Contrast - Nr.3 / 2001

Mozaic

Mozaic politic

• Legea secretului - protecţia turnătoriei (Daniel Şandru)
• Mafia trans-partinică (Georgeta Condur)
• Drumul spre Europa? (Georgeta Condur)
• Scenariul unei compromiteri (Sorin Bocancea)

Mozaic social

• O mică aventură (Iulian Vamanu)
• Capitalismul fără concurenţă (Mark Bucuci)

Legea secretului - protecţia turnătoriei

E o chestiune ştiută că de-mocraţia îşi reformulează principiile şi îşi reformează, gradual, instituţiile, de la o guvernare la alta. În mod firesc, se întâmplă că măsurile de dreapta nu convin celor de stânga şi viceversa. Şi la şcoală am învăţat, cândva, că nu e important să ne întrebăm cum putem înlătura conducătorii răi şi incompetenţi, ci cum anume putem reforma instituţiile astfel încât aceştia să nu mai poată ajunge în vârful sistemului politic. În cazul situaţiei politice din România, se întâmplă destul de des ca algoritmii pe care i-am învăţat de prin studiile de politologie să dispară în neant. Îmi spun atunci că e neantul nostru şi că, alături de ceilalţi, trebuie să-mi asum existenţa acestei societăţi pe dos, chiar dacă nu renunţ la intenţia de a schimba anumite lucruri, măcar cele ce ţin de proximitatea individuală.
Una dintre modificările legislative şi, implicit, instituţionale pe care a adus-o "schimbarea schimbării" din toamna lui 2000 este cea referitoare la secret. Acest bombastic termen, care asigură suculenţa filmelor cu James Bond, are o îndelungată carieră şi în societatea românească, pentru că unul dintre sindromurile noastre a fost şi este încă secretomania. Nu mă refer la cea legată de politica de cabinet, la ceea ce se întâmplă în spatele scenei, la nu ştiu ce conspiraţie masonă, ci la acel soi de secretoşenie care funcţiona în societate mai ales în perioada comunistă. De acolo s-a moştenit, cred, apetenţa pentru bârfă, scuipatul neelegant de după colţ în capul celuilalt, în termeni simpli, sentimentul de sine al turnătorului. Pentru mine e limpede ca bună ziua că secretomania conferă posibilitate de existenţă turnătoriei, că e vorba, de fapt, despre două instituţii care se sprijină una pe alta.
Să mă explic. Existenţa turnătorului nu are sens în lipsa unui secret pe care el, deşi nu-l cunoaşte, are rolul de a-l apăra - prin informaţiile pe care le furnizează - de posibilii atentatori la siguranţa sistemului politic. După cum secretul (care reprezintă în fapt lipsa de legitimitate a sistemului politic, în cazul nostru cel comunist) are nevoie de turnători care să-i asigure permanenţa. Mi se pare că exact acest gen de condiţionare reciprocă este de regăsit în situaţia creată de PDSR, atât prin Legea referitoare la secretul de stat, cât şi prin deja renumita Ordonanţă 29, care prevede reorganizarea Ministerului de Interne. Interesantă este însă modalitatea în care au fost reconfigurate cele două instituţii, în sensul că mai întâi a fost definit secretul, printr-o lege îndeajuns de ambiguă, pentru ca apoi să se prevadă prin ordonanţă că, întru apărarea sa, Ministerul de Interne se poate folosi de colaboratori, un nume neambiguu, de astă dată, pentru turnători. Astfel au fost reabilitate atât instituţia secretomaniei, cât şi cea a turnătoriei. Prima are mână liberă să diminueze libertatea de expresie, dar şi cea de informare a cetăţenilor, de vreme ce presa nu mai are acces la chestiunile care, din probleme de interes public, s-au transformat peste noapte în secrete, iar cea de a doua legitimează bârfuliţa mică, academică, în care poţi să torni pe cine nu-ţi convine şi în care te vei numi, pompos, "agent sub acoperire".
Mai ales faţă de ordonanţă s-au zborşit câţiva parlamentari PD; cei de la PNL au cerut dezbaterea sa în Parlament, iar preşedintele Iliescu, probabil la sfatul consilierilor, a ieşit din rolul de pensionar ce vizionează telenovele, propunând Guvernului reanalizarea Legii de organizare a Ministerului de Interne. Eu aş spune că gravitatea problemei nu constă atât în aspectele acestea formale, cât într-unul cu semnificaţie morală. Adică, e firesc să readucem astăzi în scenă sechelele unui sistem aberant? E firesc să dăm legi şi ordonanţe prin care poliţiştii sau semenii noştri primesc dreptul de a juca pac-pac cu viaţa privată a celorlalţi? Nu ştiu, probabil că este o cerinţă a societăţii, probabil că printre noi mai trăiesc oameni care şi-au făcut din asta, cândva, un mod de viaţă. Dacă este aşa, eu chiar le-aş recomanda domnilor din MI, care acum dublează prin unitatea 0962 activitatea SRI-ului, câţiva pensionari din blocul meu, care dovedesc un real talent pentru lucrul ăsta. (Daniel Şandru)

