Contrast - Nr.6 / 2001 - Perspective -

Teorie şi acţiune politică în spaţiul românesc

Sesiunea de comunicări ştiinţifice a Universităţii "Petre Andrei" Iaşi

În perioada 28-29 iunie 2001, la Universitatea "Petre Andrei" din Iaşi, a avut loc Ediţia a XI-a a Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice, eveniment ce a coincis cu sărbătorirea a 110 ani de la naşterea patronului spiritual al instituţiei, Petre Andrei. La Facultatea de Ştiinţe Politice, în prima zi, lucrările s-au desfăşurat pe două secţiuni: Teorie şi acţiune politică în spaţiul românesc, respectiv Teorie şi filosofie politică. A doua zi a avut loc o masă rotundă cu tema Ştiinţa şi arta guvernării în România contemporană, prilej cu care participanţii s-au întâlnit cu reprezentanţi ai administraţiei publice locale. Manifestarea s-a încheiat cu prezentarea lucrării La Roumanie du communisme au post-communisme (Ed. L'Harmattan, France) a domnului conf. univ. dr. Cristian Bocancea de la Universitatea "Petre Andrei" şi a ultimelor apariţii editoriale din domeniul ştiinţelor politice. Ca elemente de reper ale Sesiunii, notăm participarea ca moderator (alături de domnul prof. univ. dr. Anton Carpinschi de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi) şi comunicarea domnului prof. univ. dr. Adrian-Paul Iliescu de la Universitatea Bucureşti (Tehnici moderne de analiză politică şi relevanţa lor pentru problematica socială şi instituţională actuală a României) şi comunicarea domnului conf. univ. dr. Emil Boc de la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj (Dimensiuni actuale ale regimului semiprezidenţial în România). Reţinem, de asemenea, şi prezentarea domnului col. dr. Constantin Manolache, din partea Ministerului Apărării Naţionale (Relaţia civil-militar în societatea românească). Pentru a vă putea contura o imagine a nivelului şi diversităţii discuţiilor, vă prezentăm trei comunicări susţinute în cadrul Sesiunii.

