Dorul de lumea de dincolo

În poemul lui Rilke Orfeu, Euridice, Hermes, doar Zeul înţelege nefericirea celor vii şi fericirea celorlalţi. Mânat de dor, Orfeu întoarce privirea şi-şi vede iubita însoţită de Zeu "şovăitoare, blândă şi fără nerăbdare". Împlinită în propria-i moarte, ei nu-i mai este dor, pentru că nu-şi mai aminteşte nimic, nu ştie zbuciumul muritorului, pentru că nu mai înţelege viaţa. Uitarea lumii de aici aduce alături Zeul. Pentru celălalt nu există altă fericire decât iubirea, iar pierderea ei este pierderea sensului lumii. Dorul de iubire îl aduce pe Orfeu dincolo, pentru că nu cunoaşte altă lipsă decât lipsa iubirii. Nu ştie că dorul este semnul lipsei Zeului, că dorul nu caută lumea de aici, ci pe cea de dincolo…
Am regăsit acest dor de lumea de dincolo în unele din basmele româneşti. Amăgit cu promisiunea ţinutului Tinereţii fără bătrâneţe şi vieţii fără de moarte, copilul se născu. Nimic din cele ale acestei lumi nu-l abătură de la destinul său şi îşi începu împlinirea lui descoperind printre semnele acestei lumi mesagerii celeilalte. Graniţa dintre ţinuturi este fragilă, deşi geografic ea apare nelimitată: "nouă ţări şi mări", "un munte înalt până la cer", "o apă întinsă", "o groapă adâncă". Lumea de dincolo stârneşte teamă şi dezgust celor vii, dar cel ales de ea recunoaşte în calul răpciugos – năzdrăvanul, în broasca râioasă – o zână, în porcul murdar – feciorul de împărat. Lumea de dincolo nu înspăimântă, deoarece acolo este lumină, sunt toate la fel ca aici, doar că ţin de altă ordine. "Aici este tot timpul primăvară", nu plenitudine a rodului, ci posibilitatea lui. Numai simţurile sunt înfricoşate la vederea fiinţelor ei (zmei, ghionoaie, scorpii, Baba-Cloanţa, iele, zâne etc.). Educarea simţurilor şi ascultarea imboldurilor inimii sunt primele mijloace de cunoaştere a acestei ordini a firii. Ursita vine din altă lume sau este captivă în altă lume. Ea se arată în vis (cineva fermecat aduce vestea existenţei ei), îl cheamă pe cel destinat ei, căruia îi generează neliniştea şi dezgustul pentru propria-i viaţă şi îi strecoară dorul în suflet, apoi îşi trimite mijlocitorii pentru a-l ajuta să o găsească. Nu preaplinul vieţii determină renunţarea la ordinea iniţială, ci lipsa autenticei ordini este sămânţa dorului de nefiresc. Cel ce nu cunoaşte altă ordine caută iubirea. Credinţa că iubirea împlineşte, că iubirea este viaţă, că este continuitate a omului în memoria sa, a urmaşilor este cea care nu-l lasă în preajma lumii de dincolo. Cel care pleacă spre a se desăvârşi nu are nume, el este doar o posibilitate (Făt-Frumos) de a se situa în preajma fiinţei. Pentru el chemarea iubirii este chemarea lumii de dincolo. Într-un singur basm, chemarea lumii de dincolo nu este decât accidental legată de iubire. Zânele îl rugară să rămână cu ele, căci li se urâse să tot fie singure, iar el primi cu mulţumire…Se căsători cu cea mică, nu pentru că pe ea o căutase, ci pentru că se obişnuise cu ea. Însă dorul izvorăşte din amintire. Dorul de părinţi este semnul că cel născut pentru a nu vieţui îşi caută liniştea pentru care a venit în fiinţă. Dar pentru cel viu ea nu poate fi decât prin mijlocirea morţii. Dorul de lumea de dincolo trece prin dorul de dragoste şi sfârşeşte în uitarea vieţii de aici. Adică acolo unde toţi (feciorul văduvei, cel al bătrânului pescar şi cel singur pe lume) devin împăraţi. În preajma Celui ce îi înţelege şi pe cei vii şi pe ceilalţi.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!