Contrast - Nr.6 / 2001 - Perspective -

Teorie şi acţiune politică în spaţiul românesc

Sesiunea de comunicări ştiinţifice a Universităţii "Petre Andrei" Iaşi

În perioada 28-29 iunie 2001, la Universitatea "Petre Andrei" din Iaşi, a avut loc Ediţia a XI-a a Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice, eveniment ce a coincis cu sărbătorirea a 110 ani de la naşterea patronului spiritual al instituţiei, Petre Andrei. La Facultatea de Ştiinţe Politice, în prima zi, lucrările s-au desfăşurat pe două secţiuni: Teorie şi acţiune politică în spaţiul românesc, respectiv Teorie şi filosofie politică. A doua zi a avut loc o masă rotundă cu tema Ştiinţa şi arta guvernării în România contemporană, prilej cu care participanţii s-au întâlnit cu reprezentanţi ai administraţiei publice locale. Manifestarea s-a încheiat cu prezentarea lucrării La Roumanie du communisme au post-communisme (Ed. L'Harmattan, France) a domnului conf. univ. dr. Cristian Bocancea de la Universitatea "Petre Andrei" şi a ultimelor apariţii editoriale din domeniul ştiinţelor politice. Ca elemente de reper ale Sesiunii, notăm participarea ca moderator (alături de domnul prof. univ. dr. Anton Carpinschi de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi) şi comunicarea domnului prof. univ. dr. Adrian-Paul Iliescu de la Universitatea Bucureşti (Tehnici moderne de analiză politică şi relevanţa lor pentru problematica socială şi instituţională actuală a României) şi comunicarea domnului conf. univ. dr. Emil Boc de la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj (Dimensiuni actuale ale regimului semiprezidenţial în România). Reţinem, de asemenea, şi prezentarea domnului col. dr. Constantin Manolache, din partea Ministerului Apărării Naţionale (Relaţia civil-militar în societatea românească). Pentru a vă putea contura o imagine a nivelului şi diversităţii discuţiilor, vă prezentăm trei comunicări susţinute în cadrul Sesiunii.

