În spatele uşilor deschise

Printre opiniile cel mai frecvent exprimate, în special în ţările care nu au avut o legătură directă cu atentatele teroriste de pe 11 septembrie, putem identifica una care se referă la teama ca reacţia Statelor Unite să nu ducă la o mondializare a conflictului. În memoria colectivă (îndeosebi europeană) persistă încă cele două războaie mondiale, la declanşarea cărora aproape nimeni nu a intuit durata şi pierderile catastrofale care au rezultat. Oricât ar încerca majoritatea istoricilor să ne demonstreze că războaiele au avut cauze complexe şi că erau oarecum inevitabile, publicul continuă să arate cu degetul spre anumiţi lideri, popoare sau chiar incidente nesemnificative, deşi toate acestea au fost în cel mai bun caz nişte catalizatori şi nu cauze veritabile.
Nu m-am situat niciodată pe o poziţie absolut deterministă, astfel încât nu consider că, indiferent ce am face, istoria ar avea un curs identic. Totuşi, evoluţia de peste două mii de ani a omenirii ne demonstrează că războaiele, chiar dacă îmbracă aspecte diferite, sunt o formă perenă de manifestare a speciei noastre. Chiar dacă puţini invocă azi principiile heracliteene, societatea noastră funcţionează pe bază de competiţie. Paradoxul este că, deşi recunoaştem necesitatea unei lupte continue, pretindem că această luptă trebuie să aibă o limită şi că ea nu este benefică decât în anumite domenii. În fond, pentru cel care a fost învins într-o bătălie economică şi se sinucide, nu cred că are prea mare importanţă dacă lupta a fost paşnică sau nu. Oricât s-ar pune accentul azi pe educaţie şi oricât am declara sacralitatea vieţii, realitatea (şi Emile Durkheim!) ne demonstrează că nu putem eradica două categorii de oameni: sinucigaşii şi criminalii. Clasificarea lor ca fiind devianţi nu ne scuză de găsirea unei explicaţii.
Oamenii primitivi credeau că prin anumite incantaţii vor transforma dorinţele lor în realitate. Incantaţia societăţii postmoderne este aceea că oamenii sunt fundamental buni, că fiecare cultură este valoroasă în felul ei şi că pacea eternă este posibilă. Thomas Hobbes pare depăşit, trăiască Francis Fukuyama! Ne-a plăcut foarte tare şi am început să şi credem ideea că democraţia liberală a învins şi că istoria nu va mai fi decât un plicticos obiect de studiu pentru batalioanele de învăţăcei din toată lumea. Alchimiştii credeau cu încrâncenare că vor putea transforma fierul în aur, pentru simplul fapt că ideea era extraordinar de seducătoare. A trebuit să vină chimia care să le reteze aripile şi să ne arate tuturor că nu tot ce este dezirabil este şi posibil, căci dezirabilitatea nu ţine loc de demonstraţie. Evoluţia umanităţii pare să ne demonstreze că teoria lui Fukuyama nu este decât o alchimie a ştiinţelor politice.
Cuprins de efervescenţa societăţii post-industriale şi cu ochii aţinţiţi asupra Războiului Rece, publicul occidental şi cel din ţările europene comuniste a ignorat, aproape în totalitate, fenomenul amplu şi semnificativ care se petrecea în lumea musulmană. Doar câţiva analişti au atras atenţia asupra mutaţiei profunde care se producea în ţările islamice. În lumea creştină, laicizarea statului este un fenomen care s-a încheiat de secole şi mai există numai foarte mici reminiscenţe ale implicării religiei în politică. Societatea occidentală este construită pe distincţia fundamentală între civitas terrena şi civitas Dei, între Cezar şi Dumnezeu. Amestecul celor două cetăţi ne pare atât de arhaic, încât nici măcar nu am luat în serios Renaşterea islamică şi nu ne-am închipuit că, la sfârşit de secol XX, este posibil să aibă loc un fenomen invers laicizării. Totuşi, chiar şi o analiză superficială a lumii islamice demonstrează că, în cvasitotalitatea statelor musulmane, societăţile sunt mai islamiste astăzi, din punct de vedere cultural, social şi politic, decât acum cincizeci de ani. Poate şi mai semnificativ este faptul că nucleul fundamentalismului islamic l-au constituit, aşa cum susţine şi Samuel Huntington, studenţii şi intelectualii, cărora li s-au adăugat oamenii din clasa de mijloc urbană şi cei care au migrat la oraş. Ernest Gellner sublinia chiar faptul că Islamul a oferit "o identitate culturală noii mase dezrădăcinate". Se pare că există oarecare elemente ideologice în această nouă înfăţişare a religiei islamice (Huntington identifică şi alte asemănări ale Renaşterii Islamice cu marxismul, printre care: o viziune a societăţii perfecte, încrederea în schimbarea fundamentală, respingerea statului-naţiune şi o diversitate doctrinară ce merge de la un reformism moderat până la un mod de gândire revoluţionar violent).
