Lupasco şi logica terţului inclus

În anul 1935, la Sorbona, teza de doctorat Du devenir logique et de l'affectivité, scrisă de Stéphane Lupasco sub îndrumarea lui Abel Rey, a primit calificativul cel mai înalt: tres honorable. Prezentă în teză într-o formă intuitivă, logica dinamică a contradictoriului (cunoscută şi sub numele de logica terţului inclus sau logica energiei) va fi configurată în forma ei axiomatică 16 ani mai târziu, în lucrarea Le Principe d'antagonisme et la logique de l'énergie, în care este enunţat pentru prima oară terţul inclus. Sistemul propus de Lupasco are drept surse filosofice concepţiile unor gânditori precum Aristotel, Leibniz, Kant, Bergson, iar ca surse ştiinţifice date din domeniile fizicii clasice şi moderne, ale biologiei şi psihologiei contemporane.
Împotriva tradiţiilor persistente ale spiritului omenesc, care s-a orientat întotdeauna spre noncontradicţie, gânditorul de origine română acordă contradicţiei titlul de "realitate ultimă", de principiu. Contradicţia nu mai serveşte acum un absolut pozitiv (aşa cum credea Hegel), nici nu este considerată drept eroare, ci este constitutivă şi esenţială tuturor realităţilor, în calitate de condiţie de existenţă şi cunoaştere. Filosofia contradicţiei, considerată de-a dreptul spectaculoasă, "acordă predicatul realităţii la ceea ce trei mii de ani de filosofie au considerat ca neant" (Benjamin Fondane, L'Etre et la connaissance, 1998), instalând drama în centrul a tot ceea ce există. Lupasco este un "presocratic fără voie" (deşi presocraticii nu mai sunt luaţi astăzi drept model), remarcă undeva Constantin Noica, de undeva de la începuturi, care încearcă să explice lucru cu lucru având un singur adevăr în mână: conflictul.
Raporturile între adevăr şi fals, subiect şi obiect, cunoaştere şi necunoaştere, realitate şi irealitate sunt acum reconsiderate. Cu un gest ce se vrea radical, Lupasco regândeşte situaţia filosofiei şi anunţă o "reformă a intelectului" care, în linii mari, are ca scop înţelegerea logicii (considerată o "redutabilă putere") drept "ştiinţa primă a dinamismelor contradictorii ale întregii experienţe" (Logique et contradiction, 1947). Mai mult, el speră într-o asociere intimă între filosofie şi ştiinţe (care trimite la idealul grec al unităţii acestora), iar în acest sens vizează chiar modificarea învăţământului şi mai "ales spiritul educatorilor care predau fie ştiinţele, fie filosofia, ba chiar sufletul oamenilor".
Felul în care sunt repuse în discuţie teme ale filosofiei şi, deopotrivă, ale ştiinţei poate reprezenta un reper în contextul filosofiei actuale. Cu toate acestea, opera lui Stéphane Lupasco a părut bizară atât filosofilor, cât şi oamenilor de ştiinţă (Edgar Morin), consecinţa fiind neacceptarea ei de către cercurile academice din Franţa.
Logica energiei, dificilă şi incomodă pentru deprinderile noastre mentale, aşa cum recunoaşte şi autorul, se vrea "o logică directă a elementelor şi nu a limbajului (având în vedere originea acestui termen în grecescul logos, discurs). Deschiderea drumului spre o "contradicţie fundamentală" în cadrul logicii nu poate fi făcută decât atingând supremaţia, ba chiar mergând până la "suprimarea atotputerniciei" unui principiu al gândirii, şi anume principiul noncontradicţiei. Chiar dacă descoperirile din microfizică, domeniu în care contradicţia este manifestă, reclamă o nouă logică, cea clasică dovedindu-se în acest caz neadecvată, principiile tradiţionale ale logicii pot fi cu greu înlăturate. Cel mult, logica tradiţională poate fi considerată un "caz particular" în raport cu oricare altă logică "mai generală", lucru pe care Stéphane Lupasco nu ezită să-l facă. Mai mult, având în vedere raportul dintre fizica clasică şi microfizică, procedează la găsirea aceluiaşi raport între logica clasică şi logica pe care ne-o propune. Prin urmare, construieşte în plan logic un drum paralel cu acela pe care merge ştiinţa, îndeosebi fizica. În acest fel, aflăm că "logica clasică rămâne, ca logică uzuală, oarecum, la «scară mare»; ea este faţă de aceasta [logica dinamică a contradictoriului] ceea ce fizica clasică sau macrofizica este faţă de microfizică" (Le Principe…,1951). Ultimul raport (între fizica clasică şi microfizică) face referire la modul de descriere mecanic-determinist al fenomenelor fizice, conţinut ca o limită asimptotică de mecanica cuantică (poziţie susţinută de Niels Bohr şi de alţi reprezentanţi ai Şcolii de la Copenhaga).
