Europa, marele vis

1. Scurt excurs etimologic
Încercările de a descoperi sau de a oferi o explicaţie etimologică, istorică sau geografică a cuvântului Europa au făcut, de-a lungul timpului, obiectul activităţii mai multor specialişti. În ceea ce priveşte interpretările etimologice, ar putea fi amintite câteva dintre acestea care pot fi considerate relevante. Prima dintre acestea aparţine, conform opiniei literatului europenist Denis de Rougemont (Vingt-huit siecles d'Europe), unui medic din secolului al XVI-lea, Johannes Goropius, care considera că termenul provine din limba ebraică: continentul ar fi aparţinut, conform mesajului biblic, lui Iafet, fiul lui Noe, iar europenii erau urmaşii descendenţilor acestuia. Se încerca astfel o explicare biblică a unui termen care până atunci făcea referire doar la iubirea nepermisă dintre Zeus şi Europa, fiica regelui Feniciei. Cea de-a doua interpretare, apărută în Atlasul geografiei antice şi moderne publicat în 1829 de Lapie tatăl şi fiul, prezintă termenul ca având o etimologie celtică. În această limbă termenul wreb însemna Occident. O a treia interpretare are în atenţie cuvântul de origine semitică ereb, însemnând seară, amurg, ceea ce i-a făcut pe istorici să afirme că pentru popoarele antice Occidentul era locul în care soarele apunea, locul obscurităţii, al tenebrelor, al penumbrei, al ceţei opace, dar şi al stângii, al demonului utilitarismului şi al puterii oarbe, al uitării sufletului, al corpului şi al materiei, al activităţii dezordonate, al pasiunii şi degradării, al cunoaşterii tulburi şi întunecate, al exilului. Orientul era înţeles ca ţinutul aurorei, al dimineţii, al luminii, al Revelaţiei, al extremului rafinament, al sufletului, al iniţierii şi al înţelepciunii, al cunoaşterii prin revelaţie, patria primordială.
În mitologia greacă Erebos era fiul Haosului şi fratele nopţii. Alte două interpretări consideră acest cuvânt ca fiind de origine greacă, într-o primă variantă, cea elaborată de istoricul G. De Reynold, cuvântul fiind un adjectiv, europé, euruope, unde eurus însemna larg, amplu, spaţios, iar ops ochi. Europea însemna deci o femeie cu ochi mari, cu un chip luminos. În cea de-a doua variantă, prezentată de istoricul Robert Graves, o diferenţă de accent în citirea cuvântului face ca acesta să însemne „bun pentru sălcii", „bine irigat", sălciile fiind în toată Europa un simbol al fertilităţii. Răpirea Europei de către Zeus, reprezentată pe zidurile unei cetăţi din Midea, în care Europa apare purtând o ghirlandă şi însoţită de o procesiune, pare şi ea a face parte dintr-un ritual al fertilităţii.
Cu un înţeles geografic cuvântul pare să fi fost folosit pentru prima dată de către Hesiod, în secolul VIII î.H., pentru a desemna o parte a Greciei continentale, în opoziţie cu Peloponezul şi insulele din Marea Egee, deşi există opinia că Europa fusese „descoperită" de fapt de către fenicieni, în timpul expediţiilor lor comerciale sau de piraterie de pe ţărmurile Mediteranei. Grecii sunt însă cei care i-au dat numele, după cel al prinţesei răpite de Zeus şi ascunse în insula Creta.