Daniel Şandru

Logica post-'89 şi evoluţia politică din spaţiul românesc

Îmi propun, în acest eseu, să reţin atenţia prin trimiterile pe care le voi face la câteva aspecte legate de evoluţia sistemului politic din România post-totalitară. În acest sens, voi aduce în discuţie o serie de concepte care transcriu ideatic un anumit tip de realitate. Este vorba despre nişte termeni ale căror semnificaţii empirice se referă la procese şi stări de fapt, fără ca prin aceasta încercarea mea să aibă pretenţia exhaustivităţii ori a soluţiilor ultime: democratizare, tranziţie, dublă alternanţă, democraţie consolidată, legitimitate. Înainte de toate însă, cred că este necesar să circumscriu sensul sintagmei logica post-'89.
În fulminantul său eseu din 1989, Francis Fukuyama prevestea, reluând o temă hegeliană, sfârşitul istoriei, idee ce poate fi regăsită şi în cartea sa din 1992, The End of History and the Last Man. Versiune a esenţialismului hegelian, conjectura fundamentală a teoreticianului american era că dorinţa umană pentru recunoaştere individuală conduce istoria universală spre singularitatea culturii politice a democraţiei liberale: "Ceea ce emerge victorios… este nu atât practica liberală, cât ideea liberală. Aceasta înseamnă a spune că, pentru o mare parte a lumii, nu mai există o altă ideologie cu pretenţii de universalitate, care s-ar putea afla în postura de a provoca democraţia liberală" (Fukuyama, 1992: 45, citat în Waters, 1995: 119). Nu ştiu dacă putem reţine, din teoria lui Fukuyama – cel puţin pentru Europa de Est şi în special pentru România –, ideea democraţiei liberale autentice, cu instituţiile solide pe care le presupune aceasta, dar cred că rămâne valabilă, totuşi, o problemă: cea a culturii democratice. Momentul 1989, chiar dacă nu înseamnă sfârşitul istoriei şi impunerea universală a liberalismului, reprezintă însă un punct de cezură care trebuie luat în discuţie şi care este, indiscutabil, foarte important pentru evoluţia politică din România, ce se desfăşoară de atunci conform unei alte logici, o logică a democratizării. Am articulat sintagma logica post-'89 având în vedere ideile lui Fukuyama şi conceptul "logicii lui 1989 şi după", întâlnit într-o scriere a lui Giddens (2000: 263), pe care l-am reformulat, acordându-i totodată o altă semnificaţie. În opinia mea, logica post-'89 înseamnă, pentru spaţiul politic românesc, nu o statuare şi instituţionalizare a principiilor democraţiei liberale, ci o iniţiere a procesului de democratizare. Cu alte cuvinte, logica post-'89 înseamnă logica procesului de democratizare, care delimitează coordonatele evoluţiei politice a României ultimului deceniu. Aceste coordonate sunt subîntinse conceptelor amintite la început şi pe care le voi analiza, pe scurt, în cele ce urmează.
Democratizarea, ca proces, este teoretizată de Samuel Huntington, autor care consideră că acesta implică un set de tranziţii prin intermediul cărora anumite state înlocuiesc regimul non-democratic cu un regim democratic. Tranziţiile democratice de care vorbeşte Huntington sunt circumscrise unei anumite perioade de timp şi trebuie să depăşească, din punct de vedere cantitativ, tranziţiile non-democratice. În cazul în care, într-o anumită perioadă de timp, ultimele le depăşesc pe cele democratice, avem de-a face cu un "reflux democratic", în sensul că democraţiile se transformă în non-democraţii. Teoreticianul american consideră că au existat trei valuri ale democratizării, ultimul începând din 1974, în acesta înscriindu-se şi România, o dată cu momentul '89. Aceasta înseamnă, cu un alt termen, des uzitat, că România se află, după 1989, în tranziţie, adică într-un proces de schimbare pe mai multe niveluri, dintre care cele mai importante sunt, cu siguranţă, cel economic, cel politic şi cel social. În acest context, fără a accentua asupra tranziţiei economice ori a celei sociale, conjectura mea este că, sub aspect politic, tranziţia este prima fază a procesului de democratizare. Algoritmul tranziţiei, propus de acelaşi Huntington (1999: 56) aplicat în cadrul desenat de logica post-'89, poate releva situarea României între instabilitate şi stabilitate politică. Astfel, în condiţiile în care corelăm gradul redus de mobilizare socială şi cel de dezvoltare economică, de asemenea redus, putem identifica un anumit grad de frustrare socială. Frustrarea socială, corelată cu – practic – inexistenţa condiţiilor favorabile mobilităţii sociale, implică un nivel scăzut al participării politice (care, se înţelege, nu e cuantificabil doar în cazul momentului electoral). În fine, gradul redus de participare politică, corelat cu slaba instituţionalizare politică, creează un mediu favorabil instabilităţii politice. Cred că acest algoritm este aplicabil spaţiului nostru politic, câtă vreme tranziţia românească este încă dominată de instabilitatea politică datorată, mai ales, problemelor economice care determină creşterea frustrării sociale şi care, la rândul său, determină neîncrederea în instituţiile democraţiei, ceea ce duce la un nivel scăzut de participativitate civică.
