Contrast - Nr.2 / 2001

Mozaic politic

• Preşedintele şi-a început mandatul cu ieşiri în provincie: cea de la Focşani, renumită, în care a devenit nostalgic, aducându-şi aminte, ca într-o "beţie cu Marx", că proprietatea e un furt, şi alta mai recentă, la Vaslui, unde a avut o întâlnire la nivel înalt cu preşedintele Republicii Moldova, Petru Lucinschi. Întâlnirea a fost provocată de cerinţa impusă României de către Uniunea Europeană, aceea de a-şi securiza frontierele de est, şi de hotărârea luată de guvernanţii noştri, ca urmare a acestei cerinţe. Este vorba despre introducerea paşapoartelor pentru cetăţenii moldoveni, într-o primă etapă, urmând ca, în etapa a doua, să fie necesare şi vizele. Totul e - cum altfel? - pur tehnic. Două chestiuni sunt de extras, cred eu, din manifestările provinciale ale preşedintelui Iliescu. Mai întâi, că acestea s-au constituit în prilejuri de defulare pentru neobositul conducător, în sensul că una este imaginea partidului promovată de Adrian Năstase, noul preşedinte al PDSR, şi alta este cea care se păstrează în structurile sale profunde. Proeuropeană la nivel de faţadă, ea este naţionalistă în adâncuri. De aceea, ieşit de sub mirajul centrului, domnul Iliescu resuscită mitul ancestral al conspiraţiei, pe care-l augmentează cu niscaiva motive folclorice de prin manualele de istorie de tip Roller: strămoşi viteji, luptă strămoşească, interes naţional şi alte ghiveciuri patriotarde, numai bune de turnat în preajma Milcovului sau a Podului Înalt. Dar nu e vorba doar despre preşedintele Iliescu, (fost, acum într-o nouă prezentare) om de bază al partidului de guvernământ. E vorba şi despre emisarii pedeseristo-petrolişti plecaţi la curtea lui Saddam - şi care oricum sunt ahtiaţi după gustul mămăliguţei neaoşe a lui Vadim - precum e vorba şi despre măreţul Ristea Priboi, care tot cu interesul naţional a fost, cândva, ocupat. E adevărat, pe undeva prin Occident. În al doilea rând, şi prezentul preşedinte se crede vreun fel de lider regional, iar întâlnirea lui cu Lucinschi seamănă cu cea din 1997, dintre Clinton şi Constantinescu, când Billy Boy a bătut pe spate bietul călugăr al lui Emil, promiţându-i uşi deschise spre Rai. Deosebirea esenţială e că, dacă omul cu trabucul democrat putea oferi garanţii (şi ele de pus la îndoială, fireşte), omul cu "măi, animalule!" vorbeşte doar în numele lui, sau poate al unei ţări aflate cu 35 de ani în urma celor mai sărace din UE, atunci când susţine o intensificare a relaţiilor economice bilaterale între cele două ţări, cu scopul integrării ambelor în partea vestică a continentului. Ne tot scăldăm - atunci când nu facem poduri de flori - în acelaşi râu, Prutul, în ciuda vorbelor filosofului, fără a avea curajul să recunoaştem că vorbim de două lumi diferite, care s-ar putea integra amândouă, dar în organisme diferite: una spre vest, alta spre est. Dar, la ce bun filosofii în vremuri sărace? Totuşi, ghiciţi drumul fiecăreia. (Daniel Şandru)

• Vântul schimbării a ajuns şi la PD. Recent, preşedintele acestei formaţiuni politice a suferit o înfrângere: Convenţia extraordinară, ce va schimba conducerea partidului, nu se va întruni în septembrie, cum ar fi dorit, ci în mai, cum doresc ceilalţi. Prin discursul ţinut, domnul Roman a încercat să găsească tot felul de cauze ale rezultatelor slabe din alegeri. Am putut afla că pentru acestea domnia sa nu are nici o vină. În acest caz este greu de explicat diferenţa dintre procentele obţinute de PD şi cele ale reprezentantului său la alegerile prezidenţiale.
  Cel puţin într-un punct Petre Roman a avut dreptate: este un luptător. Cu toate că imaginea sa a intrat la apă, el continuă să înoate împotriva curentului. Pentru că, acum, celor din PD candidatura lui Băsescu le face cu ochiul. (Sorin Bocancea)