Două secole mai târziu, Europa devenise deja numele generic al întregului continent sau al părţii acestuia care era cunoscută în acel moment: până la nord de Dunăre, către Don şi Marea Azov, în partea de est şi nord-est şi întreaga frontieră sudică, în vest limitele rămânând în continuare destul de nesigure. Euripide şi Platon nu vorbesc însă deloc despre Europa, ci doar despre greci şi barbari, fie din Europa, fie din Asia. Aristotel face referiri mai ample la Europa şi oferă chiar o descriere a locuitorilor acesteia, care erau foarte curajoşi, dar mai puţin inteligenţi şi abili, spre deosebire de cei din Asia, mai abili şi mai inteligenţi, dar adesea lipsiţi de curaj, şi de aceea totdeauna sclavi. În opinia lui Aristotel, între aceste două rase se aflau grecii: aflaţi pe linia mediană dintre cele două continente, aceştia erau şi curajoşi, şi inteligenţi, virtuţi datorită cărora se bucurau de libertate şi aveau instituţii politice capabile de guvernare. După patru secole, centrul de greutate european s-a mutat din cetatea Eladei la Roma, iar cunoştinţele geografice s-au mai perfecţionat. Strabon face o descriere mult mai detaliată a Europei, pornind de la o prezentare de ansamblu şi sfârşind cu una a fiecărei ţări.
Pliniu cel Bătrân, la un secol după Strabon, scrie şi el despre Europa şi, păstrând aceleaşi limite la est, vorbeşte despre Oceanul Atlantic ca limită vestică. La rândul lor, poeţii şi filosofii (Vergilius, Horaţiu, Sallutius, Tacitus sau chiar omul politic Cicero) vorbesc despre Europa, în timp ce împăratul roman Cezar nu o menţionează deloc. Mai târziu, teologul Aureliu Augustin (354-430) împărţea lumea în două părţi: Europa şi Africa, pe de o parte, iar pe de alta Asia. Din acel moment începe o altă etapă din istoria continentului, a acestui „apendice" al Asiei, cum îl numea poetul Paul Valéry.
Nici una dintre menţiunile de până acum nu dovedeşte însă că preocupările pentru acesta ar fi fost de natură politică, ci cu precădere geografice şi eventual sentimentale. Abia în perioada Imperiului roman a apărut ideea unei Europe politice, însă ea era dominată de ideea unităţii imperiale a Occidentului şi a Orientului, două jumătăţi de imperiu distincte atât din punct de vedere geografic, cât şi administrativ.
Preocupările pentru ideea unei Europe unite s-au prefigurat încă din perioada lui Herodot şi au persistat indiferent de evenimentele istorice, politice, economice sau sociale care s-au interferat pe suprafaţa continentului, indiferent că limitele acestuia erau stabilite la Urali sau la Viena. Dorinţa de a realiza o Europă unită a animat personalităţi precum Charlemagne, realizatorul unei stăpâniri atât imperială cât şi sacerdotală, Otto cel Mare, doritor de a reconstitui Imperiul carolingian amintit, şi Napoleon, toţi aceştia putând fi consideraţi, în funcţie de caracteristicile perioadei căreia au aparţinut, realizatori ai unei Europe unite, chiar dacă prin folosirea forţei. Tot o Europă unită a dorit să realizeze şi Hitler, însă premisele de la care pleca acesta, chiar dacă bazate tot pe forţă, nu pot fi sub nici o formă comparate cu cele ale predecesorilor săi.
Acestor încercări concrete de a realiza unitatea europeană li se adaugă un mare număr de proiecte ale teoreticienilor europenişti precum Dante Alighieri, Pierre Dubois, George Podiebrad, regele Boemiei, Aeneas Silvius Piccolomini, un papă (Pius II) şi un umanist recunoscut încă din timpul vieţii, călugărul Emeric Crucé, ducele de Sully, filosoful Comenius, nobilul englez William Penn, teologul Tommaso Campanella sau abatele de Saint Pierre, d'Alembert şi Voltaire, filosofii Immanuel Kant şi Fichte, poeţii Schiller şi Goethe. Pe lângă cele câteva proiecte de uniune creştină şi europeană lansate de umaniştii menţionaţi mai sus, au existat şi numeroase utopii mistico-politice privind o eventuală federaţie a statelor Europei, unele dintre ele anonime, altele ai căror autori sunt complet necunoscuţi astăzi: Valentin Andreae, Trajano Boccalini, Ange Goudar (cf. Jean Baptiste Durossele, L'idée de l'Europe dans l'histoire).

