Jocul microbistului

Dintre multiplele conotaţii pe care le are termenul "joc" reţin doar două ce par să-i domine bogăţia semantică. Un prim înţeles este acela de activitate desfăşurată după anumite reguli, accentul căzând pe respectarea acestora, pe integrarea într-o structură pentru atingerea unui scop; se vorbeşte astfel de jocul pieţei, joc politic sau joc sportiv, acestea putând fi traduse şi prin "confruntare". Celălalt înţeles este de activitate distractivă, relaxantă, pentru că nu urmăreşte ceva anume. Este cea pe care o putem urmări la copii: regulile acesteia sunt stabilite de comun acord, fiind apoi adaptate, schimbate chiar, după capriciile sau reprezentările pe care le are cel puţin un participant. Dacă există un nemulţumit într-o situaţie de joc, ceilalţi sunt dispuşi să modifice jocul sau chiar să-l abandoneze în favoarea altuia doar pentru a nu întrerupe joaca. În acest caz jocul apare ca liberă exprimare, ca spontaneitate.
Cu toate că sunt considerate drept mijloace de destindere, jocurile sportive sunt definite de primul sens. În cazul unui astfel de joc (fotbalul, de exemplu, sportul rege), există reguli stricte a căror respectare este supravegheată de un arbitru. Un meci de fotbal nu este pus la cale ad-hoc de către un grup de indivizi ce ar dori să se relaxeze sau să-i distreze pe ceilalţi. Se cheltuie bani, se antrenează jucători, se pune în mişcare un întreg mecanism. De aceea este o activitate ca oricare alta, ce presupune investiţii şi profit. Jucătorii se angajează existenţial în construcţie, asumându-şi riscul asemeni oricărui întreprinzător. Jocul sportiv este însă singurul tip de confruntare care afişează principiul "important este să participi". Se creează astfel o confuzie pentru că, în realitate, important este să câştigi.
Mărirea mizei de la o competiţie la alta a dus la specializare, la profesionalism. Acest fapt presupune raţionalizare. Tendinţa este de a elimina orice formă de hazard din articulaţiile întregului. Atacurile au loc după o schemă şi pentru eşecul acestora cineva este făcut responsabil, sfârşitul meciului aducând recompense pentru unii şi penalizări pentru alţii. Ceea ce trebuie să facă jucătorii, pentru spectacol, este să mimeze dezinvoltura, să învăluie nucleul dur, tehnic şi mercantil, al confruntării.
M-am întrebat deseori de ce această activitate atrage pe stadioane atâta mulţime dispusă a plăti un preţ destul de mare uneori. Jucătorul intră pe stadion pentru că acolo îi este locul de muncă, acolo îşi câştigă existenţa. Nu vorbim aici de plăcerea de a juca fotbal; orice individ pasionat de propria meserie trăieşte plăcerea a ceea ce face, nu doar sportivii.
Întâmplarea a făcut ca, în urmă cu ceva ani, un prieten să mă invite să asist la un meci. Fiindcă nu aveam nimic planificat pentru duminica aceea, am acceptat. Mărturisesc că am intrat în incinta stadionului puţin timorat. Mă aşteptam ca acolo să întâlnesc specialişti în fotbal care să mă asalteze cu tot felul de întrebări, să-mi ceară părerea, iar eu să mă dau de gol că habar n-am, că sunt un impostor. Simţeam că nepriceperea mea în materie de fotbal se vede de la o poştă. Temerile mele s-au dovedit însă a fi fără obiect. Ceea ce am găsit acolo a fost o atmosferă în care m-am integrat imediat. Toată lumea vorbea cu toată lumea. Jocul de pe gazon era privit cu intermitenţe şi conta mai puţin decât credeam eu că ar trebui. Dominau discuţiile, replicile, unele avizate altele nu, toate fiind acceptate. Abia în tribună am descoperit jocul, în aspectul său ludic, ca manifestare spontană şi nu mai puţin distractivă. O fază seacă din teren, ale cărei resorturi reale nu erau întru totul cunoscute, era transfigurată, căpătând culoare în tribună. Unele momente ale meciului erau preluate, problematizate, deconstruite şi reconstruite; se refăceau strategii după reguli, gusturi şi capricii proprii fiecărui microbist, se construiau genealogii (mai ales ale jucătorilor care ratau). Între timp jocul din teren îşi urma logica.
