Jocul nu mai are rost

În cadrul secţiunii SEMINAR, pe care o inaugurăm în acest număr, lansăm câteva întrebări legate de tema abordată. Pentru a surprinde fenomenul jocului, prin pluralitatea perspectivelor sub care el ni se înfăţişează, am adresat colaboratorilor următoarele întrebări:
1) Ce înţelegem prin joc?
2) Poate jucătorul să părăsească jocul?
3) Există ceva care nu se află sub incidenţa jocului?

1) Conceptul de joc - sensul uzual şi sensuri filosofice

Prefer să abordez acest concept printr-o metodă ce s-ar putea apropia de tehnica bricolajului, definită de Lévi-Strauss şi utilizată apoi pe scară largă de J. Derrida (cf. Diseminarea; Scriitura şi diferenţa). Astfel, bricolajul desemnează "necesitatea de a împrumuta conceptele de care avem nevoie din textul unei moşteniri mai mult sau mai puţin coerente sau ruinate", necesitatea de a păstra aceste concepte vechi, însă cu rezerva de a le denunţa limitele, acolo unde scopul urmărit o cere.
Să plecăm deci de la definiţia uzuală a conceptului: orice dicţionar defineşte jocul prin "acţiunea de a (se) juca", văzându-l ca o "activitate distractivă". Un alt sens important este cel de "interpretare a unui rol dintr-o piesă de teatru, jocul de scenă fiind "ansamblul mişcărilor şi al atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol" sau, altfel spus, "totalitatea mişcărilor prin care un actor întăreşte efectul artistic al textului". În sfârşit, jocul circumscrie "deplasarea relativă, pe o direcţie dată, a două piese asamblate; dimensiunile maxime ale acestei deplasări". Să luăm în considerare şi expresii precum: "a ieşi la joc", "a lua la joc", "a ieşi din joc".
În filosofia secolului douăzeci, conceptul de "joc" este preluat intens, unele semnificaţii uzuale (şi, cum vom vedea mai departe, esenţiale) fiind înlăturate şi adăugându-i-se altele. Pe de o parte, pornind de la observaţia conform căreia toate fenomenele sociale pot fi asimilate limbajului şi de la definiţia acestuia din urmă ca fiind câmpul unui joc, ei bine, câmpul jocului devine acela al unor "substituiri nesfârşite în limitele unei mulţimi finite". Substituirile sunt infinite tocmai pentru că, spre deosebire de teoria clasică, acest câmp nu e inepuizabil, ci lui îi lipseşte un centru "care să oprească şi să se afle la baza jocului substituirilor" (J. Derrida).
De aceea mişcarea jocului constituie "mişcarea suplimentarităţii", şi atunci limbajul exclude totalizarea (în ipoteza clasică, totalizarea era exclusă prin postularea faptului că există mai mult decât se poate spune). Derrida scrie, mai departe: "centrul nu poate fi determinat şi totalitatea nu poate fi epuizată deoarece semnul care înlocuieşte centrul, care îl suplineşte, care îi ţine locul în absenţă, acest semn se adaugă, apare în plus, ca supliment".
Pe de altă parte, ontologia hermeneutică îşi asumă şi ea conceptul de "joc", numindu-l "fir conducător" al explicaţiei ontologice (în paranteză fie spus: nu avem deja de a face, astfel, cu o metodă?). Conform lui H.-G. Gadamer, esenţială în ideea de "joc" este tocmai seriozitatea pe care el o presupune. Ideea nu este nouă: Ortega y Gasset o descoperă încă la Platon: "Jocul, gluma, cultura, susţinem noi, sunt lucrul cel mai serios pentru noi oamenii" (Legile, VII, 803c) şi autorul spaniol conchide: "E o invitaţie, aşadar, la nimic altceva decât la un joc riguros, de vreme ce omul tocmai în joc este cel mai riguros". Care sunt celelalte caracteristici ale jocului, conform ideilor lui Gadamer? De menţionat este că jocul "are o esenţă proprie, independentă de conştiinţa celui ce joacă", şi el însuşi primează în raport cu conştiinţa jucătorului, devenind stăpânul celui ce joacă: "«a juca» înseamnă întotdeauna «a fi jucat»". Scopul jocului nu este rezolvarea unei sarcini, ci însăşi "organizaţia şi configuraţia mişcării ludice". Sau, altfel spus, apropiindu-ne de structuralism: "mişcarea din joc este privată de scop şi scutită de efort". Şi cum sensul jocului omului e o pură reprezentare de sine, orice operă de artă este un "joc". Mai departe: însuşi limbajul este joc, iar dacă prin limbaj ne este dată lumea, ea este, la rândul ei, joc.