Renaşterea Islamică pare să coincidă cu o creştere semnificativă a populaţiei musulmane (rămâne de analizat dacă nu cumva este vorba chiar de o relaţie de cauzalitate între cele două fenomene). Fără a pretinde că acesta ar fi un argument irefutabil, există numeroşi autori care au concluzionat, pe baze empirice, că sunt mai înclinate spre conflict şi au tendinţe expansioniste mai cu seamă popoarele cu un spor natural ridicat şi în care distribuţia pe grupe de vârste arată o supradimensionare a segmentului de populaţie tânără (16-25 ani). Posibilele explicaţii psiho-sociologice sunt la îndemână, dar nu o să ne referim aici la ele. Mult mai important este să recunoaştem, indiferent dacă ne place sau nu, că în momentul de faţă lumea islamică este în plină creştere demografică, că posibilităţile economice sunt de asemenea în creştere datorită petrolului care aduce numeroşi dolari spre aceste ţări şi că există o recrudescenţă a fenomenului religios şi o dez-laicizare a statelor, toate acestea asociate cu puternice resentimente anti-occidentale. S-a observat încă din timpul războiului din Golf că solidaritatea musulmană există şi este destul de puternică, nu neapărat la nivelul conducătorilor, dar cu siguranţă la nivelul populaţiei. Deşi Saddam Hussein atacase tot o ţară musulmană (Kuweitul), intervenţia occidentală a fost considerată o greşeală mult mai gravă, care a făcut să i se ierte lui Hussein eroarea, ba mai mult, el a fost văzut la nivelul populaţiei islamice ca fiind un fel de erou ce a rezistat "cruciadei" împotriva Islamului. Ceea ce ar putea să ni se pară ilogic este totuşi de înţeles dacă ne plasăm în logica musulmană: o invazie a unui frate întru credinţă nu este de dorit, dar nu este totuşi insuportabilă, pe când o impunere a regulilor civilizaţiei de sorginte creştină este inacceptabilă. Este, dacă vreţi, aceeaşi logică care face ca un trecător, care încearcă să ia apărarea unei femei bătute pe stradă de soţul ei, să se trezească cu o poşetă în cap chiar de la victimă, care îi reproşează că s-a luat de bărbatul ei.
Există un conflict între civilizaţii, fie că recunoaştem, fie că nu. Este adevărat că în acest conflict nu e loc de situări axiologice. Chiar dacă fiecare dintre cei implicaţi are senzaţia unei superiorităţi a propriei culturi (creştinii o gândesc, deşi nu o recunosc oficial, musulmanii o declară sus şi tare), este greu să te pronunţi asupra valorii unei civilizaţii atâta vreme cât criteriile de apreciere sunt tot produsele unei civilizaţii. Mai curios este că, deşi pare un conflict de natură religioasă, islamiştii nu-i acuză pe occidentali în primul rând de exces de creştinism, ci de lipsă de credinţă şi de depravare. Pe de altă parte, occidentalii nu contestă dreptul musulmanilor de a crede că adevăratul Dumnezeu este Allah, tot aşa cum acceptă dreptul oricărei religii de a afirma că deţine adevărul absolut, dar pretind oricărui zeu să respecte anumite condiţii (cum ar fi drepturile omului), ceea ce pare totuşi destul de ciudat. Conflictul nu este aşadar între două religii, cum ar părea, ci mai curând între două feluri de a practica religia: pe de o parte, un fundamentalism care nu e neapărat musulman şi care spune "crezi ce trebuie şi faci ce trebuie", pe de alta un laicism tip "crezi ce vrei, dar faci ce trebuie".