Recent, în timpul campionatului mondial, după un meci pierdut de ai noştri, am asistat la discuţii, în diverse medii, despre eşecul cu pricina. Câte păreri, atâtea cauze. Cea mai "veselă" a fost legarea rezultatului de proiecţia conspiraţiei universale. Nu poţi să contrazici pe nimeni, pentru că nu ai dovezi. Perspectivele coabitează fără probleme. Reţin doar părerea unui fost fotbalist. Argumentarea sa le contrazicea pe toate celelalte, sprijinindu-se pe elemente de tehnică pe care cei "din afară" nu aveau cum să le ştie. Aveam impresia că vorbeşte despre alt meci. Mi-am dat seama că nu putem şti raţiunile ce-l fac pe un jucător să atace sau nu, aşa cum nu ştim ce se petrece la Palat. Pentru că argumentele ex-fotbalistului erau cel mai puţin atractive şi pentru că tindeau să se impună ca unic adevăr, le-am expediat în rândul celorlalte păreri, rămânând doar cu sentimentul unei distanţe între jocul de pe gazon şi cel plăsmuit în tribune.
Revenind pe stadion, pot spune că participarea la meci a fost relaxantă. Am intrat în jocul replicilor fără să mi se descopere impostura. Şi asta nu pentru că aş fi fost eu suficient de abil, ci pentru că acolo impostura era imposibilă. Microbiştii nu erau veniţi ca specialişti, ci ca persoane ce căutau şi creau o anumită atmosferă. Însă toţi se manifestau ca şi cum ar fi specialişti. "La politică şi la fotbal ne pricepem toţi". Aşa este. Deoarece în tribune nu este locul adevărului, ci al seducţiei. Comentariile cele mai atractive sunt repere de moment, microbistul fiind dispus să le probeze pe rând. De aceea se află acolo.
Microbistul este cel care nu câştigă şi nu pierde nimic (în afară de banii pe bilet). Pe el confruntarea de pe gazon nu-l angajează existenţial. De aceea este unicul exponent al ludicului acolo. El salvează jocul. Meciul este o confruntare pentru o miză cuantificabilă, în care cei angajaţi urmează un proiect. Cei din tribună însă se comportă ca şi cum ar fi angajaţi, adică se joacă. Îţi poţi permite acest lucru doar atunci când finalul îţi este cunoscut, nu când trebuie să te lupţi pentru el. După meci microbistul se întoarce la treburile cotidiene, reluându-le de unde le lăsase. Fotbalistul nu poate face acest lucru. Rezultatul meciului îi afectează cariera, lucru cu care nu te poţi juca. Când se spune "nu e decât un joc" se aduce în atenţie neangajarea; nu trebuie să suferi, să disperi, pentru că nimic nu este de substanţă - totul e doar un joc. Expresia e întâlnită deseori la fotbaliştii învinşi, care încearcă să-şi ascundă astfel amărăciunea. Este curată ipocrizie. Sintagma o poate spune doar un microbist, nicidecum un angajat. Pentru acesta din urmă miza strică jocul, "în" fiind locul fatalităţii. Jocul este "despre".
Privit în întregul său, evenimentul de pe stadion este asemeni unei piese de jazz (preocupare cu o istorie aproape la fel de lungă ca şi a fotbalului modern). Tema este simplă: două echipe aleargă după o minge încercând să o introducă într-un anumit spaţiu. Pentru aceasta profesioniştii pun la punct diverse tehnici, după mărimea mizei (meciurile cu mize mari, de exemplu, sunt cele mai anoste). În afara tuşei începe o altă construcţie, a variaţiunilor pe tema dată sau bănuită. Adevăratul joc începe în out.
După meciul cu pricina am înţeles că pot fi microbist fără să fac un efort special. Însă nu un microbist în sens clasic. Nu trebuie să merg neapărat pe stadion pentru a-mi manifesta spiritul ludic sau inconsistenţa. Acestea se pot produce şi acasă sau în discuţiile cu prietenii. Şi apoi, mi-am ales alte teme pe marginea cărora să improvizez. E o competiţie în care mă comport ca şi cum aş juca doar o dată la patru ani. După ce depăşesc clipa de inautenticitate îmi continuu jocul. Pentru că cel puţin bănuiesc ce e la capăt.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!