2. Un model de integrare: Denis de Rougemont
Nici perioada contemporană nu e lipsită de teoreticieni, unii dintre aceştia, precum Henri Brugmans, Altiero Spinelli, Alexandre Marc sau Denis de Rougemont, având un rol destul de important în debutul procesului de unificare europeană. Ultimul dintre aceştia a îmbinat preocupările pentru realizarea concretă a Europei unite cu cele de formare a unei conştiinţe europene, a unui individ marcat de simţul civic al europenităţii.
În opinia lui Rougemont, Europa unită nu putea fi realizată de un om oarecare, de exemplarul de serie, omul care doar produce şi consumă, ci de omul exemplar, le grand homme, cel care este într-o continuă căutare a valorilor esenţiale şi a raţiunilor de a trăi (L'Europe en jeu, 1948). Omul european, cel al contradicţiei interioare permanente, omul dialectic şi dialogic, condamnat la punerea în permanenţă sub semnul întrebării a tuturor rezultatelor şi valorilor (Europe et sa culture, 1950, L'Un et le divers, 1970, Lettre ouverte aux Européens, 1970), care are drept caracteristică importantă le gout furieux de différer, simţul originalităţii şi spiritul concurenţei, autorul creaţiei deci, este acela pe care literatul îl numeşte persoană. Persoana este individul responsabil atât faţă de sine, cât şi faţă de societatea în care trăieşte, în acelaşi timp autonom şi solidar cu ceilalţi, liber şi angajat civic, dar nu liber ca un individualist şi nici implicat civic precum un totalitarist. Acest om rămâne liber atâta timp cât acceptă dialogul, dar îşi pierde această calitate în momentul în care încearcă să suprime unul din termenii dialogului sau se pierde în propria sa specificitate, naţiune, patrie sau ideologie, încercând să le impună în mod tiranic.
În acest context Rougemont distinge trei tipuri umane diferite care constituiau fundamentul a trei regimuri politice diferite. Putem întâlni astfel omul liber, dar neangajat civic, individul pur şi simplu, căruia îi corespundea un regim democratic tinzând spre anarhie; omul complet angajat, dar deloc liber, soldatul politic, căruia îi corespundea regimul totalitar, şi omul persoană, liber şi angajat civic, care avea ca şi corespondent regimul federalist. Aceste trei tipuri umane determină existenţa a trei tipuri de mentalităţi politice (L'Europe en jeu), şi anume: 1) oameni care doresc pacea, unificarea şi prosperitatea, dar cărora le e teamă de un proces atât de greu de realizat; 2) oameni care nu doresc nici pacea, nici unificarea şi nici prosperitatea, care se opun foarte vehement realizării federaţiei europene; 3) oameni care nu sunt interesaţi de nimic, care nu vor să se gândească la nimic, dar care repetă în mod mecanic sloganurile celor din al doilea grup.
Urmând aceeaşi logică, Rougemont clasifică şi intelectualii europeni în trei categorii: cei complet dezinteresaţi faţă de orice realitate înconjurătoare, cei implicaţi, dar la adăpostul unui partid oarecare, indiferent de orientarea doctrinară a acestuia, şi cei care îşi exprimă public poziţia faţă de situaţia existentă în societate la un moment dat, propunând şi soluţii, dar care nu sunt luaţi în considerare nici de către oamenii politici, nici de către cei care se ocupă de problemele economice şi nici de către oamenii simpli. Cei din urmă sunt însă cei care, sfidând indiferenţa oamenilor politici şi a celor de pe stradă, trebuie să-şi continue munca de realizare a obiectivelor propuse şi de sensibilizare a opiniei publice la necesitatea realizării acestora.