Alte articole de acelaşi autor


Mafia trans-partinică

E greu de ştiut dacă putem vorbi de un maniheism funciar al poporului român sau dacă modul nostru de a judeca diferitele evenimente, atât de puţin sensibil la nuanţe, se datorează adoptării unui model tip "meci de fotbal", în care unii sunt "ai noştri", ceilalţi "ai lor" şi, ca atare, trebuie să alegem clar tabăra pe care o susţinem şi tabăra pe care o huiduim. Cert este că opinia publică românească are tendinţa de a se scinda, cu orice ocazie, în două părţi care susţin opinii perfect opuse.
Peisajul heraclitean de tip neaoş s-a îmbogăţit în ultimii ani cu mai multe atitudini: pro sau contra minerilor, FNI-iştilor, homose-xualilor şi chiar pro sau contra Stelian Ogică sau Mihaela Rădulescu. De curând, o nouă întrebare dihotomică ne-a bântuit conştiinţele: are sau nu dreptate Ovidiu Grecea? Poate că ne-ar trebui un rabin care să le dea, atât celor care răspund afirmativ, cât şi celor care răspund negativ, celebra soluţie: "Şi tu ai dreptate".
Pe de o parte, este greu de crezut că în vizitele care nu au depăşit câteva zile Dl. Grecea ar fi putut rezolva ceea ce nu a reuşit Corrado Cattani într-un serial întreg (ca să nu mai vorbim de partea a II-a, a III-a etc.). Pe de altă parte, pentru oricine a avut ceva contacte cu oameni politici bine situaţi în diferite partide, este destul de limpede un fenomen, pe care îl numesc "mafia trans-partinică". El este vizibil mai ales în oraşele nu prea mari din provincie, unde lucrurile sunt mai evidente din cauză că oamenii se cunosc mai bine între ei, iar informaţiile şi bârfele sunt mai uşor de recoltat.
"Mafia trans-partinică" este o structură care se deosebeşte de grupurile de interese "clasice", descrise în ştiinţa politică, prin câteva caracteristici: nu urmăreşte numai influenţarea puterii, pentru obţinerea unor avantaje economice, ci doreşte chiar obţinerea puterii, ba, mai mult, este o nouă formă de putere; membrii ei sunt răspândiţi în aproape toate partidele politice existente, deci sunt "democraţi", nediscriminatorii şi eliberaţi de constrângătoarele ideologii; legăturile politice şi economice dintre ei sunt dublate, într-o bună tradiţie balcanică, de legături de rudenie reale sau inventate (veri, cumnaţi, dar mai ales cumetri şi neapărat naşi) şi de obligatorii ritualuri de socializare (chefuri, chiolhanuri sau, pentru cei mai subţiri, partide săptămânale de poker sau bridge) - deci sunt băieţi civilizaţi. Lucrul cu adevărat important este că pentru un membru al mafiei trans-partinice nu contează prea mult cine va câştiga alegerile: el sau cumătrul lui vor fi oricum acolo unde trebuie. În democraţiile adevărate şi stabile vedem familii întregi cu o adevărată tradiţie în a fi membri ai unui anumit partid; la noi nu numai că un consiliu de familie ar putea părea un micro-Parlament, dar chiar se întâmplă frecvent ca aceeaşi persoană să fi trecut deja prin trei-patru partide în numai unsprezece ani. Migraţia politică a devenit o modă în România de azi, aşa că nu ne rămâne decât să adoptăm strămoşescul mod de luptă: să otrăvim fântânile, să pârjolim holdele şi să ne ascundem în păduri.
