Gâlceava surzilor

Într-o carte a lui Michel Henri (La barbarie) care nu prea are de-a face cu războaiele sfinte, putem citi: "Barbaria nu este un început, ea este întotdeauna secundă în raport cu o cultură care o precedă în mod necesar şi doar în raport cu aceasta [din urmă – n.n.] ea este o sărăcire şi o degenerare". Raportul pus în evidenţă de filosoful francez trebuie luat în seamă atunci când este vorba să judecăm înfruntările bezmetice care, de la un timp, parcă, bântuie prin lume. În primul rând jihadul, care, chiar şi pentru un creştin neiniţiat în cuvântul Profetului, pare invocat prea mult şi prea uşor. Coranul vorbeşte despre mai multe feluri de război sfânt: personal – al sufletului, verbal – al mărturisirii credinţei şi fizic – cu arma în mână. Dintre acestea, ultimul este cel mai puţin important. O tradiţie cunoscută în lumea islamică îl arată pe Mohamed, întors de la o bătălie, spunând: "Ne-am întors de la un jihad mai mic la unul mai mare" (apud. K. Armstrong, Muhamad). De ce însă, în vremurile nebune ale sfârşitului de veac, toate se înţeleg pe dos, iar războaiele sfinte nu se mai dau, aşa cum ar trebui, în chilia sufletului, ci în cuprinsul larg al lumii? Răspunsul se poate da numai aruncându-ne ochii pe istoria recentă a islamismului. Gilles Kepel, într-unul dintre capitolele cărţii sale La Revanche de Dieu, explică prin anumite fapte "expansiunea jihadului" de la sfârşitul secolului al XX-lea. Este vorba, în primul rând, de eşecul valorilor occidentale în lumea arabo-islamică. Pe de o parte, democraţia este în multe locuri respinsă ca neavând o justificare coranică: suveranitatea demosului este incompatibilă cu suveranitatea absolută pe care o are Allah asupra credincioşilor. Chari'a, s-a dovedit în multe rânduri, nu poate sta alături de valorile europene. Recuperarea, la nivelul instituţiilor, al moravurilor, al vieţii publice, a cuvântului Sfânt era văzută, în mediile islamice, ca o continuare – de data aceasta culturală – a luptei pentru libertate, în urma dobândirii independenţei de sub regimurile coloniale. Iar acest deziderat nu putea fi împlinit decât dacă era împiedicată pătrunderea în rândul tinerilor a modelelor occidentale. În al doilea rând, "democraţia din care se reclamau conducătorii Algeriei sau ai altor ţări arabe nu era decât un slogan fără efect, pentru că regimurile militare şi partidele unice (care se aflau de fapt în fruntea ţării – n.n.) exercitau o dictatură percepută ca atare de populaţie". Sărăcia lucie pe care o aduceau cu ele regimurile aşa-zis democratice, perspectiva invariabilă a şomajului făceau jihadul o alternativă mai ispititoare decât libertăţile publice pentru tineri şi nu numai. Fundamentul dogmatic în Coran şi în exemplul Profetului nu reprezintă, bineînţeles, un element neglijabil, dar aceste disponibilităţi sunt, la sfârşitul secolului al XX-lea, activate de o condiţie socio-politică precară a lumii islamice. În plus, apusul creştin, atunci când nu a intrat în conflict direct cu aceasta din urmă (în cazul crizei palestiniene), a dat dovadă doar de indiferenţă în ceea ce priveşte problemele ei (situaţia din Caşmir e în acest sens relevantă). În acest fel, Occidentul devine, din ce în ce mai mult, "străinul", a cărui alteritate merge până la a-l confunda cu Cel Rău. Credinţa islamică îşi caută, de acum, împlinirea nu în jihadul interior, ci în cel fizic. Purificarea de necredincioşi a Pământului Sfânt al lui Allah devine astfel prima – şi cea mai la îndemână, desigur – treaptă a îndumnezeirii. Iar atentatele din 11 septembrie, comise, fără îndoială, de un dement, se înscriu între formele groteşti, animalice ale acestui jihad. Cuvintele celui care, probabil, le-a comis: "Jur pe Allah" sună spart, pentru că cerul le primeşte cu muţenie; Dumnezeu, oricare ar fi El, îi alungă pe cei care Îi rostesc în deşert numele. Iar sminteala în care este adus războiul sfânt de către cei care iau vieţi nevinovate în numele lui Dumnezeu nu poate rămâne nepedepsită – în veac, dar şi în Ceruri.
Răspunsul, cum era şi omeneşte de aşteptat, nu a întârziat, răvăşind munţii în care se crede că se ascund cei vinovaţi. Reuşita lui depinde însă, în întregime, de înţelegerea a ceea ce, într-un fel cu totul întâmplător, a spus M. Henry. Barbaria, care trebuie fără îndoială pedepsită, este un fenomen secund; a-l înţelege şi a-l depăşi presupune însă o reflecţie adâncă şi din partea lumii islamice, dar şi a Occidentului, iar soluţia nu poate fi impusă, ci găsită de toţi cei care, la un moment sau altul, au ales să trezească demonii. A înţelege ce a declanşat jihadul în forma în care este acum e un prim pas. Oricum ar fi, ipoteza de lucru a lui Gilles Kepel poate servi aici drept concluzie. Privitor la mişcările religioase majore ale secolului al XX-lea, de la rumoarea ce a cuprins lumea arabă la crizele de identitate ale bisericilor creştine, autorul scrie: "ele nu sunt produsul unei dereglări a raţiunii sau a manipulării de către forţe obscure, ci dovada de neînlocuit a unei maladii sociale profunde, pe care categoriile noastre de gândire tradiţionale nu permit a o decripta". Războiul care a început împotriva terorismului nu poate fi câştigat dacă nu continuă, o dată pedepsiţi cei vinovaţi, în sensul unei regândiri a ceea ce se petrece în lume şi dacă răspunderea nu este asumată, în aceeaşi măsură, şi de învingători şi de învinşi.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!