• Lungi şi aprinse au fost discuţiile în APR. Se vede faptul că Meleşcanu şi ai săi nu au încetat să caute o a treia cale. Pentru a nu pierde electorat din nici o parte, adică de acolo de unde-l au, aperiştii s-au declarat şi liberali şi socialişti. Însă aceste două căi sunt destul de abstracte şi inoperante. A treia cale va trebui să fie mai pragmatică; cum ar fi calea de întoarcere, de exemplu. (S. B.)

• Grupurile politice din Adunarea parlamentară a Consiliului Europei au refuzat să-l primească în cadrul lor pe C.V. Tudor. Acesta va rămâne parlamentar independent. Uneori independenţa poate fi o pedeapsă. (S. B.)

• A început disidenţa în PRM. Copleşiţi de ideea că un socialism a îngropat naţiunea, un grup de patrioţi a hotărât să înfiinţeze Partidul Socialist al Renaşterii Naţionale. Apariţia acestei formaţiuni vine să consfinţească eşecul salvării aceleiaşi naţiuni în '90, dar totodată să ne dovedească, dacă mai era nevoie, faptul că partidul-mamă este o pepinieră de salvatori. Se pare totuşi că gruparea nu a căpătat încă drept de liberă practică pentru activităţile eshatologice pe care le intenţionează, tratamentul propus (adică "socialism european plus naţionalism pur, moderat", deci românesc) putând fi îndată suspectat că ar avea efecte secundare precum cosmopolitismul. C.V. Tudor a considerat că apariţia noii grupări politice nu e o pierdere pentru PRM fiindcă cei plecaţi se ocupau de afaceri murdare. Astfel, cu fiecare plecare PRM câştigă pentru că în partid rămân doar imaculaţii. Fapt lesne de crezut din moment ce Dumitru Dragomir rămâne. (S. B.)

• La sfârşit de mandat, dl. James Rosapepe, ambasadorul SUA în România, a vizitat Iaşul. Scopul vizitei domniei sale a fost acordarea distincţiei "oraş de cinci stele" capitalei moldave. Acum, cu cerul înstelat deasupra noastră, putem sta liniştiţi. Sufletul nostru ar fi plin de admiraţie dacă legea morală nu ar lipsi din noi. (Elena Bondor)