Cei care suferă cel mai mult de pe urma acestei mafii sunt alegătorii, care nu pot fi siguri niciodată cui dau votul, şi membrii cinstiţi din partidele politice, cu sau fără funcţii importante, covârşitori ca număr, dar neştiutori de bridge.
Raportul d-lui Ovidiu Grecea e semnificativ fie şi numai datorită faptului că atrage atenţia asupra acestui fenomen, deşi am serioase dubii că persoanele nominalizate de el sunt într-adevăr capetele hidrei. În plus, nu-l prea prinde bine rolul de Justiţiar, asumat teatral, cu reminiscenţe de student umorist. Vedetismele au poate succes pentru candidaţii la preşedinţie sau primărie, dar un şef al Corpului de control al Primului-ministru ar trebui să fie un funcţionar metodic, modest şi încrâncenat, cu cotierele roase de la studierea dosarelor şi pingelele tocite de la inspecţiile inopinate (genul Stolojan, căruia nici lui nu-i mai place să fie el însuşi în ultima vreme, dar asta e o altă poveste). Demisia lui Ovidiu Grecea, fără multe comentarii, pare un lucru onorabil, dar tare mi-e teamă să nu fie doar o metodă prin care acesta face puţin sluj în faţa lui Adrian Năstase, în speranţa că i se va mai oferi o cât de mică demnitate publică. Apariţia lui penibilă după ce a primit celebrul "cartonaş galben", în care-şi exprima gratitudinea că a fost lăsat să aibă "onoarea de a face parte în continuare din echipa d-lui Adrian Năstase", îmi ridică mari semne de întrebare.
Este foarte posibil ca dl. Grecea să fi sperat sincer că va răpune mafia trans-partinică. Dar, necercetând temeinic lucrurile, grăbindu-se să împăneze lista cu tot felul de nume din diferite partide, nume care au ajuns acolo în urma unor informaţii neverificate, Justiţiarul nostru a făcut mai mult rău luptei contra corupţiei. Când vor apărea nişte oameni care vor avea dovezi serioase despre existenţa şi activităţile puterii trans-partinice, vor păţi ca Ionică (cel cu lupul, ştim noi…).
Aşa că poate ar fi bine să nu ne grăbim să punem o apostilă pe raportul d-lui Ovidiu Grecea, ci să medităm puţin la ceea ce vedem în jurul nostru şi în oglindă. Şi eu am dreptate, nu-i aşa? (Georgeta Condur)

Alte articole de acelaşi autor


Drumul spre Europa?

Aşa cum au anunţat toate agenţiile de presă, primăria Parisului a fost câştigată de reprezentanţii stângii, după mai bine de un secol de conducere de dreapta. "Parisul de stânga, Franţa de dreapta", suna un titlu. Cu siguranţă că analiştii politici francezi, şi nu numai, vor încerca să identifice şi să explice fenomenele care se află în spatele acestui rezultat. În schimb, se ştie deja cine se află în spatele lui Bertrand Delanoë, noul primar socialist al Parisului, căci acesta şi-a făcut publică preferinţa pentru sexul masculin. Românii care se opun cu vehemenţă adoptării legislaţiei europene în ceea ce priveşte homosexualitatea pot sta liniştiţi, având în vedere că primarul capitalei noastre, domnul Traian Băsescu, deşi este convins că Petre Roman poate, nu vrea cu nici un chip să stea în spatele lui. Cât despre dl. Adrian Năstase, nici nu poate fi vorba. Totuşi, vrem nu vrem, se pare că drumul spre Europa trece pe la stânga-mprejur. (Georgeta Condur)

