Impasul ideologic al Europei

Discuţiile referitoare la Uniunea Europeană şi la procesul de extindere a structurilor europene se opresc, de cele mai multe ori, la aspectele economice şi instituţionale. Uniunea apare ca o entitate care, în schimbul unor fonduri nerambursabile, pretinde comunităţilor antrenate în procesul de integrare îndeplinirea unor condiţii cu diverse grade de dificultate, proces desemnat prin sintagma "asumarea aquis-ului comunitar". Conceput astfel, procesul de integrare europeană apare ca un fenomen de piaţă, în care agenţii oferă şi primesc potrivit unor strategii de raţionalizare a propriilor opţiuni. Plasat în acest model de analiză, orice comentator suficient de informat poate prezenta evaluări obiective ale fenomenului, deoarece operează cu realităţi cuantificabile: Uniunea a cerut îndeplinirea a n condiţii, partenerul a satisfăcut x; drept urmare, fondurile au fost diminuate sau sporite cu y procente. Viteza procesului este pusă îndeosebi pe seama competenţei administrative a clasei politice din fiecare stat candidat. Însă pe lângă aceasta este necesar să luăm în calcul şi aspectul ideologic al integrării. Pentru că în joc nu avem agenţi care urmăresc doar eficienţa unei tranzacţii, ci comunităţi a căror liant ideologic este pus la încercare de proiectul Uniunii. Funcţionalismul, ca metodă de integrare, nu reuşeşte să rezolve aspectul ideologic al integrării, element nu mai puţin important decât cel economic.
Încheierea Războiului rece a fost asimilată pripit cu sfârşitul confruntărilor ideologice, cel puţin în Europa. Însă evenimentele din fosta Iugoslavie au contrazis această percepţie. În locul comunismului au apărut naţionalismele. Renăscute în momentul căderii marii ideologii, naţionalismele est-europene au apărut ca mişcări alternative de emancipare şi de instituire identitară. Reprezentanţii acestor mişcări (mai ales cei extremişti) se prezintă ca fiind conştiinţe vigilente, ce veghează ca naţiunea să nu mai cadă pradă unor proiecte străine, aşa cum a fost comunismul. Proiectul UE întâmpină o însemnată rezistenţă şi pentru că în Est are o astfel de precedenţă nefericită. De aceea Occidentul trebuie să facă eforturi mari pentru a elimina orice suspiciune manifestată aici faţă de intenţiile sale.
Dar rezistenţa fată de UE nu se manifestă doar în Est. Aici este doar mai uşor de sesizat. În Vest, spre exemplu, UE se loveşte de opoziţia naţionalismului britanic. Amintesc doar replica pe care conservatorii englezi au dat-o europenilor: din Europa ne-au venit întotdeauna problemele, iar din Marea Britanie rezolvările; nu avem nevoie de Europa. În aceeaşi categorie poate fi încadrată şi atitudinea danezilor. De asemenea nu putem ignora disputa dintre iniţiatoarea proiectului european, Franţa, şi cea mai mare putere economică europeană, Germania, pentru ocuparea locului de vioară întâi în orchestra europeană. Ne-am obişnuit ca atunci când vorbim de naţionalism să arătăm cu degetul spre Centru sau Sud-est, pentru că aici naţionalismul se prezintă într-o formă mai incisivă. Însă această ideologie este prezentă la toate ţările comunitare, naţionalismul lor influenţând viitorul Europei mai mult decât îl face acela al ţărilor estice. O dovadă palpabilă a naţionalismului european o reprezintă faptul că în UE decizile sunt luate încă de către Consiliul de Miniştri, instituţie interguvernamentală a cărei activitate împiedică Comisia să-şi exercite funcţia executivă pe care arhitecţii Uniunii i-au rezervat-o. În luarea deciziilor de interes european negocierile au loc tot de pe poziţiile interesului naţional.
Consider că dezbaterile cu privire la naţionalism trebuie să depăşească perioada fixării asupra exemplelor şocante de extremism. Mai utilă, chiar dacă mai plicticoasă, mi se pare analiza acestei ideologii în aspectele ei nepatologice. Asta presupune să nu o mai judecăm plasaţi între categoriile binelui şi răului, ci să o socotim ca fiind o opţiune a europenilor (pentru că ei ne interesează aici) într-o anumită perioadă istorică. Valoarea ei este dată de gradul în care aceştia mai cred şi se definesc prin categoriile sale şi de măsura în care ea mai este operantă faţă de provocările situaţiei internaţionale actuale.
Nu intenţionez să întreprind acum o astfel de analiză, fapt ce ar necesita mai mult spaţiu decât poate oferi paginile unei reviste. Voi încerca doar să propun un înţeles al faptului apartenenţei la o naţiune şi să indic, pe cât posibil, locul acestuia în raport cu o posibilă ideologie a UE.
