Fiind băiet, profesoare nu cutreieram... (file de jurnal)

Luni, 9 octombrie 2000
Pe la opt fără zece seara, ieşeam din Corpul D al Universităţii, unde tocmai încheiasem un seminar în Heidegger vorbind singur două ore întregi cu sărmanul asistent - asta dacă nu pun la socoteală peroraţiile unor colege care băteau câmpii în modul cel mai lipsit de graţie posibil, resuscitându-mi unele urme din misoginismul considerat de mult timp definitiv îngropat.
Afară noapte, pe trotuare - nimeni. Sau aproape nimeni. În faţa mea se afla o femeie, probabil studentă - îmi spuneam - şi am trecut indiferent pe lângă ea, în intenţia de a ajunge cât mai repede acasă. Spre marea mea uimire însă, mă aud strigat: fata s-a apropiat salutându-mă voios, aşa cum întâmpini numai un prieten drag ori, dimpotrivă, un duşman de moarte. În semiîntunericul zonei centrale pus la dispoziţie cu părintească mărinimie de primarul Simirad, am văzut o figură comună, cu ochelari şi părul strâns în coc, toată numai zâmbet şi miere. Aşa cum mi s-a mai întâmplat de două ori săptămâna trecută, nici de data asta n-am recunoscut personajul. Diferenţa întâmplării de azi constă în faptul că a trebuit s-o mărturisesc, ruşinat. Deşi numai de conversaţie nu aveam chef atunci, era inevitabilă intrarea în joc, întrucât ea părea să meargă pe acelaşi drum pe care pribegeam eu (şi - fapt deosebit de important, întrucât nu cred în coincidenţe! - trebuie să spun că nu e drumul meu obişnuit Universitate-casă: în seara asta am făcut o excepţie, din cauza întunericului şi a câinilor comunitari. Deşi îmi sunt prieteni vechi, au prins ciudă şi pe mine de când dom' primar le-a luat bărbăţia şi le-a pus în loc bucata de tinichea în ureche...). Nu mi-a dezvăluit adevărata sa identitate, preferând o aluzie ce se dorea subtilă: E mult de când ai terminat „Ibrăileanu"... Şi atunci am recunoscut-o: era... Angela Similea!