Alte articole de acelaşi autor


Scenariul unei compromiteri

Atitudinea dură pe care Adrian Năstase a avut-o la adresa celor din CNSAS poate fi rezumată în următorul raţionament: pentru că eu nu cred în eficienţa spălatului rufelor şi pentru că membrii CNSAS, cei care ling dosarele, deţinători totodată ai unor televizoare plate, ultramoderne (deci, luate din banii poporului) vor ajunge să acuze şi pe delatorii din vremea lui Burebista, consider că Legea privind accesul la dosare trebuie schimbată, iar CNSAS nu îşi are rostul. Acesta ar fi un prim pachet de motive serioase pentru stoparea divulgării colaboraţionismului.
Evenimentele ne obligă să subscriem opiniei primului ministru, ele aducând în sprijinul acesteia raţiuni mult mai serioase. Ne amintim că scopul anunţat al legii cu pricina era unul moral: denunţarea celor care nu au rezistat ispitei de a turna la Securitate, devenind astfel instrumente ale poliţiei politice. S-a urmărit astfel instituirea unei relaţii bazate pe sinceritate, mai ales între cei din sfera puterii şi electorat, ştiut fiind faptul că delatorii de ieri ne ţin astăzi lecţii de morală.
Împrumutând din riguro-zitatea argumentativă a premierului, putem socoti ca fiind valabil şi următorul raţionament: pentru că scopul legii este unul moral, ea se aplică persoanelor ce pot fi socotite reprezentative sub acest aspect. Era firesc deci să fie discreditat Alexandru Paleologu, încât, după spusele domniei sale, H.-R. Patapievici să evite a-l mai întâlni. Apoi, în jurul aceleiaşi legi, s-a iscat şi disputa Pleşu - Andreescu, probă pe care GDS a trecut-o sacrificându-l pe cel din urmă. Cum Ristea Priboi nu era un reper moral în societatea românească, era normal ca în cazul său legea să nu se aplice. Mai mult, CNSAS însuşi a reuşit să-i dea certificat de moralitate.
Ţinând seama de scopul acestei instituţii, un element cheie al eficienţei funcţionării ei este încrederea populaţiei. Or, după cele amintite, la care se mai adaugă cazul Rakocsy şi, lovitura finală, cazul Teoctist, compromiterea e gata. De aceea îi pot da dreptate domnului Năstase. Afirmaţiile sale făcute în mijlocul evenimentelor au reuşit să fie profeţii atât despre trecut, cât şi despre viitor. (Sorin Bocancea)