Aşadar, problema pe care o aminteam la început, aceea a culturii democratice, este prima chestiune pe care o relevă cadrul logicii democratizării, în ceea ce priveşte evoluţia politică din spaţiul românesc. Prima şi cea mai importantă idee pe care o putem decela de aici este că sistemul politic românesc nu este unul democratic, cu toate că, în plan formal, România politică a trecut ceea ce Huntington numeşte testul dublei alternanţe, conform căruia "o democraţie poate fi considerată consolidată dacă partidul sau grupul care vine la putere la primele alegeri din cadrul tranziţiei pierde alegerile următoare şi cedează puterea celor care câştigă alegerile, şi dacă aceşti câştigători cedează mai apoi puterea câştigătorilor alegerilor ulterioare" (Huntington, 1991: 266-267). Dacă vom considera că logica post-'89 operează în România abia o dată cu alegerile din 1992, deci cu o întârziere de aproximativ trei ani, putem spune că procesul descris mai sus a avut deja loc, prin momentele electorale succesive din 1992, 1996 şi 2000. Totuşi, aşa cum este subliniat în studiile de politologie, testul dublei alternanţe are un grad ridicat de relativitate, întrucât, conform acestuia, în Germania, Luxemburg, Olanda, Elveţia, Belgia, Finlanda, Israel şi Italia n-ar exista democraţii consolidate (Lijphart, 2000: 29-30). Revenind la spaţiul politic românesc, putem constata că, deşi există un anumit grad de instituţionalizare politică, regimul politic nu iese din ceea ce am numit logica post-'89, în sensul că nu putem vorbi despre existenţa unei democraţii consolidate. De asemenea, cred că trebuie să avem în vedere şi faptul că tranziţia spre democraţie poate avea un reflux, ceea ce ar presupune revenirea la un tip de regim autoritar, dacă nu totalitar.
Ideea de democraţie consolidată poate fi regăsită în studiile unor autori precum Juan Linz şi Alfred Stepan (1996a: 5, 1996b: 14-33) şi implică, după cum arată un alt teoretician, Giuseppe di Palma (apud. Drăgulin, 2001: 35-40), ideea că democraţia este percepută ca fiind singura alternativă (the only game in town). Linz şi Stepan consideră că existenţa unei democraţii consolidate poate fi analizată pe baza a trei dimensiuni: comportamentală, atitudinală şi constituţională, ceea ce ne apropie din nou de problema culturii democratice. În acest ultim sens, aş spune, în alţi termeni, că o democraţie consolidată depinde de trei factori: 1) gradul de instituţionalizare politică, care, atunci când este ridicat, determină stabilitatea politică, ceea ce înseamnă că nu există grupuri politice (sau politizate) importante care au tendinţa de a transforma democraţia întro non-democraţie (în cazul românesc, putem analiza aici mineriadele ori evoluţia electorală a PRM); 2) nivelul de cultură politică, de a cărei existenţă depinde împărtăşirea unor valori comunitare specifice democraţiei, deci implicit a regulilor şi practicilor democratice (şi despre care aş spune că sunt de un cu totul alt tip faţă de cele proprii unor instituţii precum Armata sau Biserica, care ocupă încă partea de sus a topului celor mai credibile instituţii din România); 3) gradul de consens politic, care, dacă este unul ridicat, indică posibilitatea existenţei tipului de democraţie consensuală, teoretizat de Lijphart, şi care presupune rezolvarea conflictelor politice pe baza unor norme comune tuturor grupurilor sociale.
În opinia mea, aceşti factori converg spre problema legitimităţii politice a instituţiilor democraţiei, în lipsa căreia dimensiunile comportamentală, atitudinală şi constituţională sunt deviante. Astfel, problema legitimităţii devine chestiunea fundamentală a procesului de democratizare, finalizarea sa implicând, pentru România, ieşirea sistemului politic din logica tranziţiei democratice şi instituirea unei democraţii consolidate. Bazându-mă pe această idee, am discutat, într-o manieră generală, despre legitimitatea sistemului partizan din România, şi în particular despre problema pe care trebuie să o surmonteze nou-formatul Partid Social-Democrat. Am distins, într-un articol anterior ( "Două tipuri de legitimitate", în Contrast, Nr. 5/2001), între două tipuri de legitimitate, istorică şi politică, şi am aplicat modelul clivajelor intersectate, dezvoltat de Stein Rokkan şi S.M. Lipset, pentru a putea analiza problema legitimităţii în contextul sistemului politic românesc contemporan. Desigur, în corelaţie cu cele două tipuri de legitimitate amintite trebuiesc situate şi alte aspcte ale legitimităţii, aplicate nu doar sistemului partizan, ci şi cadrului constituţional ori, mai larg, societal. Însă nu aceasta este intenţia mea aici.
Pe parcursul acestui demers teoretic, am urmărit să întăresc ideea că nu putem vorbi, în România, de existenţa unei democraţii consolidate, chiar dacă anumite modele, precum testul dublei alternanţe al lui Huntington, sunt aplicabile cu succes. România nu a ieşit din logica democratizării, iar evoluţia politică din spaţiul românesc este una proprie tranziţiei, în cadrul căreia survin, din păcate, erori repetate. Şi, cu cât acestea se repetă, cu atât sunt mai greu de aplicat eventualele soluţii reformiste. Mai mult, cred că şi în privinţa ultimelor se impune o atitudine critică, deoarece soluţiile politice, ca şi cele ştiinţifice, nu sunt decât provizorii, putând fi mereu îmbunătăţite.

Bibliografie:
Drăgulin, S., "Valurile democratizării", în Sfera Politicii, nr. 90, anul IX, 2001
Giddens, A., The Third Way and Its Critics, Polity Press, Cambridge, 2000
Huntington, S.P., The Third Wave: Democratization in The Late Twentieth Century, Norman, University of Oklahoma Press, 1991
Huntington, S.P., Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
Lijphart, A., Modele ale democraţiei. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Ed. Polirom, Iaşi, 2000
Linz, J., Stepan, A., Problems of Democratic Transition and Consolidation. Southern Europe, South America and Post-Communist Europe, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 1996a
Linz, J., Stepan, A., "Toward Consolidated Democracies", în Journal of Democracy, vol. 2/1996b
Waters, M., Globalization, London, 1995

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!