Aşa cum se ştie, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea politica a început să fie gândită şi făcută în cadrul statului naţional. E vorba, deci, de o realitate istorică. Însă pentru consolidarea ei a fost nevoie de o ideologie. Dacă în Vechiul Regim o comunitate politică avea ca pilon al solidarităţii suveranul, în paradigma impusă de Revoluţia franceză elementul de coeziune a trebuit să fie căutat în altă parte. Astfel, sângele, destinul comun, istoria fie au luat locul fie s-au adăugat simbolurilor caselor regale. Dar elementul forte al noului discurs a fost istoria. În toate statele europene au existat şi există proiecte istoriografice care le-au construit genealogia pornind din antichitate. Marile evenimente petrecute cândva pe teritoriul actual al unui stat au devenit mituri întemeietoare ale naţiunii. Eforturile istoricilor au făcut posibilă asimilarea unui puternic element de coeziune socială în ideologia ce justifică statul naţional: tradiţia – suntem împreună pentru că strămoşii noştri au fost, au văzut şi au învins împreună. Şi dacă istoria mai este înţeleasă ca proiect divin, naţiunea devine unicul loc în care oricine poate exista, cel mai bun dintre toate locurile posibile. Ea devine suveranul, semn al divinităţii. Naţionaliştii, extremişti sau nu, vehiculează astfel de înţelesuri. Ceea ce este esential pentru o persoană este apartenenţa ei la o naţiune.
Acestui tip de discurs i se opune cel universalist, cam de aceeaşi vârstă cu primul. Adepţii unui astfel de mesaj consideră nesemnificativă apartenenţa unei persoane la o naţiune, atunci când nu ignoră acest fapt. Esenţial este, se spune, faptul de a fi om. Argumentaţia se sprijină pe produsele spirituale ale Iluminismului şi pe documentul lăsat moştenire de acest spirit: Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Disputa se duce astăzi îndeosebi în jurul termenului de cetăţean. Acesta este considerat drept conceptului om în limbaj politic. Însă apare şi aici o dificultate. Termenul este rostit în diverse conjuncturi fără a i se preciza sensurile. Nu trebuie uitat faptul că semnificaţiile lui au avut o evoluţie din antichitate şi până astăzi. De exemplu, până în secolul al XVIII-lea el instituia o ierarhie, iar de atunci încoace încearcă să impună ceea ce numim egalitate de drept – cu nuanţe diferite de la un stat la altul. Chiar dacă pare să desemneze un universal, el este totuşi un produs cultural. Sensurile pe care le are astăzi s-au constituit odată cu şi în cadrele statului naţional. De aceea este riscantă epistemic introducerea unei disjuncţii între faptul de a fi traducerea cetăţean şi acela al apartenenţei la o naţiune. Drepturile şi îndatoririle cetăţeanului au fost concepute şi asimilate în raport cu instituţiile statului naţional. Era cetăţeanului nu reclamă negarea apartenenţei la o naţiune, ci doar o redefinire.
Însăşi Declaraţia nu intenţionează să elimine diferenţele pe care le impune naţionalitatea, ci doar să reglementeze şi să facă suportabilă pentru toţi orice diferenţă. Acest document vine să-i protejeze viitorul fiecărui cetăţean, pentru ca nimeni să nu îl împiedice pe acesta să şi-l construiască aşa cum doreşte. Şansele sunt egale pentru toţi. Diferenţa apare însă dinspre trecut. Dacă astăzi orice soldat are şansa de a deveni general, mâine vom constata că nu orice soldat a devenit general. Nici un cetăţean nu va eluda această realitate, ci chiar se va raporta la ea. Definirea prin propria istorie este firească, naturală. Pentru că inegalitatea este naturală. Iar trecutul respinge orice formă de egalitarism, confirmând starea de fapt. Ceea ce se învaţă în şcoli la educaţia civică este egalitatea, dar ca formă de a respecta faptul că celălalt este diferit.
Naţionalitatea este un element ce instituie o diferenţă. Naţionalismul, ca ideologie ce motivează acţiunea socială a unei comunităţi sprijinindu-se pe naţionalitate ca formă de solidaritate, propune astfel o modalitate de a fi diferit. Diferenţele pe care le pune în joc sunt la nivel comunitar. Ţin să precizez că prin naţionalitate înţeleg apartenenţa la o comunitate cu limbă şi istorie comună. Elementul etnic nu poate fi un argument tare al naţionalităţii, din moment ce o scurtă privire asupra istoriei naţiunilor europene ne dovedeşte că nici una dintre acestea nu este pură sub aspect etnic. Elementul etnic ne poate trimite spre tribalism şi nu spre naţionalism. De aceea consider necesară distincţia între naţionalism şi etnicism (acesta din urmă fiind deseori numit "naţionalism extremist").
