia ei primordială, ordonată. Căci oamenii ar fi deviat, s-ar fi abătut, în decursul vieţii, de la educaţia cea justă. Prin sărbătoarea cu frumoase cântece şi dansuri, însă, aceştia ar întări în ei înşişi dispoziţia pentru frumos. E apanajul virtuţii faptul de a simţi bucurie în faţa frumosului şi indispoziţie în faţa dezagreabilului.
Filosoful german Josef Pieper (1904-1997), căruia îi datorăm o frumoasă teorie asupra sărbătorii, sub titlul Zustimmung zur Welt, s-a referit într-un mic text, "Răgazul de odihnă dăruit de Zeu: muncă – timp liber – duminică – sărbătoare", la această relaţie şi a amintit profunzimea teologico-antropologică a cuvintelor lui Platon mai sus pomenite. Sărbătoarea este importantă tocmai pentru că ea însăşi este o amintire vie şi prezentă a faptului că omul trăieşte pentru ceva mai mult decât pentru muncă şi pentru strădaniile existenţei. Vacanţa şi sărbătorile sunt astfel expresia faptului că omul trebuie să fie pe de o parte activ – în munca ce-i face cu putinţă viaţa, a sa şi a familiei sale. Pe de altă parte însă, omul trebuie să poată "să-şi lase sufletul să călătorească", în activitatea contemplativă. Căci, după cum spune Aristotel, suntem activi tocmai ca să avem timp liber. Această capacitate arată că omul poate să înceapă ceva de la sine, că poate să reziste singur cu sine, că nu suferă – ca să vorbim ca Platon – de boala sufletească a preocupărilor multiple, care lasă fără respiro până şi organizarea timpului liber. Pe scurt, că el a început să dezvolte în sine mai mult sau mai puţin dispoziţia către filosofare. Fantoma plictisului, atât de ameninţătoare în viaţa de zi cu zi a omului modern, rămâne excomunicată dacă individul reuşeşte să-şi cultive astfel timpul liber, încât acesta să devină pentru el trăire a fericirii – "fericirea contemplării" (titlul unei alte cărţi a lui J. Pieper, despre care nu ştiu dacă a apărut în traducere românească) este culmea pentru care vacanţa poate constitui o condiţie necesară. Vacanţa ne reaminteşte aşadar că timpul liber este în fapt unul din fundamentele Occidentului. Dacă Occidentul ar pierde conştiinţa acestui fapt, el ar renunţa la propriul lui, deoarece ar sacrifica imaginea umană făurită de milenii, cu a sa demnitate a vieţii spirituale, fie indiferenţei, fie terorii economicului. Filosofului îi este proprie vacanţa, cea pe care el ar trebui să o petreacă atunci când şi din punct de vedere exterior devine liber să se concentreze asupra activităţii contemplative. Gândirea este pentru filosof o necesitate existenţială, interioară, însă filosoful nu trebuie să fie constrâns să gândească. Răul cel mai mare pentru el ar fi vacanţa luată de la filosofare, căci libertatea lui se împlineşte în modelarea sufletului prin iubirea de înţelepciune.

Traducere de Iulian Vamanu

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!