2) În decursul jocului, putem spune oricând "pas" ori "stop"

Dacă opera de artă este joc, atunci care ar fi efectul ei asupra spectatorului (ultimul, conform lui Gadamer, fiind parte integrantă a jocului)? Prin exemplul tragicului, Aristotel lămureşte problema: acţiunea tragică urmăreşte purificarea sufletului de pasiuni, prin eleos (durere) şi phobos (oroare). Se produce astfel "un dezacord cu ceea ce se petrece, un refuz de a admite ce se răzvrăteşte împotriva cursului evenimentelor". Dar, din nefericire, totul se opreşte la nivelul acesta; acţiunea tragică presupune o comuniune: "spectatorul se recunoaşte el însuşi şi recunoaşte propria sa fiinţă în faţa puterii destinului". Altfel spus: Oedip nu este (doar) pe scenă, el e fiecare dintre spectatori, întrucât tocmai acesta este mesajul tregediei (şi a operei de artă în general, pentru că aduce cu sine în faţa privitorului o întreagă tradiţie): Acesta eşti tu!, Oedip eşti tu!
Să mai luăm două exemple mult mai actuale, dar care converg în acelaşi punct. În Gluma, Milan Kundera îl pune pe Ludvik să înfăţişeze o situaţie destul de cunoscută pentru noi: eroul, pe vremea studenţiei, a fost dat afară din Partidul Comunist (datorită unei scrisori compromiţătoare), pe baza votului unanim a o sută de membri ai comisiei. A urmat excluderea din Universitate şi deci închiderea drumului către o carieră strălucită. După mulţi ani, acelaşi Ludvik îşi propune un exerciţiu de imaginaţie: dacă în loc de excluderea din Partid, s-ar fi propus condamnarea lui la moarte? Ar mai fi ridicat acei o sută de oameni mâna, ca să voteze "pentru"? Răspunsul nu poate fi decât pozitiv: acei indivizi (în marea lor majoritate prieteni, cunoscuţi, colegi), care au votat pentru excluderea din Partid şi din Universitate, ar fi ridicat mâna şi în cazul pedepsei cu moartea; din frică, din laşitate - contează mai puţin: important este faptul că nici unul nu s-ar fi opus. De atunci, Ludvik făcea acest exerciţiu de imaginaţie cu fiecare nou cunoscut - posibil prieten, posibilă amantă: dacă ar fi fost el sau ea în acea sală, ar fi ridicat mâna? Invariabil, răspunsul rămâne afirmativ: "nici unul nu a trecut testul". Mai mult: fiind onest până la capăt, Ludvik recunoaşte: şi el ar fi ridicat mâna, dacă ar fi fost în sală, iar acuzatul - altcineva. Nu are motive, spune el, să se considere cu nimic mai bun. Şi Kundera transmite cititorului, cu degetul îndreptat spre el, acuzator: Acesta eşti tu!
Al doilea exemplu îl constituie experienţa povestită de George Orwell în 1984; întrucât romanul este cunoscut, nu insist mult asupra lui. Amintesc doar că Winston Smith, eroul principal, este prins de agenţii guvernului dictatorial al Oceaniei şi torturat în cel mai crunt mod. Tortura are un ţel bine determinat: vinovatul trebuie să-şi recunoască greşelile, dar cu sinceritate, să ajungă (prin suferinţă fizică) să creadă cu adevărat că opoziţia lui a fost o faptă reprobabilă, să ajungă să-şi iubească din tot sufletul conducătorii pe care, înainte de a fi prins, îi ura. Supus torturii, Winston trădează şi se trădează zi de zi, dar ştie că îşi va păstra calitatea de om atâta timp cât nu-şi va trăda iubirea. Satanicul O'Brien îi descoperă însă punctul slab (frica de şobolani) şi, când victima e confruntată cu lucrul de care se temea mai mult, săvârşeşte suprema trădare: "Faceţi-i-o Juliei! Faceţi-i-o Juliei! Nu mie! Juliei! Nu-mi pasă ce o să faceţi cu ea! Sfâşiaţi-i faţa, mâncaţi-i oasele! Numai nu mie! Juliei! Nu mie!…". Orice urmă de umanitate este distrusă, individul este prefăcut din om în supus. Mesajul lui Orwell este acelaşi, faţă de cititorul său: Winston Smith eşti tu! Acesta eşti tu!
Ei bine, ajuns în acest punct, spectatorul (cititorul) se răzvrăteşte: "Stop! Ce vreţi să spuneţi? Aproape că aţi reuşit să mă înşelaţi, dar nu aveţi şanse, nu cu mine! Acesta nu sunt eu! Conced că e posibil să fiu eu, accept să-mi spuneţi: «Acesta poţi fi tu!». Pentru că, la fel de bine, pot să nu fiu eu: nici Oedip, nici Ludvik, nici Winston Smith. De ce generalizaţi? Generalizarea înseamnă totalizare, şi ştiţi foarte bine, v-a spus asta Lévinas, că totalizarea înseamnă violenţă. Ce vreţi să-mi faceţi? De ce arătaţi spre mine acuzator, crezând că ştiţi ceea ce eu nu ştiu? Ţin să vă amintesc, domnilor, că pot oricând scăpa din jocul ăsta pe care voi îl credeţi total şi pe care îl numiţi "lume": pot oricând spune pas, suspendându-mă din joc (dar rămânând) în interiorul lui. Sau, cum remarca cineva, în ultimă instanţă pot renunţa la joc prin sacrificiul suprem. Aşa că nu-mi spuneţi voi cine sunt eu: nu voi fi niciodată Oedip, pentru că, înainte de a-mi aduce o femeie în pat, îi voi cere buletinul. Şi dacă Ludvik nu are nici un motiv