Astăzi, SUA şi UE se întrec în declaraţii care precizează că este vorba despre un război împotriva terorismului şi nu de unul împotriva Islamului. Chiar insistenţa de a repeta acest lucru pune numeroase semne de întrebare asupra percepţiei populare referitoare la conflict. Lumea islamică a demonstrat că, indiferent de atitudinile obţinute sub presiune de la unii lideri arabi, consideră orice intervenţie occidentală într-o ţară musulmană ca fiind una îndreptată împotriva întregului Islam. Referitor la intervenţia împotriva lui Saddam Hussein, Safar al-Hawali, decanul colegiului Islamic din Mecca, s-a pronunţat cât se poate de clar că războiul "nu este al lumii împotriva Irakului. Este al Occidentului împotriva Islamului". În faţa unei astfel de viziuni, conflictele între musulmani sunt considerat absolut nesemnificative. Acelaşi Safar al-Hawali spunea că "aceşti membri ai Ba'ath din Irak sunt de câteva ore duşmanii noştri, însă Roma este duşmanul nostru până în ziua de apoi". S-ar putea spune că acestea sunt declaraţii ale unor extremişti. Din nefericire, sentimentul popular islamic este că între Occident şi Islam există un război. Diferenţa între radicali şi moderaţi pare să fie doar că cei din urmă îl consideră un Război Rece. Din păcate, cred că reacţia arabilor care se bucurau după atentate a fost mai sinceră decât cea "politică" a lui Arafat, care s-a dus să doneze sânge.
De cealaltă parte, civilizaţia de tip occidental se ambiţionează să afirme că nu există nici un fel de conflict. Convinşi de infailibilitatea propriilor principii, occidentalii se prefac că mariajul dintre civilizaţii merge perfect, fără să-şi dea seama că această atitudine îi radicalizează şi mai mult pe islamici. Occidentul continuă să construiască etaj peste etaj pe o fundaţie plină de găuri. World Trade Center nu a fost decât simbolul construcţiilor impunătoare, dar atât de fragile, ale convieţuirii noastre paşnice.
În cartea Why Nations Arm, publicată în 1989, James L. Payne afirmă tranşant: "Este foarte clar că există o conexiune între Islam şi militarism". Statisticile demonstrează că ţările musulmane sunt fruntaşe în ceea ce priveşte numărul de personal militar raportat la mia de locuitori. În plus, deşi reprezintă doar o cincime din populaţia lumii, statistici din anii '90 arată că au fost implicaţi în peste jumătate din conflictele intra- şi intercivilizaţionale care au avut loc. O altă tendinţă îngrijorătoare, evidenţiată de Huntington, este puternica înclinaţie a ţărilor musulmane de a recurge la violenţă în crizele internaţionale. Conform unui studiu de la Universitatea Harvard, în 53,5% din crizele în care au fost implicate între 1928 şi 1979, statele musulmane au folosit violenţa, faţă de numai 11,5% - Marea Britanie, 17,9% - SUA şi 28,5% - URSS. Dintre marile puteri, China este singura ţară a cărei înclinaţie spre violenţă a depăşit statele musulmane, aceasta folosind violenţa în 76,9% din crizele în care a fost implicată.
Toate aceste cifre sau alte comentarii anterioare nu trebuie privite maniheist. Faptul că mentalităţile sunt diferite în societăţile musulmane faţă de cele occidentale (în sens larg) nu înseamnă că unele sunt bune şi altele rele. Dar realitatea este că ele apar aşa în funcţie de punctul din care se priveşte. Dacă între cele două tipuri de culturi n-ar exista prea multe legături, nu văd de ce pe noi ne-ar deranja faptul că în Afghanistan bărbaţii trebuie să poarte barbă de un lat de palmă, că femeile n-au voie să meargă la şcoală sau că homosexualii sunt condamnaţi la moarte prin prăbuşirea unui zid asupra lor, după cum pe ei n-ar trebui să-i deranjeze că la noi femeile poartă fuste scurte sau că homosexualii se căsătoresc între ei. Dacă n-ar fi petrolul la mijloc, probabil că între cele două tipuri de civilizaţie ar exista un fel de nouă Cortină de Fier şi toată lumea ar fi mulţumită. Realitatea este că Occidentul vrea petrolul din ţările arabe, iar comerţul impune contacte strânse între cele două lumi. Situaţia este destul de incomodă: ambele lumi au interese financiare în schimburile economice, dar schimburile economice duc la schimburi culturale, iar acestea nu mai convin. Produsele occidentale înseamnă şi un stil de viaţă, iar acceptarea culturii islamice nu se rezumă numai la nişte influenţe orientale în muzică.
