Jocul lumii şi jocul care suntem

În ultima parte a secolului al XX-lea a devenit evident un fenomen care doar se întrezărea în trecut. Când spun aceasta, mă gândesc la faptul că filosofia a fost nevoită să abandoneze nu numai multe dintre temele sale clasice, ci şi o parte însemnată din seriozitatea demersului său. Seriozitate care era asigurată cândva de faptul că ea încerca şi chiar reuşea să se constituie într-o explicaţie coerentă şi globală a lumii. Filosofia şi-a asumat treptat din ce în ce mai puţin. Ea a devenit, încetul cu încetul, un exerciţiu privat al gândirii. Ceea ce însă nu a pierdut este îndreptăţirea ei de a fi, în continuare, o conştiinţă vie a timpului prezent. Probabil că aceasta este acum una dintre puţinele resurse ale sale de a întreţine încă o relaţie - timidă şi nehotărâtă, ce-i drept - cu spaţiul public. În calitate de conştiinţă a timpului, filosofia este nevoită să accepte provocările mai noi ale cotidianului. Astfel însă, ea nu îşi mai poate aroga dreptul de a construi o justificare a cotidianului, în scopul de a-l "salva". Dacă vrea cu adevărat să se apropie de acesta, trebuie să îl lase doar "să fie".
Dacă filosofia de acum este o conştiinţă a timpului, ea nu mai poate face abstracţie de câteva supoziţii: refuzul transcendenţei şi asumarea deplină a imanenţei, afirmarea devenirii ca mod de a fi al lumii, refuzul eternităţii şi deci valorizarea pozitivă a temporalităţii, "sfărâmarea" oricărei identităţi şi asumarea diferenţei. Indiferent dacă ele au devenit sau nu credinţe ale noastre, nu putem nicidecum să le trecem sub tăcere. Prin toate aceste dispoziţii mentale ale omului contemporan iese la iveală o "paradigmă" ce susţine spiritualitatea prezentului. Este vorba despre paradigma jocului. Ea a dobândit acum o răspândire suficient de largă încât să nu mai poată fi neglijată. Invocată adeseori, paradigma jocului şi-a făcut simţită prezenţa în cadrul discursului filosofic în special prin scrierile lui Nietzsche. La ele mă voi referi în cele ce urmează, fiind convins că perspectiva pe care o oferă asupra jocului rămâne până acum neegalată în profunzime, amploare şi stil.
Este bine cunoscut fragmentul din Voinţa de putere în care Nietzsche afirmă că nu există deloc fapte, ci doar interpretări (§ 481). Dacă supunem faptele unei exigenţe atât de severe, cum mai poate fi înţeles ceea ce numim de obicei lume? Aşa cum ne dăm seama, conceptul acesta devine întru totul problematic. Nu mai putem spune că lumea este suma a tot ceea ce se întâmplă, sau totalitatea fenomenelor. Şi aceasta, întrucât nu există o lume în sine, ci doar o lume a relaţiei, după cum ne încredinţează Nietzsche (§ 568).
După ce a dovedit că nu există decât o singură lume, Nietzsche încearcă să îi precizeze determinaţiile. El scrie în acest sens un paragraf îndelung comentat, anume fragmentul 1067, cu care se încheie volumul Voinţa de putere. Îl redau aici aproape integral.
"Această lume: un monstru de forţă, fără început, fără sfârşit, o mare eternă de forţă cu ape de bronz, ce nu creşte, nu scade, ce nu se destramă, ci doar se transformă, ca întreg o mărime invariabilă, o economie fără cheltuieli şi pierderi, însă de asemenea fără creşteri, fără încasări, de «nimic» altceva înconjurată decât de graniţele ei, nimic care să apună, să se risipească, să se extindă la infinit, ci ca forţă determinată incrustată într-un spaţiu determinat, dar nu într-un spaţiu ce ar fi «gol» pe alocuri, mai degrabă ca forţă pretutindeni, ca joc al forţelor şi al valurilor de forţă atât Unu cât şi Multiplu, aici acumulându-se şi diminuând simultan acolo, o mare de forţă tălăzuind şi zbătându-se în sine, transformându-se veşnic, suind veşnic înapoi cu anii fără număr ai unui ciclu, cu fluxul şi refluxul formelor plăsmuite de ea, din cele mai simple gonind spre cele mai complexe, din cele mai calme, mai reci şi mai împietrite spre cele mai încinse, mai sălbatice, mai contradictorii, şi apoi iarăşi revenind din plenitudine spre simplitate, din jocul contradicţiilor înapoi la plăcerea armoniei, încuviinţându-se pe sine chiar şi în această identitate a căilor şi anilor ei, binecuvântându-se pe sine drept ceea ce etern trebuie să revină, ca o devenire ce nu cunoaşte astâmpăr, lehamite şi oboseală -: această lume dionisiacă a mea, lumea creaţiei eterne de sine, a eternei distrugeri de sine, această lume enigmatică a dublei voluptăţi, acest al meu «dincolo de bine şi de rău», fără ţel - decât acela care ar exista în fericirea cercului - fără voinţă decât buna voinţă a unui inel pentru sine, - vreţi voi un nume pentru această lume? Un răspuns pentru toate enigmele ei? O lumină chiar pentru voi, cei mai ascunşi, mai puternici, mai neînfricaţi, mai învăluiţi în noapte? - Această lume este voinţa de putere - şi nimic altceva! Şi chiar voi înşivă sunteţi această voinţă de putere - şi nimic altceva!".