să se considere mai bun decât ceilalţi, de asemenea nu are nici un motiv să nu mă considere pe mine mai bun decât ceilalţi şi decât el însuşi! Cât despre dumneata, domnule Orwell, eşti un excelent psiholog, dar n-ai reuşit să mă sperii: eu nu sunt Winston Smith! Trebuie să accepţi că, teoretic, ar putea exista cineva care să-şi pună iubirea nu înaintea vieţii - viaţa e un lucru prea puţin important -, ci înaintea durerii fizice. Şi trebuie să accepţi măcar posibilitatea ca unul dintre aceşti oameni să fiu chiar eu. Da, eu voi striga întotdeauna exact invers: «Faceţi-mi-o mie! Faceţi-mi-o mie! Nu Juliei! Mie! Nu-mi pasă ce-o să faceţi cu mine! Sfâşiaţi-mi faţa, mâncaţi-mi oasele! Numai nu Juliei! Mie! Nu Juliei!… ». Şi nici nu mă interesează compilaţiile voastre despre subiect, despre diluarea lui în multiplicitate, despre "ficţiunea" lui, aşa cum a spus-o un filosof care nu-mi este drag… Nu mă interesează decât faptul că eu sunt persoană, şi de aceea nu mă puteţi ocoli şi nici nu puteţi închide ochii, dar mai ales nu mă puteţi integra unei instanţe superioare: destin, istorie, spirit universal, tradiţie, limbaj, lume. Ca persoană sunt ireductibil; ştiu că nu pot exista "suspendat" în mine, ştiu că trebuie să mă integrez anumitor instanţe. Dar o fac din liberă voinţă, şi păstrându-mi totdeauna dreptul de a mă retrage, de a renunţa".
Ce vrea să spună acest spectator vorbăreţ? În primul rând, el observă că însăşi limba demonstrează cum ne putem retrage din joc: expresiile sensului uzual al termenului: a ieşi la joc, a lua la joc, a ieşi din joc trebuie să desemneze ceva esenţial: în joc intri, joci, apoi ieşi. Faptul că în joc, aşa cum spune Gadamer, "suntem jucaţi", nu exclude conştiinţa jucătorului. Sigur, încă de la început ni se spune: "jocul îşi împlineşte scopul atunci când cel ce joacă se uită pe sine în timpul jocului". Dar această "uitare de sine" este hotărâtă conştient, cu rezerva de a fi oricând abolită - altfel nu am mai putea spune niciodată, în jocul de pocker de pildă, pas sau am ieşit. Chiar autorul german este de acord cu aceasta: el remarcă imediat "primatul jocului în raport cu conştiinţa jucătorului". Deci - să fim atenţi! - doar primat şi nu eliminarea conştiinţei jucătorilor. Ceea ce uită Gadamer, atunci când ia conceptul de joc drept conducător al explicaţiei ontologice, este faptul că din joc se poate oricând ieşi - element fundamental ce ţine de esenţa jocului. Pe când, referindu-ne la limbaj ca joc, este discutabil dacă putem sau nu să ieşim din limbaj (voi amâna pentru altă ocazie această dispută), dar ceea ce mi se pare important este faptul că nu mai avem de-a face cu un adevărat "joc": putem spune că limbajul (şi lumea) este joc, dar atunci noţiunea îşi pierde întreaga sa sferă şi întregul său conţinut. Prin "joc", dacă ontologia hermeneutică ar fi un proiect onest până la capăt, ar trebui să se desemneze cu totul altceva decât în mod uzual înţelegem. Dar despre acest sens nou nu este loc să vorbim aici. Mai trebuie remarcat faptul că acelaşi scenariu se petrece şi în ceea ce priveşte opoziţia activitate distractivă - activitate serioasă. Aşa cum am văzut, Platon, Gasset şi Gadamer accentuează atât de mult pe latura seriozităţii jocului, încât partea sa distractivă este complet uitată (nu îmi amintesc nici un paragraf din Adevăr şi Metodă unde să fie abordat acest aspect). Şi cum ultima ţine şi ea de esenţa conceptului de joc, ajungem iarăşi la concluzia că ontologia hermeneutică preia abuziv numele de "joc", conferindu-i o sferă şi un conţinut cu totul noi şi diferite. Altfel spus: "jocul" ontologiei hermeneutice nu este un "joc".
În sfârşit, să subliniem violenţa jocului, atunci când el este totalizant (când este extrapolat asupra lumii şi asupra limbajului). Cum nu am acceptat această ipoteză, a "jocului totalizant", arătând că din însăşi esenţa conceptului de joc deducem faptul că jucătorul poate ieşi din el, rezultă un lucru sigur: natura, lumea şi limbajul nu pot fi un joc universal. Altfel spus: nu există un JOC, ci există jocuri: jocuri în care putem intra (alegerea conştientă a jocului este o ipoteză şi la Gadamer!), jocuri în care ne putem "lăsa jucaţi", în care distracţia survine tocmai din seriozitatea cu care privim jocul, jocuri din care putem ieşi. Jucătorul poate ieşi oricând din joc - indiferent că jocul este un sistem politic, economic, indiferent că este un tango sau "lumea întreagă". Jocul este "un efort, dar un efort care, în opoziţie cu munca, nu ne este impus, nu este nici utilitar, nici remunerat, ci e un efort spontan, luxos, pe care-l facem din plăcerea de a-l face, un efort care se complace în sine" (Ortega y Gasset, Ce este filosofia?; Ce este cunoaşterea?).

