Einstein şi metafora jocului

În anul 1926, Einstein îi scria prietenului său Max Born: "Mecanica cuantică impune mult respect. Dar o voce interioară îmi spune că totuşi nu este Iacob cel adevărat. Teoria furnizează multe, dar nu ne apropie de taina Bătrânului. În orice caz, eu sunt convins că el nu joacă zaruri" (Max Born, Fizica în concepţia generaţiei mele, trad. rom. 1969, p. 309). Iar după 18 ani, în altă scrisoare către acelaşi prieten, Einstein îşi menţine credinţa în legile unui univers obiectiv, pe care încearcă să-l cunoască "într-un mod speculativ", pe când Born rămâne la ideea că "Dumnezeu joacă zaruri".
Spusele lui Einstein exprimă în limbaj metaforic atât propria concepţie epistemologică, cât şi poziţia pe care o adoptă faţă de teoria cuantică. Aceasta din urmă, considerată o provocare pentru gândirea secolului al XX-lea, a condus, în principal, la nerecunoaşterea legăturii cauzale între fenomenele "la scară mică". Ele nu mai sunt descrise ca având loc într-un spaţiu determinat şi variind în timp. Esenţială, în acest caz, rămâne doar probabilitatea cu care anumite procese se produc. De asemenea, a fost revizuită şi relaţia dintre subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut. Vechea distincţie cartesiană între res cogitans şi res extensa, considerată drept supoziţie a fizicii clasice, nu se mai susţine, spun unii fizicieni, întrucât în universul microfizic fenomenele sunt potenţialităţi, iar numai intervenţia subiectului şi contactul cu instrumentele de măsură le conferă realitate. Prin urmare, realitatea obiectivă devenise dependentă de experimentele umane. Au fost astfel serios puse în discuţie postulatele fundamentale ale ştiinţei: cel al cauzalităţii şi cel privitor la existenţa unei lumi obiective, independentă de subiectul cunoscător.
În acord cu alţi fizicieni, precum Max Planck, E. Schrödinger ş. a., Einstein nu putea abandona, aşa cum mărturiseşte în repetate rânduri, ideea unei reprezentări directe a realităţii în spaţiu şi în timp. După cum nu putea accepta nici considerarea evenimentelor naturale asemeni unui "joc de noroc". Lumea lui Einstein este independentă de subiectul cunoscător. Ea ne apare ca o "enigmă" pe care fizicianul teoretician trebuie s-o dezlege. "Că natura, aşa cum este ea accesibilă simţurilor noastre, are caracterul unui joc de cuvinte încrucişate bine făcut este o credinţă pe care, ce-i drept, succesele de până acum ale ştiinţei o încurajează întru câtva" (Fizica şi realitatea, 1936, în volumul Cum văd eu lumea, Humanitas, 1992).
Putem observa, deocamdată, către ce anume trimite metafora jocului, aşa cum o foloseşte Einstein. Este vorba, mai întâi, de jocul divin (chiar dacă în sens negativ, întrucât Dumnezeu nu joacă zaruri). În al doilea rând, natura însăşi este un joc. Nu un joc de noroc, ci un joc de cuvinte încrucişate, un rebus bine făcut. Ne-am putea întreba cine anume a făcut atât de bine acest joc şi ni l-a oferit spre rezolvare. Un posibil răspuns este acela că jocul naturii este, de fapt, jocul divin. Vom vedea însă ce anume înseamnă divinitatea în viziunea lui Einstein.
Alături de cele două jocuri amintite, mai întâlnim, în scrierile lui Einstein, şi jocul gândirii sau, mai bine zis, gândirea ca joc. Aflăm că "întreaga noastră gândire e ceva de felul unui joc liber cu conceptele; îndreptăţirea acestui joc constă în acea măsură a privirii de ansamblu asupra trăirilor senzoriale pe care o putem atinge cu ajutorul lui" (Note autobiografice, 1949, ed. cit.). Potrivit lui Einstein, jocul liber cu concepte şi enunţuri este de natură logică, însă legătura lor ("măsura privirii") cu experienţa senzorială este intuitivă.
Este cunoscut faptul că, în tinereţe, Einstein a fost influenţat de empirismul lui Ernst Mach, precum şi de filosofia lui David Hume. Însă, ulterior, problema gravitaţiei l-a transformat într-un raţionalist convins, adică în cel care caută sursa adevărului în simplicitatea matematică (Scrisoare către C. Lanczos, ianuarie 1938). Conform spuselor fizicianului, "principiul creator se află în matematică", fiind de acord, totodată, cu idealul antic al unei gândiri ce poate pătrunde realul. Pe de altă parte, "experienţa rămâne singurul criteriu al utilităţii unei construcţii matematice" (Despre metoda fizicii teoretice, 1933, ed. cit.). Elementele jocului gândirii (dintre care unele fac parte din sistemul fizicii teoretice), adică conceptele şi legile formulate pe baza acestora, nu-şi au sursa în experienţa senzorială. Ele sunt creaţii libere ale spiritului ("invenţii") ce nu sunt obţinute nici măcar prin abstractizare. Dar, precizează Einstein, o legătură între aceste elemente - fără de care cunoaşterea spre care tindem nu ar fi posibilă - poate fi făcută doar în baza enunţării unor reguli precise, care nu sunt definitive şi au un domeniu determinat de aplicaţie (Fizica şi realitatea, 1936). Scopul, din punct de vedere logic, al jocului liber cu concepte şi supus regulilor - arbitrare, dar precise - este tocmai "ordonarea şi cuprinderea conţinuturilor sensibile".
Revenind la metafora jocului de cuvinte încrucişate, se poate afirma că rezolvarea acestuia ar însemna chiar surprinderea ordinii din natură, cuprinderea conţinuturilor ei. Întrezărim aici legătura între jocul liber al gândirii şi natura ca joc. Primul este justificat nu prin configuraţia spiritului omenesc, ci prin faptul că concluziile unei teorii trebuie să fie în acord cu datele experienţei. În aceasta constă rezolvarea "rebusului" naturii.
Einstein vorbeşte deseori despre străduinţa sa în înţelegerea unei părţi, oricât de mici, a acelei raţiuni ce se manifestă în natură (Cum văd eu lumea?, 1931, ed. cit.), credinţă împărtăşită, de altfel, şi de Kepler şi Newton. Religiozitatea pe care o asumă Einstein este una cosmică, potrivit căreia Dumnezeu nu are chipul şi asemănarea omului, iar omul nu aşteaptă de la El răsplată şi pedeapsă. Cunoaşterea, fie şi într-o măsură foarte mică, a manifestărilor raţiunii celei mai adânci - aceasta pare să fie "iubirea intelectuală" a savantului pentru Dumnezeu. De altfel, însuşi Einstein mărturisise cândva unui rabin despre credinţa sa în Dumnezeul lui Spinoza.
Între religiozitatea sa cosmică, realismul filosofic şi raţionalismul ştiinţific s-au stabilit legături slabe, dar semnificative (cf. G. Holton). O astfel de legătură poate deveni transparentă şi din perspectiva jocului, dacă asociem religiozităţii cosmice jocul divin, realismului filosofic jocul naturii, iar raţionalismului ştiinţific jocul gândirii. În jocul naturii se manifestă raţiunea cea mai adâncă (jocul divin), iar gândirea, ca joc liber, încearcă să o surprindă. Toate acestea pot fi înţelese ca momente ale unui joc unic.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!