În acest paragraf, unul dintre cele mai bine scrise de către Nietzsche şi totodată cel mai consistent cu privire la înţelesurile conceptului de lume, sunt atinse aproape toate temele fundamentale ale filosofiei sale. Pe baza paragrafului citat şi a altor câteva fragmente din ultima secţiune a volumului Voinţa de putere, voi încerca să construiesc un scenariu sub forma unui argument. Mai întâi, filosoful aminteşte că lumea aceasta, singura existentă, are drept principal atribut devenirea. Ea este chiar devenire sau transformare. Această devenire este însă permanentă, eternă. Apoi, afirmă că lumea este un joc al forţelor, totodată unul şi multiplu. Nu este însă acesta deja un răspuns la o problemă clasică a filosofiei, cea a raportului între unu şi multiplu? Mai departe, Nietzsche înţelege lumea ca "un număr determinat de centre de forţă", ce alcătuiesc împreună "o mărime determinată de forţă" (§ 1066). Întregul acestor forţe este invariabil. Acesta este, în limbajul filosofiei nietzscheene, unul multiplului. Lumea este, aşadar, o pluralitate de forţe. Întrucât fiecare forţă e finită (§ 1062), combinaţiile posibile ale forţelor sunt, şi ele, în număr finit (§ 1066). Deoarece timpul, ce ţine de "esenţa" acestei lumi (§1064), este fără început şi fără sfârşit, toate combinaţiile posibile ale forţelor existente trebuie să se realizeze. În virtutea aceleiaşi proprietăţi a timpului, toate aceste combinaţii revin de o infinitate de ori. Expusă pe scurt, aceasta este concepţia lui Nietzsche despre eterna reîntoarcere. Deşi unul dintre momentele argumentului pe care l-am construit este doar subînţeles (anume faptul că există un număr finit de forţe, idee fără de care nu se mai justifică afirmaţia că există un număr finit de centre de forţă), coerenţa fragmentelor lui Nietzsche ne îndreptăţeşte să credem că suntem în posesia unei veritabile concepţii cosmologice. Nu întâmplător un interpret precum Eugen Fink observă că replica nietzscheeană dată filosofiei moderne se conturează de pe poziţiile cosmologiei.
O teză importantă a lui Nietzsche este aceea că nu există nici un principiu transcendent lumii care să regizeze modul ei de a fi. Dimpotrivă, ea este o creaţie eternă de sine şi o distrugere eternă de sine. Împotriva oricărei forme de transcendenţă, filosoful afirmă imanenţa lumii. Combinaţiile forţelor ce alcătuiesc lumea constituie "marele joc de zaruri al existenţei ei" (§ 1066). Mai mult decât atât, Nietzsche lasă să se înţeleagă că lumea însăşi este cea care generează aceste combinaţii şi acest joc. Ea este adevărata condiţie de existenţă a oricărui lucru. În calitate de joc, lumea este "o operă de artă ce se zămisleşte singură" (§ 796). Este însă acea operă de artă care nu are un artist în spatele ei. Prin conceptul de joc şi prin valorizarea experienţei estetice, Nietzsche configurează o metafizică estetică. S-a spus că el realizează acest lucru prin recuperarea conceptului preraţional de joc (Mihai I. Spăriosu) sau prin reînnoirea estetică a mitului, văzut drept alteritate a raţiunii (J. Habermas). Cred mai degrabă că, vorbind despre lume ca joc al forţelor, Nietzsche numeşte pur şi simplu condiţiile de posibilitate ale existenţei.
În acelaşi paragraf din Voinţa de putere (§ 1067), pe care l-am citat deja, Nietzsche pune în legătură teoria eternei reîntoarceri cu cea a voinţei de putere. Ştim că esenţa voinţei de putere - dacă prin esenţă se mai poate înţelege ceva în contextul filosofiei nietzscheene - este afirmativă. Ea e creaţie infinită, joc liber, necesitate a hazardului, unitate a multiplului (Aşa grăit-a Zarathustra, pp. 71-72, 137, 261-262). Nietzsche numeşte necesitate combinarea hazardului însuşi, şi nu negaţia acestuia; afirmaţia inocentă a multiplului, încuviinţarea tuturor lucrurilor, dansul, veselia, râsul creator, jocul de zaruri "la masa zeiască a pământului" ce face orice existent să revină veşnic, dar "pururi nou" sunt semne ale unei gândiri ce afirmă viaţa şi transformă negaţia în afirmaţie. Simbolul acestei gândiri estetice este Dionysos, zeul pluralităţii şi al sciziunii.