3) Sub incidenţa jocului nu cad experienţele fundamentale ale vieţii

Structuralismul nu acceptă un centru al jocului; să observăm totuşi că regulile jocului au un statut special în cadrul acestuia. Chiar dacă nu acceptăm existenţa legilor şi clamăm simplul hazard, situaţia rămâne aceeaşi: nu putem spune doar că "hazardul este însuşi jocul" întrucât el este mai mult decât atât şi totodată mai puţin, adică fundamentul său. Iată un posibil "centru" care poate scăpa jocului.
Conform celor spuse în răspunsul la a doua întrebare, va trebui să observăm, apoi, că tocmai persoana nu intră sub incidenţa jocului (a jocurilor, întrucât am convenit că nu există un "Joc"), atunci când nu joacă. Pe de altă parte, şi experienţele fundamentale ale vieţii scapă jocului, fie el văzut (mai ales) ca joc al limbajului şi al lumii. Înclin să-i dau dreptate lui Ortega y Gasset: "În comparaţie cu radicala trăire, teoria este joc, nu e ceva teribil, grav, formal". Să ne gândim deci la naştere şi la moarte, două evenimente care, dacă nu sunt în afara oricărui joc, se află cel puţin la limita descrisă de sfera lor. Şi poate, în primul rând, experienţa iubirii. Vreau să fiu bine înţeles: nu mă refer la întregul complex de manifestări ale îndrăgostiţilor, semne prin care se caută, se cheamă, se iubesc: acestea sunt limbaj, deci - ar spune unii - "joc". Dimpotrivă, mă refer la sentimentul însuşi, la profunzimea lui care - o ştim bine - nu poate fi exprimată în cuvinte (deci în limbaj) nici măcar de poeţi. Deci, nu intră sub incidenţa jocurilor. Este, de altfel, cunoscută expresia: "Cu dragostea nu te joci".

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!