Alina Hurubean

Intelectualii şi construcţia modernităţii politice în spaţiul românesc

În cadrul cercetărilor asupra modernităţii, descifrarea istoriei intelectuale a acesteia deţine un loc privilegiat, căutând să repereze structurile mentale şi formaţiunile simbolice prin care această epocă şi-a anunţat prezenţa. Chiar dacă acceptăm, în asentimentul lui Wallerstein, că articulaţiile "sistemului mondial modern" sunt în principal de natură economică, nu putem eluda faptul că modernitatea se instituie şi iradiază şi prin puterea "ideii", care dă impuls schimbării istorice. Din această perspectivă, modernitatea ne apare ca un proiect intelectual elaborat prin forţa raţiunii şi diseminat în Europa prin mijlocirea limbajului şi ideologiilor care au precedat, în mare măsură, conţinuturile economice şi formele politice.
Când este vorba despre lumea neoccidentală în general şi despre cea românească în special, aplicarea acestei scheme explicative, care operează cu un determinism răsturnat – dinspre istoria ideilor către istoria politică –, permite depăşirea formulelor şablon care accentuează idei precum "decalajele stadiale" şi "dezvoltarea întârziată" a periferiilor faţă de centrele de iradiere a culturii şi civilizaţiei moderne. Modernitatea europeană ne apare, astfel, ca proces global şi totodată diferenţiat, neidentificându-se în totalitate cu modelul teoretic şi practic occidental, ci fiind expresia unei dinamici istorice tensionate, datorate întâlnirii dintre universal şi specific, tradiţie şi inovaţie, macro- şi microdeterminism, identitate şi integrare.
Demersul nostru argumentativ pe tema modernităţii politice româneşti porneşte de la premisa potrivit căreia constituirea structurilor instituţionale moderne este rezultatul schimbărilor produse în planul mentalităţilor şi al traducerilor ulterioare ale acestora în strategii practice, proces în cadrul căruia un rol esenţial le-a revenit intelectualilor. Această categorie profesională a rezonat la schimbările sociale specifice modernităţii şi, de cele mai multe ori, le-a generat şi întreţinut. În societăţile în care burghezia s-a dezvoltat mai lent, "intelighenţia" a jucat un rol decisiv în dinamizarea realităţilor sociale şi politice, una dintre trăsăturile definitorii ale acesteia fiind asumarea funcţiei publice şi a civismului în contextul derulării programelor de emancipare naţională. Şi în modernizarea societăţii româneşti din secolul trecut întâlnim intelectualii, adevăraţi agenţi ai schimbării, în acest interval remarcându-se în viaţa publică personalităţi de marcă.
Cu toate că nu există o istorie socială a intelectualităţii din spaţiul românesc, cercetare ce ar fi reprezentat un punct de referinţă pentru orice investigare parţială a acestui subiect şi care ar fi putut să ofere un criteriu de delimitare a studiilor ştiinţifice de cele speculative, pot fi totuşi reperate o serie de abordări pertinente în acest domeniu, realizate din perspectivă filosofică, istorică sau sociologică. Putem aminti analizele apartinând lui Ilie Bădescu, Daniel Barbu, Elena Siupiur, Vlad Georgescu, Alexandru Duţu sau Sorin Alexandrescu. Studiile consacrate intelectualilor din alte spaţii culturale sunt mai numeroase, fiind circumscrise teoriei elitelor sau teoriilor autorităţii şi puterii. Astfel, remarcăm contribuţiile lui Gaetano Mosca, Karl Mannheim, Roberto Michels, Raymond Aron, Julien Benda, Alain Besançon, Louis Bodin, T. B. Bottomore şi alţii.
Situate fie în orizontul cercetărilor sistematice, fie în cel al interogaţiilor retorice, reflecţiile privind statutul intelectualului într-un context social-istoric dat şi rolul pe care acesta trebuie să-l aibă în evolutia unei societăţi au devenit teme constante ale teoriei politice. Însă orice abordare teoretică asupra acestei chestiuni se confruntă, invariabil, cu două riscuri majore: simplificarea şi banalizarea subiectului sau ideologizarea temei, considerată, pe bună dreptate, ca fiind extrem de "delicată". Poziţia uneori ambiguă, alteori vizibil duplicitară a intelectualului în societate ridică dificultăţi oricărei încercări de analiză nepărtinitoare, cu atât mai mult cu cât identitatea socială a acestui personaj se configurează prin raportare la "celălalt", ipostaziat în forma puterii oficiale şi a sistemului de valori promovate de aceasta.
Dificultăţile survin chiar din momentul în care încercăm să definim conceptul de intelectual, pentru faptul că nu există criterii de definire ferme şi general valabile. Conceptul s-a impus în cultura europeană la sfârşitul secolului trecut, în contextul afacerii Dreyfus, existând, sub alte forme şi cu alte conotaţii, şi în secolele anterioare, când se vorbea despre "umanist", "cărturar" (secolele XVI-XVII) sau "filosof" (secolul al XVIII-lea). Modul în care înţelegem termenul de intelectual depinde în mare măsură de tradiţia cultural-istorică în care ne plasăm. De aceea, cine şi ce este acesta nu sunt numai chestiuni de autodefinire, ci şi de conştiinţă istorică şi de materializare a acesteia.
Formarea intelectualilor în spaţiul european este rezultatul instituţionalizării culturii şi a muncii intelectuale, a creşterii numărului profesiunilor liberale şi a valorizării educaţiei. Rolul intelectualului este, în principal, acela de a crea şi a difuza cultura, de a comunica ideile către un public larg, cu scop educativ şi persuasiv. Ceea ce îi conferă acestuia o poziţie distinctă în societate este faptul că el deţine un rol important în stabilirea normelor şi practicilor unei societăţi, contribuind deopotrivă la menţinerea sau la schimbarea ordinii sociale. În calitate de "interpreţi ai adevărului şi administratori ai valorilor", intelectualii mediază negocierile între stat şi societatea civilă, păstrând un echilibru între elite şi mase, între "centrul" şi "periferia" societăţii. În categoria intelectualităţii intră atât specialiştii în serviciul public, aşa-numita "intelectualitate de stat" care slujeşte în biroruri, şcoli, tribunale şi este "dependentă, bugetară, instrumentalizată", cât şi elitele cultural-umaniste care joacă rolul de formatori ai opiniei publice şi de "cenzori" ai puterii politice.
