Ielele în vacanţă

Deşi dicţionarele se grăbesc să explice că ielele sunt „fiinţe imaginare din mitologia populară românească", putem fi de acord doar cu partea care ţine de geografic, pentru că (i)elele se mişcă printre noi, putând fi recunoscute urmând instructiunile din DEX: „înfăţişate ca nişte fete frumoase, îmbrăcate în alb, care apar numai noaptea, vrăjind, prin cântecul şi prin jocul lor, pe bărbaţi, asupra cărora au puteri nefaste". Bineînteles că unele elemente au suferit modificări în timp: (i)ele s-au obişnuit acum şi cu regimul diurn, fapt ce le amplifică aria de actiune fără a le diminua intensitatea farmecelor. Mai mult, chiar în nocturnă sunt acum sprijinite de noile tehnologii, care le-au pus la dispozitie neoane şi lămpi stroboscopice. DEX-ul ne oferă şi o serie de sinonime, le-am putea numi chiar sugestii, pentru bărbaţii aflaţi în criză de apelative: „frumoasele, mândrele, şoimanele, vântoasele" şi, nu în ultimul rând, „dânsele" – uşor de ţinut minte, echivalent al lui „ele" din care provine de altfel cuvântul „iele", în dulcele grai moldovenesc. Lămurirea de faţă nu doreşte să-l bage în abur pe cititor, deşi vaporii reprezintă un accesoriu forte al personajelor în discutie, ci doar să precizeze că au şi ielele viaţa lor, la munte şi la mare, şi să avertizeze cititorul aflat în orice împrejurare de unele aspecte periculoase ale „eternului feminin".
Profilul lor rămâne însă imprecis (vezi Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Albatros, Bucureşti, 1995, pp. 256-257), deşi s-ar putea totuşi face câteva precizări privind culoarea şi lămuri o caracteristică generală: sunt nişte inadaptate. Mai exact, ca şi sânzienele, sunt iele galbene (Drăgaicele) şi iele albe (Galium rotundifolium). Drăgaicele sunt răutăcioase şi materialiste, dar cine ar putea să le condamne, din moment ce sunt atât de frumoase, „lungi şi înguste, galbene-aurii, plăcut mirositoare". Din păcate au obiceiul să „sluţească pe oameni" şi nici o operaţie estetică nu repară snobismul şi parvenitismul. De vâltorile bovarice, în care pot ele arunca pe bietul muritor, nu te scapă decât fiscul sau eventual un infarct. Gândiţi-vă ce tribut trebuie plătit pentru: mirosul frumos, galbenul-auriu, voalurile transparente (mătase, in), trasul prin inel, umblatul prin văzduh şi dansurile nebune: „ringul de dans rămâne ars ca de foc, iarba nemaiputând creşte pe locul bătătorit, iar crengile copacilor din jur fiind pârlite". Folclorul (ştie el ce ştie) nu le descrie ca structural malefice, şi aici revenim la eternul feminin. Au doar trup aparent, sunt năluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere (ocultat de cosmetice), femei vesele, frumoase, voluptoase, seducătoare, zburdalnice până la delir, vindicative şi rele şi, ca orice rău, nemuritoare (normal, la nivelul genului).
Ielele albe sunt însă altfel, nu au puterea de a vrăji a drăgaicelor (drăcoaicelor). Asta pentru că sunt singuratice (dând peste cap însuşi conceptul plural de „iele", de orgie şi zaiafet), translucide sau chiar străvezii, dezvăluindu-se doar ochilor capabili să vadă, întâlnirea cu o astfel de făptură comportând mari riscuri pentru observator. O dată văzută, simţită, nu mai poate fi scoasă din minte, pentru că face apel la cele mai profunde dorinţe: tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte; nimic din ceea ce am fost sau ce am putea fi nu mai este irosit, putând respira iluzia unui "trăiesc", dar nu în timp, ci în imagini, senzaţii, amintiri şi vise. „Ia" e a ta în măsura în care nu o să o poţi niciodată atinge. Şi e veselă, seducătoare, zburdalnică până la delir, poate zbura fără aripi, dă viată locurilor călcate de drăgaice, dar trăieşte tragedia turnului de fildeş. E singură şi în munţi, pe stânci, când se scaldă în izvoare pure, noaptea la lumina lunii, cu părul despletit. Sunt paradoxale aceste iele, cu puterile lor magice, cu marea lor forţă de seducţie, prizoniere ale lumii lor zănatece şi imobile în acelaşi timp. Şi se simt pierdute în lumea de tinichea a discotecilor, a auriului de in şi mătase, a vitezei nebune. Astea sunt ele, neadaptatele, deviantele!
Important e însă, Domnilor, ca în Vacanţa Mare, de Saturnalii, să se ştie cine e vinovatul pentru toate excesele la care v-aţi dedat: Ielele! V-au înfrânt voinţa, v-au subjugat, v-au corupt într-un cuvânt şi nu sunteţi vinovaţi pentru nimic din ceea ce aţi făcut sau v-aţi fi dorit să faceţi. Puneţi totul pe seama lor. Ele au fost cauza, fermentul, pentru că asta e menirea lor: să ia minţile nevinovaţilor!
Aşa încât, pentru vara viitoare, celor ce merg la munte şi la mare le spun să ia cu ei, în orice împrejurare, sânziene galbene şi albe, să le sfărâme peste vâlvătaie, să îşi înnoade năframă roşie, să sară peste flacără, prin fum, şi o să fie lecuit astfel de orişice drăgaice. Doar în urmă să nu privească, fiindcă ar putea vedea o ia albă şi s-ar îndrăgosti pe loc şi nebuneşte şi nici un foc n-ar mai salva o inimă incandescentă.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!