Georgeta Condur

Jocul de-a Parlamentul sau de-a capra vecinului

Se spune că legendarul rege Midas transforma tot ce atingea în aur. Cu pretenţii de originalitate, se pare că românii vor să-şi adjudece "onoarea" de a distruge tot ce ating. De la embargoul asupra Iugoslaviei la marele premiu de un milion de dolari al Loteriei Naţionale, aproape că nu a existat acţiune sau proiect asupra cărora să nu aruncăm noi înşine o umbră de îndoială. Protocoalele semnate cu emfază se încalcă, arbitrii iau mită, oamenii politici migrează fără nici o jenă din dreapta în stânga şi invers, regulile se schimbă în timpul jocului… A-ţi respecta cuvântul dat este aproape sinonim cu "a fi fraier".
Deşi atunci când ne referim la jocuri ne gândim de obicei la petrecerea timpului într-un mod plăcut, cred că esenţa unui joc constă mai degrabă în respectarea unor reguli prestabilite. Este greu de crezut că cineva ar accepta să joace un joc ale cărui reguli s-ar schimba mereu, în funcţie de capriciile unui anumit participant. Regulile trebuie stabilite de la bun început şi, mai mult, trebuie să fie aceleaşi pentru toţi jucătorii.
Proiect coordonat de Institutul European din Iaşi, finanţat atât de către acesta, cât şi de către Comisia Europeană, Parlamentul Tineretului a fost, în primă fază, un "joc" ce părea a avea mari şanse de reuşită, beneficiind de toate condiţiile: instituţii ce garantau respectarea regulilor, surse de finanţare şi participanţi dispuşi să se angajeze cu toată responsabilitatea.
Prezentat cu surle şi trâmbiţe, proiectul a avut, cel puţin pe hârtie, scopuri generoase: formarea unei noi clase politice, instruirea complexă a tinerilor în practica parlamentară, identificarea unor probleme de interes comunitar şi elaborarea de soluţii. Pe lângă activitatea tinerilor "parlamentari", proiectul prevedea şi desfăşurarea unor cursuri şi seminarii în diferite domenii (administraţie publică locală şi centrală, tehnici de negociere, comunicare politică), prin care urmau să fie pregătiţi anual aproximativ 500 de tineri selectaţi prin teste de aptitudini psihologice şi profesionale.
În prima etapă, ce a constat în alegeri parlamentare, organizaţiile de tineret ale partidelor politice s-au implicat în acţiuni specifice unei campanii electorale, fie pe banii partidelor, fie pe cei ai candidaţilor. Alegerile, desfăşurate pe data de 28 ianuarie a.c., au fost supravegheate de câteva organizaţii non-guvernamentale care, în ciuda unor mici disfuncţionalităţi apărute, au validat rezultatele. "Parlamentarii" aleşi au redactat apoi un proiect de Regulament. Lucrurile păreau să funcţioneze.
Acesta a fost însă momentul în care au început să apară tot felul de contestaţii. O parte dintre organizaţiile non-guvernamentale au fost nemulţumite de rolul ce li se rezervase (de a constitui o comisie consultativă care să participe la dezbateri, de a propune proiecte şi, evident, de a urma cursurile de pregătire prevăzute) şi au cerut drept de vot deliberativ în nou formata structură, ceea ce însemna că ONG-urile voiau putere politică, pe principiul "cine arbitrează poate cere orice". Aleşii au invocat regula: nu pot să voteze cei care nu au trecut printr-o validare de tip scrutin. A urmat surpriza jocului: după ce au năvălit în teren, reprezentanţii societăţii civile au afirmat că alegerile oricum nu au fost reprezentative, din cauza numărului mic de votanţi, şi că ar trebui repetate, cu posibilitatea de a se înscrie în cursă şi candidaţi din partea ONG-urilor. "Parlamentarii" şi-au apărat poziţiile pentru câştigarea cărora au cheltuit bani, timp şi au respectat reguli. Ei s-au implicat în acest proiect în anumite condiţii, iar în termeni juridici modificarea acestora ar fi însemnat încălcarea unui contract, chiar dacă el a avut în mare parte forma unui gentlemen's agreement. Nici Institutul European nu se arăta dornic de a cheltui alţi bani pentru organizarea unui nou scrutin. La urma urmelor, contestarea ar fi trebuit să vină înainte, nu după desfăşurarea alegerilor, mai ales că printre contestatari se aflau şi organizaţii care se implicaseră şi semnaseră procesele-verbale de validare a rezultatelor.