Puterea intelectualului este, aşadar, puterea cuvântului, a discursului – iar acesta poate fi un discurs critic (contestatar/avangardist/revoluţionar) la adresa autorităţii instituite sau unul legitimator, apărător al ordinii existente. De asemenea, condiţia intelectualului este marcată fie de tentaţia "turnului de fildeş", fie de chemarea agorei. În societatea modernă de tip democratic, mai vechiul ermetism al intelectualului este serios concurat de valoarea civismului, astfel încât intelectualul este, prin definiţie, un om al cetăţii, producător sau consumator de ideologii, iar identitatea lui socială se structurează în funcţie de capacitatea de a influenţa semnificativ jocul politic naţional.
Aşadar, orice încercare de analiză a categoriei intelectualilor nu poate ignora relaţia între aceştia şi mecanismele de instituire a ordinii social-politice într-o societate. În acest sens, constatăm că apariţia intelectualilor şi instituţionalizarea culturii reprezintă aspecte definitorii ale instituirii modernităţii politice în societăţile sud-est europene ale veacului trecut. Profesionalismul intelectual se afirmă în politică, astfel încât se poate spune că funcţia socio-profesională a intelectualilor în acea epocă implică şi angajarea politică. Elita intelectuală românească s-a remarcat prin refuzul încremenirii în privilegiul genealogic, prin receptivitate faţă de ideile novatoare ale veacului şi mai ales prin strădania "apostolică" de a le impune gândirii contemporanilor. Baza socială a intelectualităţii româneşti era destul de eclectică, existând, până la jumătatea secolului trecut, o preponderenţă boierească şi clericală, care va ceda treptat locul elementelor burgheze. Deşi epoca modernă însemna, într-o anumită măsură, triumful meritocraţiei, totuşi aristocraţia feudală din Principatele Unite şi-a perpetuat influenţa şi locul în societate şi după suprimarea statutului ei juridic. Astfel, societate şi după suprimarea statutului ei juridic. Astfel, educaţia şi rangul conferea elitei intelectuale româneşti din veacul trecut toate prerogativele ce revin de drept clasei politice legitime a unei naţiuni.
Valorizarea educaţiei şi a profesiunilor liberale ia amploare în societatea românească în perioada de după 1859, odată cu imperativele sociale privind specializarea pentru anumite funcţii publice, fapt ce conduce la precizarea mai clară a rolului social al intelectualului, considerat profesionist în domeniul public. Aşadar, evoluţia profilului intelectualităţii româneşti se produce paralel cu modernizarea sistemului insituţional politico-administrativ, astfel încât se poate spune că realitatea şi reflecţia politică din secolul XIX este creată, aproape în totalitate, de câteva generaţii de intelectuali cu studii umaniste, tehnice, artistice sau teologice.
Existenţa socială a intelectualului din secolul trecut, spre deosebire de cea a cărturarului secolelor precedente, era condiţionată de studiile superioare specializate pe domenii şi de implicarea în viaţa politică a ţării. Astfel, un fenomen caracteristic, în retrospectiva istoriei noastre, îl reprezintă relaţia bivalentă cultură-politică. Ea se dovedeşte o constantă a societăţii româneşti moderne, indiferent la care curent sau orientare ideologică am face trimitere. Aproape fără excepţie, doctrinele s-au afirmat iar partidele s-au constituit într-un cadru cultural restrâns, beneficiind de sprijinul unor publicaţii şi de prestigiul unor oameni de cultură. Ideile politice au fost testate, dezbătute şi selectate, iniţial, în ambientul unor cercuri intelectuale şi apoi prezentate publicului larg. Înainte de a deveni structuri politice, viitoarele partide îşi testau principiile, programele şi forţa argumentelor în anturajul mai limitat al unor grupuri de reflecţie, în cadrul unor societăţi sau fundaţii culturale. Se poate spune, de exemplu, că întregul edificiu ideologic şi politic al dreptei româneşti s-a clădit pe baze culturale. Începuturile se plasează în vremea paşoptismului, iar apogeul în anii '30-'40 ai secolului XX.
Elita intelectuală românească a veacului al XIX-lea nu era ancorată în pozitivitatea valorilor economice, ştiinţifice şi morale. Prioritară era politica, cu discursurile sale. Discursul politic al intelectualilor nu raţionaliza o experienţă dată a realului, o anumită practică politică, ci reprezenta proiecţia teoretică a viitorului, chemată să orienteze acţiunea şi să justifice deciziile. De aceea, refecţiile teoretice şi construcţiile sistematice asupra problemelor social-politice, legate de modernizarea societăţii româneşti, nu au reprezentat un fapt obişnuit în spaţiul cultural românesc decât în a doua jumătate a veacului trecut. Chiar şi atunci, acestea şi-au păstrat caracterul militant, materializându-se îndeosebi în forma discursurilor politice, programelor de reformă şi configuraţiilor doctrinare. În acest fel intelectualii au furnizat puterii politice reperele sale axiologice, impunându-i exigenţele sale de adevăr şi sistemele sale de reprezentare.

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!