Naţionalitatea este văzută adesea ca o limitare a posibilităţilor cetăţenilor de a depăşi orice predeterminare sau, mai mult, de a se manifesta liber. Argumentul este valabil mai ales dacă se au în vedere supralicitările etniciste, de care istoria ultimului secol este plină. Însă, chiar şi în afară de aceste cazuri, pe care le socotim anormale, cred că se poate vorbi într-adevăr de o anumită predeterminare. Amintesc în acest sens o afirmaţie a lui Andrei Pleşu: "Apartenenţa la o naţiune este un dat, aşa cum este ochiul albastru, statura ş.a.m.d. Ea are un sens şi creează o răspundere. Nu e întâmplător că te naşti într-o anumită naţiune, există o marcă destinală în această împrejurare, există o comuniune istorică cu ceilalţi, există mai ales formidabila comunitate de limbă, care leagă, în adânc, pe membrii aceleiaşi comunităţi. Şi există un rost al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune importantă a acestei istorii. Prin urmare, identitatea naţională e aproape un dat natural, cu care trebuie să compui clipă de clipă. Nu cred că tema aceasta poate fi evacuată cu un discurs vag, incolor. Cred însă că faptul de a asuma o identitate naţională trebuie să se petreacă într-o ofensivă a creativităţii, şi nu într-o trivială competiţie tribală ( 22 Plus, supliment al nr. 28 al revistei 22, p. III)." Autorul aduce în atenţie cele două elemente fundamentale ale naţionalităţii, pe care le-am amintit mai sus: istoria şi limba. Voi insista puţin asupra caracterului destinal al acestora. Cred că "marca destinală" a apartenenţei la o naţiune nu îmi precede naşterea. Întâmplarea a făcut să mă nasc într-o anumită comunitate, într-un timp anume. Abia faptul că eu am evoluat în comunitatea respectivă mă plasează într-o fatalitate. După naştere puteam să fiu mutat în altă comunitate. Nu naşterea propriu-zisă, ci creşterea, formarea personalităţii mele este cea care devine dat pentru mine. Şi aceasta dintr-un singur motiv: ireversibilitatea timpului, imposibilitatea de a-mi înlocui viaţa petrecută cu altceva. Nu îmi pot alege trecutul şi nici nu mi-l pot eluda. Istoria privată nu suportă suspendări fenomenologice, pentru că persoana vie nu este ego transcendental. Pot crede despre mine orice, chiar faptul că Dumnezeu m-a trimis cu adresă exactă într-o anumită comunitate. Nu acest fapt este esenţial, ci viaţa trăită în comunitatea în care eu am dobândit un etos. Dacă m-aş fi format în antichitate, apartenenţa la un trib mi-ar fi fost marcă destinală. Datul nu este altceva decât ireversibilitatea construcţiei temporale care sunt eu.
Naţionalitatea mea este un produs cultural de care, datorită vârstei la care am dobândit-o, nu sunt responsabil. Ca şi faptul de a fi cetăţean în sensul Declaraţiei şi al actualelor reglementări ale dreptului internaţional. Întâmplarea a făcut să mă nasc într-o epocă şi într-un spaţiu în care statutul meu să fie definit astfel. Naţionalitatea şi cetăţenia nu sunt entităţi absolute, atunci când prima nu este redusă la etnie iar celei de-a doua nu i se uită caracterul de convenţie. Ele sunt două modalităţi în care omul ultimelor două secole s-a recunoscut.
Disputa pe marginea acestor realităţi s-a acutizat în condiţiile construcţiei Europei unite. UE solicită statelor componente cedarea suveranităţii naţionale. Rezistenţa faţă de acest imperativ nu este numai un fenomen politic, ci mai ales unul social. Naţionalitatea este o formă de solidaritate, probată în timp, pe care ideea cetăţeniei europene nu reuşeşte încă să o înlocuiască. Paradoxul constă în faptul că se doreşte unitatea dar conservând diferenţele socotite a fi specificul Europei. Europenii sunt conştienţi de faptul că unitatea înseamnă mai mult decât angajarea în proiecte economice comune sau libera circulaţie a cetăţenilor. Inegalităţile din spaţiul european cântăresc mai greu decât voinţa de egalitate. Chiar dacă, la 14 iulie 2001, alături de Garda de onoare a Franţei a defilat şi Garda Spaniei, diferenţa nu dispare. Va mai trece timp până la defilarea armatei europene prin Bruxelles. Impasul UE nu este doar de natură economico-financiară, ci şi de natură ideologică. Dacă naşterea statelor naţionale a durat relativ puţin, producându-se în manieră revoluţionară, tranziţia spre entitatea suprastatală care este UE va necesita timp, pentru că proiectul Europei nu se mai desfăşoară revoluţionar. Solidaritatea de fapt de care vorbea Jean Monnet se dobândeşte prin negociere şi acord liber consimţit. Pentru realizarea acesteia Europa are nevoie de o ideologie de o forţă comparabilă cu a naţionalismului, pentru că europenii de astăzi sunt produsul culturilor naţionale. S-a început deja prin editarea unor lucrări de istorie a Europei. Probabil că generaţiile următoare vor învăţa la şcoală că războaiele din acest spaţiu pot fi privite ca momente ale solidarităţii europene. Sau, cine ştie, poate că viitorii europeni vor fi sensibili la alte tipuri de discurs.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!