Pentru ca ultimele două categorii să-şi poată îndeplini misiunea de realizare a Europei unite, întrucât acestea, prin ideile pe care le propagă, sunt singurele ce pot contribui la finalizarea acestui proces, este necesară realizarea uniunii culturale a continentului, dar nu prin elaborarea vreunei legi în acest sens, ci prin acceptarea manifestării libere a culturilor individuale, a interacţiunii acestora în spaţiul european. Realizarea acestei conştiinţe europene, necesare în realizarea Europei unite, nu trebuie să înlocuiască naţionalismele naţionale cu unul european, să opună o naţiune europeană naţiunilor din Estul sau Vestul continentului, şi nici să creeze o cultură europeană sintetică, ci doar să permită renaşterea culturilor naţionale cu respectarea libertăţii de spirit, adevărata lor forţă. În realizarea conştiinţei europene un rol major trebuie acordat propagandei culturale, însă nu în sensul manipulării ci, după cum se exprimă chiar autorul, pentru a obţine efectul pe care Pasteur l-a obţinut prin utilizarea microbilor în serviciul omului (Naissance du Centre européen de la culture).
Uniunea culturală nu este însă posibilă în lipsa unei educaţii europene, care să facă europenii conştienţi că realizarea Europei unite depinde de acţiunile lor (Naissance d'une fondation, 1954), care să producă revoluţia morală, intelectuală şi spirituală iar apoi economică şi socială (Éducation européenne, 1954), care va determina acea maturizare necesară naşterii Europei unite, crearea voinţei majorităţii europenilor de a contribui la realizarea ei. Procesul educaţional va consta atât în transmiterea cunoştinţelor dobândite până la momentul respectiv de către o societate anume, cât şi formarea morală şi socială a tinerilor, formare care să le permită acestora problematizarea, să le antreneze spiritul critic, să-i iniţieze şi să le pretindă iniţiativa personală, nu doar însuşirea mecanică a unor reguli (Civisme et culture, 1967). Unificarea europeană nu se poate face în mod mecanic, ci prin alegerea şi conştientizarea necesităţii existenţei ei de către majoritatea populaţiei, situaţie care nu poate fi construită decât prin educaţie, prin cultură şi prin spirit civic, adică prin participarea activă a individului la realizarea unităţii europene prin mijloacele vocaţionale de care dispune, în cadrul sistemelor democratice europene, care şi ele trebuie construite, menţinute şi perfecţionate de către aceiaşi europeni, aparţinând regiunilor şi nu statelor naţionale.
Realizarea Europei însemna, pentru Rougemont, în primul rând crearea europenilor, aşa cum au fost descrişi mai sus, ca o elită, întrucât acele calităţi de care vorbea autorul sunt cu precădere caracteristice unei elite. Chiar el menţiona, în unul dintre articolele sale, că este conştient de faptul că omului simplu, de pe stradă, prea puţin îi pasă de vederile sale asupra europenismului şi Europei, dar considera că situaţia se poate schimba într-o anumită măsură tocmai prin mijloacele propuse. Rougemont era de asemenea conştient de incapacitatea sistemelor de învăţământ din acea perioadă de a realiza o astfel de educaţie şi considera că un prim pas în rezolvarea situaţiei ar fi eliminarea naţionalismului belicos din manualele şcolare. El a fost extrem de nemulţumit când şi-a dat seama că procesul construcţiei europene început după al doilea război mondial era unul pur economic, neavând nimic în comun cu procesul de creare a unităţii culturale europene, cultura fiind, în accepţia sa, elementul fundamental al procesului de integrare.
Chiar dacă astăzi tipul de uniune europeană imaginat şi promovat de Denis de Rougemont poate părea sau chiar fi o utopie, nu ar fi lipsit de importanţă şi nici de efecte, ca valorile umane atribuite europeanului rougemontian să devină o realitate pentru europeanul din centrul şi estul Europei. Ţinând seama că europenizarea politică, economică, socială, culturală românească intervine pentru cele mai multe medii sociale pe fondul unei tabula rasa şi că uneori nici ceea ce în termeni tehnici ar putea fi considerat elită, cel puţin locală, nu corespunde acestui model de homo europaeus, poate că ar fi demne de luat în considerare aserţiunile utopice ale lui Denis de Rougemont şi de aşezat obiectivul aderării la Uniunea Europeană şi în această cheie informală, nu doar în cea a ratificării şi semnării unor documente, importante desigur din punct de vedere formal.

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!