Dificultăţile cu privire la limbajul utilizat în fizica cuantică, semnalate de W. Heisenberg, anume că termenii în care pot fi descrise procesele ce se desfăşoară la un nivel ce scapă simţurilor noastre aparţin tot "limbajului" fizicii clasice (urmarea fiind plasarea în paradox a mecanicii cuantice), le regăsim, prin analogie, şi în logica dinamică a contradictoriului. Pentru elaborarea ei, autorul nu a dispus de un alt limbaj (fie el şi simbolic). Prin urmare, foloseşte "termeni" care sunt bine definiţi în logica clasică (implicaţia, disjuncţia, conjuncţia, negaţia, adevărul, falsul etc.), acordându-le un alt înţeles. Într-o logică dinamică, orice noţiune este activă, spune undeva Lupasco, iar diferenţa între logica formală şi logica aplicată se şterge.
Întâlnim în concepţia lupasciană ideile că în lume (a cărei natură este logică) totul este legat, iar oricare două evenimente sau fapte care se produc nu există decât unul în raport cu celălalt, dominându-se alternativ, în continuă devenire. Contradicţia constitutivă rămâne mereu ataşată raporturilor, menţinându-le şi împiedicând încremenirea statică a fenomenelor.
Toate acestea le regăsim exprimate în principiul antagonismului care, în logica dinamică, vine să slăbească exigenţele clasice ale noncontradicţiei, identităţii şi terţului exclus. Conceptele "cheie" utilizate de Lupasco sunt actualizare-potenţializare, Stare T (terţul inclus) şi omogenizare-eterogenizare (în alţi termeni, identicul şi diferitul). (Explicitarea acestor termeni nu fac obiectul eseului de faţă). Mecanismul în care intră în joc cuplurile menţionate poate fi prezentat pe scurt astfel: oricare fenomen (sau eveniment) nu poate exista decât în raport cu contradictoriul său în aşa fel încât, când unul este actual, celălalt se potenţializează (potenţializarea este înţeleasă de Lupasco nu ca o pură posibilitate, ci ca structură care are existenţă reală). Într-un asemenea raport, poate fi actual identicul (omogenul), dominând (şi prin aceasta potenţializând) diferitul (eterogenul). Şi invers. În acest joc există starea în care identicul şi diferitul se află însă pe acelaşi nivel (adică nici actual nici potenţial), şi în care nici unul nu este dominant, stare numită de Lupasco Starea T. Ea nu este considerată al treilea între actual şi potenţial, nici sinteză a lor, ci îi reprezintă pe cei doi ca stare de contra dicţie. De aceea terţul este inclus.
Vom exemplifica pe scurt cele spuse nu cu date din microfizică, ci aducând în atenţie câteva constatări ale lui Lupasco cu privire la universul politic (întâlnite în lucrarea L'homme et ses trois éthiques, 1986). Este cunoscut faptul că, în contextul pluralismului politic contemporan, dihotomia dreapta - stânga a fost serios pusă în discuţie şi, implicit, terţul exclus care o susţine. În aceste condiţii, s-a pus problema unui terţ inclus între cele două extreme (dreapta şi stânga), însă în altă modalitate faţă de cea în care prezintă Stéphane Lupasco acest terţ. În lucrarea din 1986, el semnalează pericolul societăţilor totalitare, numite "omogenizante", şi în care dominant este egalitarismul ascuns în spatele noţiunii de justiţie. Ideologia corespunzătoare (a "omogenului") este considerată de autor neîndurătoare şi catastrofală. Acesta este cazul actualizării totalitarismului şi trecerii în potenţă a democraţiei. Este discutată, de asemenea, şi situaţia societăţilor "eterogenizante" (democratice), în care domină diferitul, şi a căror ideologie este mai puţin dăunătoare. Însă şi în acest caz pot apare fenomene grave, precum anarhia şi manifestările teroriste. Starea T ar putea conduce la evitarea unor astfel de probleme (Trialog între Stéphane Lupasco, Solange de Mailly - Nesle şi Basarab Nicolescu publicat în L'homme…, 1986). Ca soluţie pentru înlăturarea fenomenelor de acest fel, întâlnim ideea adoptării, prin educaţie, a unei logici de felul celei propuse de gânditorul francez. Însă realizarea proiectului unei educaţii în spiritul unei logici dinamice a contradictoriului pare a fi destul de îndepărtată pentru noi, cei care credem încă într-o logică aristotelică.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!