"Literatura îi permite fiinţei umane să-şi conserve conştiinţa de om"

Din octombrie 2000, Gao Xingjiang este primul scriitor de limbă chineză care a luat premiul Nobel pentru literatură. Victimă a Revoluţiei culturale din China, acest disident al generaţiei Tienanmen, refugiat politic în Franţa din 1988, a devenit cetăţean francez în 1998. Gao Xingjiang continuă să-şi scrie romanele în chineză şi să fie tradus de Noël Dutrait, profesor de limbă şi literatură chineză la Universitatea din Provence, cel care a militat pentru editarea în Franţa a acestui scriitor până atunci puţin cunoscut.
Scriitorul revendică o scriitură liberă de orice regulă. În Montagne de l'âme (Muntele sufletului), capodopera sa, Gao Xingjiang evocă un periplu într-o Chină interioară, fantomatică şi aproape de Lao-Tse. În roman, naratorii alternează: eu, tu şi el, în funcţie de cum abordează viaţa de zi cu zi, monologul introspectiv sau speculaţia filosofică; noi este proscris pentru că desemnează o noţiune de masă împotriva căreia scriitorul este vaccinat.
Le Livre d'un homme seul (Cartea unui om singur) este un strigăt. Gao Xingjiang povesteşte masacrul familiei sale, denunţă metodele sistemului totalitar chinez şi abuzurile comise în timpul Bandei celor patru. Titlul cărţii pune accentul nu pe singurătate, ci pe importanţa mărturisirii individuale, pe necesitatea de a multiplica confesiunile.
Interviul a fost realizat de Jean-Luc Douin, ziarist la cotidianul Le Monde, şi publicat în revista Label France, nr. 43, aprilie 2001. Primele pagini din Muntele sufletului pot fi citite în versiunea multimedia a revistei Label France: www.france diplomatie.gouv.fr./label_france

Label France: Cum v-aţi defini acum: prin exil, prin creaţie?
Gao Xingjiang: Mă consider un cetăţean planetar. Un om fragil care a reuşit să nu fie strivit de putere şi să vorbească lumii cu propria voce.
L. F.: Cum aţi ajuns să scrieţi şi să vă instalaţi la Paris?
G. X.: În liceu eram la fel de bun şi la matematică, şi la desen, şi la literatură. Mama mea nu voia să urmez Conservatorul de arte frumoase: în vremea aceea pictorii trăiau foarte sărăcăcios, în camere de femeie de serviciu. Iar apoi, într-o zi, am dat din întâmplare peste un fragment din memoriile lui Ilia Ehrenburg. Evoca viaţa lui la Paris la începutul anilor '20 şi povestea că văzuse o femeie intrând într-o cafenea, care, după ce şi-a aşezat copilul pe tejghea, a fugit, spunând că are ceva de cumpărat. Nu a mai venit. Patroana a început să ceară tuturor clienţilor un bacşiş suplimentar pentru a o ajuta să îşi crească copilul. Această povestioară mă cutremurase: voiam să trăiesc aşa şi am hotărât să învăţ franceza. Îmi amintesc că şi profesorul meu de franceză din China avea nostalgia cafenelelor pariziene din timpul tinereţii sale. Explica în clasă ce era o cafenea pariziană desenând la tablă pantofi de damă cu toc înalt, ascuţit sau cu şiret.
La paisprezece ani, după ce am citit un volum de Prosper Mérimée, am avut un vis. Făceam dragoste cu o femeie de marmură, frumoasă şi rece, o statuie căzută la pământ în iarba unei grădini abandonate şi mă pierdeam într-o libertate exuberantă. Tocmai această libertate, pe care noi o numeam "decadentă", m-a condus în Franţa.
L. F.: După câteva episoade dureroase!
G. X.: Mai întâi am fost traducător de autori francezi clasici, până în 1966. În timpul Revoluţiei culturale am fost în Gărzile roşii, apoi trimis în campania de reeducare ideologică. Aici mi-am dat seama că sunt scriitor. Atunci când nu mai poţi scrie îţi dai seama de necesitatea de a scrie. Literatura îi permite fiinţei umane să-şi conserve conştiinţa de om. Scrisesem deja încă din adolescenţă. Mai întâi poezii... Apoi a trebuit să distrug totul. Tot timpul sub supraveghere, cu teama de a fi denunţat. Am început să scriu din nou, ascunzându-mi textele sub rogojina care îmi servea drept saltea. La sfârşitul revoluţiei culturale am putut să-mi reiau activitatea, să traduc Ionesco, Prévert. Prima mea carte publică a fost un eseu despre arta romanului modern. Atunci am devenit ţintă. Am fost numit "modernist", marginal, într-o complicitate suspectă cu literatura occidentală, vinovat de "poluare spirituală ". Zdruncinasem bazele realismului revoluţionar şi mi s-a cerut să fac o autocritică publică în presă. Am refuzat. Îmi spuneam că trebuie să rezist, să scriu pentru mine însumi, fără nici cea mai mică constrângere estetică, chiar dacă nu eram publicat. Aşa am scris Muntele sufletului , care reprezintă lucrul în care eu cred: o căutare a limbajului, în care individul se exprimă în deplină libertate. Un amestec de povestiri, carnet de călătorie, anale, note despre viaţa cotidiană. La antipod cu ceea ce proslăvea puterea. Am scris timp de şapte ani. Am terminat-o în Franţa. Ca o sfidare. Am fost invitat şi am rămas aici. Îmi câştigam existenţa datorită picturii.
L. F.: Într-adevăr, sunteţi şi pictor. Ce diferenţă faceţi între expresia literară şi cea grafică?
G. X.: O diferenţă de sunet. În literatură vânez cuvintele asemeni sunetelor. În pictură gestul vine din corp. Mă întristez ascultând muzică. Ador muzica. Când eram copil am cântat la vioară, la flaut.
L. F.: În discursul dumneavoastră în faţa Academiei suedeze insistaţi asupra rolului scriiturii ca tentativă de a descifra omul.
G. X.: Am ţinut să reamintesc că scriitorul este un om obişnuit, nu un purtător de cuvânt al poporului şi că literatura nu poate fi decât vocea unui individ. O literatură care devine odă a unei ţări, stindardul unei naţiuni, vocea unui partid... îşi pierde propria natură: nu mai este literatură. Scriitorii nu au drept scop să fie publicaţi, ci să se recunoască pe ei înşişi. Dacă Pessoa sau Kafka au recurs la limbaj, nu cred că au făcut-o pentru a schimba lumea. Eu cred în aşa-numita literatură rece: o literatură prin care te sustragi pentru a-ţi proteja viaţa, o literatură non-utilitaristă, de apărare spirituală, prin care scriitorul caută să scape de sufocarea societăţii. Cred într-o literatură a clipei, pentru oamenii vii. Trebuie să ştii să-ţi foloseşti libertatea. Dacă te foloseşti de ea în alte scopuri, dispare.

Traducere de Anca Bucuci

Preluat din Label France nr. 43, aprilie 2001

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!