În timpul acestor negocieri, au început să apară în presa locală tot felul de articole, în care Institutul European era acuzat de politizarea proiectului, iar alegerile erau declarate nereprezentative şi invalide. Mai mult, s-au trimis la Delegaţia Comisiei Europene faxuri ce incriminau modul în care organizatorul a gestionat proiectul.
În aceste condiţii, Institutul European a invitat toate părţile implicate la o întrunire, în speranţa găsirii unei soluţii. Acuzaţi că încearcă excluderea societăţii civile, reprezentanţii partidelor au acceptat să se constituie o a doua Cameră, "apolitică", formată fie prin alegeri, fie prin selectarea ONG-urilor după câteva criterii clare, ţinând de activitatea anterioară a acestora. Soluţia a fost agreată şi de reprezentanţii organizaţiilor non-guvernamentale, aşa că lucrurile păreau rezolvate. La întâlnire, altă surpriză: Institutul European declară că, în urma articolelor din presă care au adus grave prejudicii imaginii instituţiei, acesta se retrage din proiect, recomandând celor aleşi să-şi continue activitatea cum cred de cuviinţă. Toate demersurile iniţiate de reprezentanţii partidelor (inclusiv oferta de a semna un document prin care toate părţile s-ar fi declarat mulţumite şi de a retrage public acuzaţiile aduse) n-au avut nici un rezultat, Institutul European declarând că exclude orice posibilitate de a continua proiectul.
Organizaţiile de tineret ale partidelor implicate au luat decizia de a continua activitatea fie prin autofinanţare, fie căutând o altă organizaţie non-guvernamentală care să patroneze proiectul. Presa a interpretat această decizie ca o cale găsită de tinerii parlamentari de a-şi păstra "jucăria". Paradoxal este faptul că, în momentul în care cineva se gândeşte la omul care i-a dat votul, presa, obişnuită să acuze clasa politică de nerespectarea promisiunilor, îl taxează drept neserios. În fond, ce contează promisiunile pe care le-au făcut tinerii candidaţi în campanie şi ce contează sutele de tineri care au stat mai bine de o oră la coadă ca să voteze, când ţi se oferă încă o ocazie de a acuza şi de a cultiva greaţa generală? Dacă "grija" presei pentru banii comunitari a cauzat suspendarea proiectului, ea a generat totuşi şi un efect secundar, cu valoare morală: rămânerea în joc a adevăraţilor jucători.
Când au dispărut din proiect banii de la Comisia Europeană, a dispărut şi interesul multora dintre ligile studenţeşti şi al ONG-urilor care doreau să participe, fapt ce mi-a întărit convingerea că onestitatea nu are culoare politică. Există oameni politici care cred cu adevărat în anumite principii, există şi arivişti politici; sunt fundaţii care se dedică în mod serios unor activităţi umanitare, sunt şi fundaţii create cu scopul de a înmatricula autoturisme sau de a beneficia de fonduri venite din ţară ori din străinătate. Aceleaşi reguli sunt angajate în scopuri opuse.
Bilanţul jocului este următorul: Institutul European a rămas cu destul de mulţi bani cheltuiţi, cu imaginea "şifonată" de articolele din ziare şi cu acuzaţiile şoptite pe la colţuri că ar fi fost ceva nereguli financiare la mijloc. Organizaţiile non-guvernamentale au rămas fără cursuri, fără seminarii şi fără posibilitatea de a promova anumite proiecte sau de a se pronunţa asupra deciziilor politice. Candidaţii de la partidele politice au rămas cu un proiect fără finanţare, cu banii cheltuiţi pe cont propriu în campanie şi cu pata asupra Parlamentului Tineretului, pe care s-au angajat totuşi să-l facă să funcţioneze. Iaşul a pierdut câteva zeci de mii de Euro, iar România s-a prezentat în faţa organismelor europene cu aceeaşi "seriozitate" ca de obicei. Ca la orice final de partidă, am avut curiozitatea să aflu părerea celor ce s-au crezut "învingători". O reţin pe cea a reprezentantului unei ligi studenţeşti, care, întrebat fiind dacă e mulţumit că a reuşit să îngroape proiectul, mi-a declarat ritos: "Da! Dacă nu e aşa cum vrem noi, mai bine să nu fie deloc". Eterna şi fascinanta Românie…
S-au găsit astăzi mulţi care să protesteze vehement împotriva euthanasierii câinilor vagabonzi. Nimeni nu apără în schimb drepturile firavei capre a vecinului.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!