Prin relaţia dintre cele două teorii, a eternei reîntoarceri şi a voinţei de putere, Nietzsche explicitează caracterul perspectivist al existenţei: "Fiecare centru de forţă are pentru întregul rest propria perspectivă, adică propria valorizare bine determinată, propria formă de acţiune, propria formă de împotrivire. «Lumea aparentă» se reduce, prin urmare, la o formă specifică de acţiune asupra lumii ce îşi are originea într-un centru. Or, nu există nici o altă formă de acţiune: iar «lumea» este doar un cuvânt pentru jocul de ansamblu al acestor acţiuni. Realitatea constă tocmai în această acţiune şi reacţiune particulară a fiecărui element faţă de întreg" (§ 567). Iar în alt loc Nietzsche precizează că perspectivismul constă în faptul că fiecare centru de forţă construieşte din sine întreaga lume (§ 636). Altfel spus, o perspectivă devine o veritabilă lume atunci când o voinţă de putere vrea toate cele existente, când ea spune "da" întregii fiinţări. Din acest motiv Nietzsche ne avertizează că el vorbeşte despre lume aşa cum se prezintă aceasta în propria lui oglindă. Lumea ca perspectivă - aceasta este singura reală pentru filosof. Afirmarea dionisiacă a lumii, fără a exclude nici un aspect al ei, este în fond un alt nume al eternei reîntoarceri (§ 1041).
Se cuvine menţionată şi imaginea pe care o foloseşte Nietzsche pentru a face sensibil gândul eternei reîntoarceri. Este vorba despre figura cercului (vezi Georges Poulet, Metamorfozele cercului). În Evul Mediu centrul cercului simboliza unitatea divină, din care iradiază toate energiile ei, iar circumferinţa eternitatea divinităţii şi, totodată, faptul că ea cuprinde în sine întreaga creaţie (Dionisie Areopagitul). Mai târziu, Cusanus afirma identitatea dintre Dumnezeu ca minimum, adică punct central, şi Dumnezeu ca maximum, sau sferă atotcuprinzătoare a existenţei. Apare apoi tot mai frecvent metafora cercului (sau a sferei) cu centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri, metaforă ce traversează întreaga istorie ideatică a Europei, modificându-şi înţelesul de la o epocă la alta şi uneori chiar de la un autor la altul. O dată cu modernitatea, centrul nu mai simbolizează unitatea divină, ci eul care se extinde necontenit spre periferie, aşa cum întâlnim la autorii romantici. Sau, dimpotrivă, centrul poate reprezenta universul, eului rămânându-i periferia, precum în varianta pascaliană a metaforei amintite. Şi la Nietzsche este prezentă imaginea menţionată. Pentru el, este cert faptul că nu există un centru absolut al lumii, ci o pluralitate de centre de forţă. Altfel spus, centrul se află pretutindeni. Din orice astfel de centru se poate naşte o lume. Nu mai puţin, orice centru poate deveni periferie, iar orice periferie poate deveni centru. Periferia nu se află nicăieri întrucât nu mai există un centru absolut în raport cu care ceva să poată fi definit drept periferie. Dincolo de această manieră paradoxală de a înţelege relaţia dintre centru şi margine, rămâne clar faptul că metafora amintită accentuează, încă o dată, asupra pariului pe care Nietzsche îl pune pe devenire şi pe temporalitatea "eternă" a lumii: "Fiinţa-ncepe-n fiecare clipă; în jurul oricărui Aici se-nvârte sfera lui Acolo. Iar centrul este pretutindeni. Drumul eternităţii este curb" (Aşa grăit-a Zarathustra, p. 292). Întrucât cercul simbolizează întregul lumii, aceeaşi metaforă exprimă caracterul de dans şi joc al acestui întreg. "Sensul" acesta înglobant nu este însă deja constituit, fixat dinainte, nici instituit în mod definitiv, ci întru totul deschis, făcând mereu loc unor combinaţii şi transformări, ca într-un veşnic joc de zaruri. El este mereu altul, deşi "zarurile" sunt aceleaşi.
Putem deci constata că, o dată cu fragmentele lui Nietzsche pe care le-am adus în atenţie, nimic nu mai poate fi înţeles drept un dat, ci totul se constituie prin jocul unor forţe diferite din punct de vedere calitativ. Lumea însăşi, ca joc al forţelor, este o permanentă dispută liberă a unor multiple perspective. Altfel spus, un veşnic joc al interpretărilor. În acest vast joc al lumii, eul îşi pierde locul privilegiat pe care i-l atribuise o modernitate expansivă. Nu mai este un spectator dezinteresat care priveşte din exterior întregul joc cosmic. Dimpotrivă, este şi el o infimă parte a acestui joc, interacţionând permanent cu celelalte părţi şi cu întregul. Lumea ca joc şi noi ca momente ale acestui joc - aceasta este, pe scurt, lecţia lui Nietzsche. Este vorba, într-adevăr, despre noi.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!