Liceu, clasa a unsprezecea.
Colegii mai mari cu un an îşi pregăteau banchetul de adio - şi cum eram proaspăta achiziţie a Staţiei de Radioficare, m-au rugat pe mine să fiu D.J.-ul serii.
O cunoşteam pe Angela Similea doar din vedere - sau poate vorbisem întâmplător pe culoarele şcolii, nu mai ţin minte. Era profesoară de franceză, din câte ştiu. Conştientizez că numele îţi trezeşte nedumeriri, dar situaţia reală era ea însăşi hilară. Folosesc aici, bineînţeles, un pseudonim (se va înţelege mai târziu motivul), dar ceea ce vreau să subliniez este faptul că numele acestei foarte tinere profesoare era absolut identic cu cel al unei celebre cântăreţe de muzică uşoară românească, din aceeaşi generaţie cu Angela Similea, dar poate mult mai îndrăgită şi admirată de părinţii noştri decât aceasta din urmă. Revenind însă, ei bine, la banchetul respectiv m-a invitat de vreo trei-patru ori la dans şi tot de atâtea ori am refuzat-o, pretextând că e foarte important să rămân la pupitrul de comandă (de fapt, mi-era jenă să dansez cu o profesoară atât de tânără). În fine, ea nu s-a lăsat şi a cincea invitaţie a trebuit s-o accept. Între timp însă amândoi îngurgitasem câteva păhărele, astfel încât lăsasem inhibiţiile la o parte. Am dansat deci de câteva ori pe melodii prea lascive pentru mumiile egiptene transformate în profesori şi invitate la banchet, fiind bineînţeles imediat remarcaţi atât de privirile frigidelor „doamne bine", cât şi de cele ale propriilor colegi invidioşi, uitându-se la mine ca la al cincilea element... Finalul poate fi lesne imaginat: directoarea a atenţionat-o asupra „comportamentului inadecvat" şi Angela a plecat imediat acasă, spre marea mea dezamăgire...
Să amintesc puţin şi situaţia mea de atunci, pentru a scoate în evidenţă - pe acest fundal - importanţa evenimentului care a avut loc la banchet. Eram deci un puşti frustrat, cu faţa invadată de acnee, ce nu avusese încă nici o relaţie serioasă deşi toată ziua numai la asta se gândea. E logic, în acest caz, că o eventuală legătură cu profesoara Angela ar fi fost un lucru excepţional, care mi-ar fi oferit dintr-o dată atât necesara încredere în mine cât şi un inimaginabil şi nemuritor respect în faţa colegilor (sau poate crezi că aş fi păstrat tăcerea?!). Se vădea acum existenţa unei speranţe (mai târziu aveam să aflu că se spune luminiţa de la capătul tunelului) în ceea ce priveşte alt lucru neexperimentat până atunci: sexualitatea, natűrlich. Ei bine, în condiţiile de faţă oricine îşi poate imagina marea dezamăgire încercată de acel puşti frustrat dar în călduri, când a observat că profesoara Angela dispăruse de la banchet şi şansa lui părea să se destrame...
Dar n-am abandonat. Planul meu era simplu şi l-am gândit a doua sau a treia zi, până în cele mai mici amănunte: la un moment dat, voi vorbi cu ea într-o pauză (la şcoală), invitând-o astfel după ore „la o cafea". Urma o seară la teatru sau filarmonică (mi se va scuza banalitatea programului, dar nu ştiu câţi aţi fost mai breji), deşi la această etapă se putea eventual renunţa. Trebuia apoi să depun toate eforturile pentru a o convinge să meargă cu mine în apartamentul Roxanei, în noaptea respectivă vară-mea urmând să doarmă la o prietenă (spre bucuria mea, Roxi a fost de acord cu propunerea, ba l-a mai şi pus pe un amic, mare crai, să-mi furnizeze câteva sfaturi utile, de multe ori traduse într-un limbaj tip ştiaţi că...?). De altfel, dacă ar fi acceptat să ne întâlnim, eram convins că distanţa de la „o cafea" la apartamentul Roxanei devenea extrem de mică.
Ziua cea mare a venit cam la o săptămână după banchet, timp în care nu o mai văzusem pe Angela. Am vorbit într-o pauză cu ea (ieşisem amândoi în faţa liceului, strada oferindu-ne, în mod paradoxal, o intimitate indiferentă, faţă de culoarul bârfitor al şcolii). Spre marea mea surprindere, a acceptat! Urma să ne întâlnim iarăşi la sfârşitul orelor, pentru a stabili ora şi locul întrevederii.
Dar nu am dorit s-o mai văd. Acum, privind în urmă, două motive îmi amintesc cu precizie: în primul rând, îmi era realmente frică, nu ştiam cum să mă comport în prezenţa unei femei mature; în al doilea rând, a fost înfăţişarea ei. Abia atunci am remarcat inesteticul figurii, privată de masca machiajului: acneea pe care şi ea o avea, ochelarii de vedere cu rame imense ce nu se potriveau deloc liniei feţei, în spatele lor ascunzându-se doi ochi de un albastru şters, spălăcit. O studiam descumpănit în timp ce-i vorbeam, aveam parcă o altă persoană în faţa mea, una total diferită de acea Angelă care mă invitase cu o săptămână în urmă de cinci ori la dans şi care-mi încordase toate simţurile. Îi vorbeam şi în acelaşi timp realizam grotescul diverselor situaţii în care mă voi afla: cum îi voi scoate imenşii ochelari înainte de a o săruta, cum vor primi orgasmul acei ochi spălăciţi, cum ne vom plimba, ţinându-ne de mână: două feţe pline de coşuri. Nu ştiu dacă aveam sau nu dreptate să gândesc aşa: cert este că eram obsedat de aceste imagini şi nu doream să le transpun în realitate.
Am fost dezamăgit, aşa că nu am catadicsit să o întâlnesc după ore. Cum anul următor, în clasa a douăsprezecea, s-a mutat probabil la alt liceu, de atunci nu am mai văzut-o....

Iarăşi: Luni, 9 Octombrie 2000.
... până în seara asta, când ea m-a recunoscut. Au trecut vreo cinci ani de atunci, adică exact atâţia ani câţi are ea mai mulţi faţă de mine. Acum este preparator sau asistent universitar: înţelegi astfel motivul pentru care nu i-am dezvăluit adevăratul nume. Deşi era noapte, mi s-a părut de data asta mai bine proporţionată, acneea îi dispăruse iar ramele ochelarilor s-au micşorat şi au trecut de la material plastic la unul metalic. Într-adevăr, e uşor s-o confunzi cu o studentă. Bineînţeles că mintea mea parşivă s-a gândit imediat cum n-ar fi deloc rău dacă aş desăvârşi anul ăsta ceea ce acum cinci ani în urmă nu am fost în stare (îţi vine să crezi? Au trecut cinci ani...). Şi cu atât mai mult, cu cât suntem vecini, ea locuind la vreo două sau trei blocuri de casa mea. În plus, am vorbit un timp despre dificultatea alegerii între catedra de liceu şi cea universitară. La despărţire, aparent cu referire la acest subiect (între timp abandonat de mult însă) mi-a zis: Vezi, poate te hotărăşti... Oi fi eu paranoic ori excesiv de frustrat, sau aluzia a fost reală? (Jurnal, vol. IV, pp. 118-124).

Epilog. Martie 2001.
Desigur că, de atunci, n-am mai întreprins nimic în direcţia respectivă. Poate din timiditate, poate din lene ori „lipsă de timp" (ultima, ce minunată scuză!). Ştiu că mai târziu voi regreta şi niciodată n-am să uit ce mi-a spus un unchi, într-o clipă de sinceritate: Măi, înainte puteam, dar nu ştiam. Acuma ştiu, dar nu mai pot...

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!