Desigur, întrebarea care se impune este ce ar fi de făcut. Numai nebunii s-ar putea bucura de izbucnirea unui război mondial intercivilizaţional şi de victimele pe care acesta le-ar aduce. Totuşi, există perioade în care se pare că specia umană nu poate evita declanşarea unui război şi că atitudinea paşnică nu are alt rezultat decât amânarea lui, după care izbucneşte cu o violenţă crescută.
S-ar putea ca intelectualii arabi să fi înţeles că rezervele de petrol nu vor dura la infinit şi că şansele lor de a redeveni o mare civilizaţie sunt mici, într-o lume guvernată de principii care le sunt străine. Aproape toate popoarele care au fost în trecut mari puteri militare sau culturale şi astăzi nu mai sunt decât, în cel mai bun caz, puteri de rangul al doilea sau al treilea, au probleme de adaptare în această nouă lume. Exemplul grecilor şi francezilor este elocvent. Deşi noi nu ne-am gândit niciodată la lumea musulmană astfel, se pare că ea doreşte să redevină ce a fost cândva. E o aspiraţie normală poate, dar pe care lumea occidentală nu este dispusă să o accepte nici măcar ca ipoteză. În aceste condiţii, trebuie să privim realitatea în faţă şi să acceptăm că un conflict între cele două lumi pare posibil. Fără să se pună problema care dintre cele două părţi are dreptate, ne putem trezi cu toţii în situaţia în care un război devine o problemă de supravieţuire. Când e vorba de supravieţuire, morala nu-şi mai are locul.
Astăzi, lumea de sorginte creştină este mai puternică, fie şi dacă am lua în considerare doar aspectul militar şi demografic, fapt de care sunt conştienţi, desigur, şi liderii statelor musulmane. O alianţă între Islam şi China, o ţară atât de imprevizibilă în politica externă, ar putea fi însă fatală lumii de care aparţinem şi noi, mai ales după câţiva ani de creştere economică şi înarmare a chinezilor şi arabilor. De aceea, eu, spre deosebire de alţii, cred că sintagma lui Bush "cine nu este cu noi, este de partea terorismului" ar putea avea efecte pozitive de clarificare a situaţiei. Mulţi spun că abordările de acest gen ar putea duce la o escaladare a conflictului. Eu cred că, dimpotrivă, în acest moment forţarea situaţiei ar putea fi benefică. Dacă un război mondial ar fi imposibil de evitat în anii care urmează, din punctul nostru de vedere mai bine ar fi să se declanşeze acum, când situaţia este în avantajul civilizaţiei de care aparţinem. Pe de altă parte, dacă situaţia între cele două civilizaţii nu este atât de gravă cum afirmă unii analişti, atunci nu cred că o declaraţie a unui lider sau un nume de operaţiune e suficient pentru a declanşa un război. Sunt pe deplin conştientă că afirmaţiile mele anterioare par foarte dure, dar recunosc deschis că, dacă s-ar pune problema alegerii între cele două civilizaţii, aş alege-o pe cea occidentală. Totuşi, sper din toată inima că nu se va pune niciodată problema unei alegeri între diferitele civilizaţii.
Ignorarea cu desăvârşire a semnalelor şi evenimentelor din lumea islamică nu este însă o soluţie. Nici prin incantaţii pacifiste, fluturări de steaguri şi coruri pro-democraţie nu vom rezolva mare lucru. Terorismul nu este o întâmplare, ci un virus adaptat exact la slăbiciunile democraţiilor de tip occidental. Se pare că un abces coace undeva, iar microbii care vin de acolo sunt tot mai rezistenţi şi mai precişi. Atentatul de la WTC ar putea fi şansa noastră de a sparge abcesul înainte ca lumea, aşa cum o ştim, să facă septicemie. Statele slabe şi sufocate de invidie condamnă atentatele, dar cu jumătate de gură şi se opun la alte măsuri mai dure, căci nu-şi pot reprima satisfacţia de a vedea că nici marile puteri nu sunt inexpugnabile. Ce nu realizează mulţi e că pe 11 septembrie s-a arătat o uşă deschisă pe care nu ştim cine sau ce va intra.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!