La vita e bella

Să nu ne lăsăm înşelaţi: există iubiri naţionale, nu iubeşti în mod universal şi întru totul firesc. Nu e o stupiditate să spui că iubeşti româneşte. Cu atât mai mult cu cât un contraargument pentru cei ce vor spune că iubirea e ceva căreia îi aparţii, că e un mod de a te afla în acord cu lumea (şi în dezacord cu ceilalţi), şi nicidecum ceva ce poţi configura sau care ţine de mentalul unui popor, este tocmai acela care face şi obiectul discuţiei mele: românul e universal. Mai mult, în indistinctul său, este chiar modul de a fi al universalului. Cu alte cuvinte, românul e un simbol, un substantiv colectiv, el este un nume al unei întregi concepţii asupra istoriei!
Şi întrucât argumentele cu iz abstract obosesc şi încurcă minţile celor care sunt mai repede şi mai uşor convinşi de prezentarea unor fapte, cu atât mai veridice cu cât sunt mai personale şi cu atât mai reprezentative cu cât ele sunt mai autentice, am să trec la narat.
Când românul se întoarce seara (sau dimineaţa - semn că trăieşte întotdeauna în crepuscul, adică ia în serios spusele lui Nietzsche, ba trăieşte în chiar intervalul postmodern) după ce a prăşit vreo două trei beri pe ogorul cultivat astfel cu sârg al naţiunii (şi după ce s-a spetit şi intelectualiceşte altoind cărţile altora cu străvechea înţelepciune milenaro-mioritică, ca un hermeneut rodnic), mai că-i vine să facă amor. Dar nu oricum, ci pe apucate. Mare consumator de news şi mai puţin de paper, dacă se uită cumva la retrospectiva în perspectivă (adicătelea cu anticipaţie oferită de unele programe TV) a ştirilor-şoc culese cu acelaşi sârg din autohtonele ziare, atunci imaginea mândrei condiţii îi apare ca un sentiment de prosperitate a fatalismului. Pe apucate spuneam, deoarece îl apucă dintr-o dată un sentiment nelămurit, comparabil cu "la nausée" sartriană. O teamă nedefinită şi difuză îl cuprinde. Aceasta nu e aşa, printre altele, o grijă faţă de propriul viitor, muncă, limbaj, casă (adică în regim inautentic), ci este ceva cu desăvârşire străin propriului fel de a fi, care de-abia acum îi devine propriu. Deoarece ţine de orizontul înţelegerii sale sau de datele propriilor prejudecăţi istorice. Şi mai că amorul său devine deodată parcă descris de Henry Miller, e pus la curent pe propria piele, şi nu doar din cărţi, cu ultimele teoretizări ale obscenităţii hipertrofe a obiectului şi simulacrului.
După cum am spus, românul e postmodern din fire. Şi, în plus, mai e şi fenomenolog. Să explicităm. Intraductibila greaţă sartriană de orice obiect (adică de obiectul în genere), dar mai cu seamă de cel atins, se extinde la propria-i corporalitate, iar întregul existenţei sale îi apare de nelămurit. Neantul, ca sustragere de sens, îi conferă românului fenomenolog o experienţă a sensului în conştiinţa pe care descoperă că o are şi care ajunge astfel la o reducţie transcendentală (scuzaţi terminologia): propriul ego este acum îndreptat către acel obiect a cărui percepţie însă n-o recunoaşte. Îşi descoperă astfel intenţionalitatea. Şi îl apucă lamentaţiile străfulgerat de profunzimea "neajunsului de a se fi născut". În dezacordul său cu lumea, obiectul fal(n)ic se reifică în obscenitatea expunerii de sine în exces (Baudrillard), pierzându-şi astfel orice funcţie semantică ce articulează un univers al înţelegerii de sine, fie el şi cultural. Altfel spus, propriul corp îi este dintr-o dată străin. Mai mult, observă cu stupoare cum are loc "noua dezordine amoroasă", iar cultul amorului ca mijlocitor între sensibil şi articularea de sens (lumea inteligibilului) lasă loc retragerii sacrului reconfigurat ontofanic în fal(n)icul obiect de cult.
Asta dacă din nefericire îngurgitează calupul depresiv amintit. Care e experienţa personală? Vine şi ea. Dacă după toate astea am de gând să mă culc (nu că aş urmări cine ştie ce interpretare a viselor), în intimitatea dintre mine şi propriul corp se strecoară cartezian îndoiala, intrusul. Încet-încet ajung să-mi recunosc (luaţi-o ca pe o licenţă poetică) schizofrenia, iar propriul corp ca pe un interlocutor şi nu un simplu res extensa. Dar cine sunt eu, cel ce îmi propun să mă îndoiesc de veridicitatea comunicării de masă, de media şi celelalte? O substanţă care, pentru a exista, nu are nevoie de nici un lucru exterior sieşi, un eu care cugetă. Iar întrucât posibilitatea precedă în ordinea gândirii realitatea, plec inductiv să-mi creez propriile observaţii. Numai că se stârneşte din nou (hiperbolic!) îndoiala: oare acest corp care dârdâie e chiar al meu? Nu mă aflu oare mai degrabă lângă o sobă, în halat şi papuci de casă, într-o vilă (scuzaţi expresia) cu camere de cămin autentic, serie limitată? În fine, sar peste paşii care plictisesc, privând însă lectorul de plăcerea suspansului, mă întorc la punctul originar al odiseei, având însă ca irefutabilă garanţie ideea unui deus otiosus sădită în mine. Deschid Înţelepciunea dragostei a lui Finkielkraut şi am, într-adevăr, certitudinea faptului că românul e postmodern, şi asta din fire, deoarece e cosmopolit şi a-topic. Mai mult, nu-şi poate gândi propriul timp, întrucât nu are unul propriu. Adică nu unul propriu, ci unul propriu. El trăieşte în avangardă, fiind prin aceasta protocronic, primul întotdeauna înaintea ideilor pe care le aşteaptă să-i vină. Ei bine, şi asta chiar şi în amor. Amor cavaleresc, amor dantesc şi beata Beatrice, amor donquijotesc pentru livresc, amor concupiscent şi amor patern(al) - toate îi sunt simultan şi deopotrivă prezente şi îi descriu una şi aceeaşi trăire. Semn că este refractar la clasificări şi periodizări, că preferă durata sincronică celei diacronice, în bun stil foucauldian, şi că distincţiile artificiale îi repugnă. Asta nu pentru că nu le-ar putea face, ci pur şi simplu pentru că le amalgamează indistinct, având o adevărată concupiscenţă lascivă pentru livresc (nu se vede?) atunci când nu este îndrăgostit lulea de propria-i condiţie de dandy şi când nu confundă ideile politice cu propriii copii cărora le cântă senil epopeea, chiar dacă de cele mai multe ori seamănă a eglogă.
Îi plac locurile comune: de aici şi luleaua din expresie, ca şi "amorul platonic". Dacă îi spui însă ceva de Banchetul (şi nu care cumva de Sympozion), şi îi mai spui şi că erosul şi moartea sunt mijlocitoarele între noi de aici şi înţelegerea în care se oferă fiinţa ca idee, iar că grecii îi spuneau méthexis (nu că aş şti prea multă elină, am aflat-o şi eu din câteva cărţi pe care le-am iubit infidel), atunci va descoperi că avea în el cunoaşterea aceasta. Iar dacă e bine dispus, îţi va replica: dă "metaxa" aia, că de amor mai vedem noi după aceea. Românul nu e doar cosmopolit, dar e şi poliglot. Quod erat demonstrandum.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!