Alte articole de acelaşi autor


O mică aventură

Ambasada Germaniei în România este un loc foarte interesant, care îţi rezervă nesfârşite surprize. Ai crede că, fiind efectiv teritoriu german, te întâmpină cu braţe pe care imaginarul nostru valah le vede mai primitoare decât casa părintească. Dar e suficient un simplu contact cu acest spaţiu magic, pentru a scăpa degrabă de iluzii. Aşteptările îţi sunt deja contrariate pe măsură ce te apropii de locul cu pricina, situat pe strada Rabat…te-ai aştepta să găseşti, în mod normal, Ambasada Marocului…dar asta e o poveste care nu depinde în mod direct de germani. Întrezăreşti rânduri-rânduri de oameni, înghesuite la o poartă, şi ai imediat intuiţia faptului că într-acolo trebuie să mergi. Nicidecum la frumoasele clădiri din jur, precum cea care aparţine Libanului ori Olandei. Îţi aduci aminte de un sfat salutar: "Cauţi clădirea unde e multă lume!".
Apropiindu-te, constaţi că mulţimea nu se îmbulzeşte în direcţia unei porţi, ci tinde asimptotic către un personaj misterios şi boem, pe care îl cunoşti din auzite: moşuleţul simpatic şi gras… nu-i ştii numele, dar "ăsta trebuie să fie!". Te apropii de el, presimţind că de acesta se leagă destinul tău aici. Personajul este foarte pătruns de importanţa misiunii sale, pe care o poţi înţelege ca fiind cea a omului-poartă sau a omului-interval. Ca atare, stând mereu "pe graniţă", paznic desăvârşit al intereselor germane în Valahia, gesticulând şi tunând din vocea-i proeminentă de teuton, acest zeu al intermundiului distribuie mulţimea pe serii, cel mai adesea "la lanţ", unde se formează şi "coada-şuvoi", precum ciobanul îşi repartizează mioarele pe grupe, subgrupe…Nu degeaba suntem în spaţiul mioritic…Oare au dreptul mioriţele să comenteze? S-a mai văzut oare vreo mioriţă care să-şi permită, în afară de străbuna sfătuitoare a moldoveanului "care-i mai ortoman…", să gândească, să spună ce crede sau să-şi ceară drepturile? Zeul o expediază prompt la "coadă", până când o va chema el. Aaaaa, dar a primi viza, afli citind pe afişierul de acolo, nu e un drept, ci, deduci de aici, o favoare.
După lungi aventuri dincoace de poarta de care ţi se frâng iluziile, speri că ai ajuns, în sfârşit, acolo unde visele tale iau subit consistenţa realităţii palpabile. Dar te gândeşti dintr-odată că ai putea fi chiar un terorist, pe care agenţii de pază îl iau la controlat şi la întrebat: "Cuţite? Spray paralizant?". Încât paralizezi de stupoare şi nici nu mai ai glas să adaugi: "Nu, dar am o mitralieră!". Oricum, eşti trimis, ca un şcolar, să stai frumos pe o bancă…"nu aia! cealaltă! da?"… Au grijă mai ales funcţionarele de la ghişeu să rămâi la realitate. Cu aceste personaje începe un război de uzură, surd, a cărui miză e, pe lângă obţinerea acelui favor care e viza, şi autocontrolul, nervii intacţi. E un război nedrept, atâta vreme cât funcţionara, cel mai adesea un personaj curios, amestec de femeie dură şi copilă cu fundiţe în păr, e apărată de un perete de sticlă, care o fereşte de violenţa justificabilă a solicitanţilor.
Personajul de la poartă apare din când în când şi te somează să stai frumos, lângă perete…da?… ca nu cumva să se împiedice de tine cele 200 de kilograme stimabile ale sale.
Viza rămâne, oricum, o acadea pe care, dacă eşti cuminte şi ai şansa, s-ar putea să o poţi gusta. În nici un caz nu mai poate fi dulce, mai ales dacă te gândeşti că micul spaţiu al Ambasadei nu e altceva decât o anticipare a ceea ce urmează să te aştepte undeva departe. (Iulian Vamanu)

Alte articole de acelaşi autor


Capitalismul fără concurenţă

Intrat în zona sentimentului capitalist al vieţii, ciobanul mioritic descoperă că are o posibilitate de a fenta destinul tragic pe care autorul anonim i l-a atribuit. Astfel, sindicatul RATC Iaşi, cel care păstoreşte turma de autobuze, tramvaie şi troleibuze a urbei, ne ameninţă cu o grevă dacă nu îi sunt îndeplinite cererile. Punctul central al acestor cereri este, nici mai mult, nici mai puţin, eliminarea concurenţei. De ce? Pentru că RATC Iaşi este mai ortoman, adică de stat, cu tramvaie mai multe, mai blânde şi mai cornute. Dând dovadă de virtuţi speculative înfricoşătoare şi conştienţi că prin ei Spiritul Universal intră cu volanul în istorie, proletarii de la RATC lansează un nou concept (Begriff): "capitalismul fără concurenţă". (Cei interesaţi pot găsi întreaga armătură ideologică a conceptului pe site-ul www.Fiinţă&tramvai.ro). În ceea ce ne priveşte, noi, colectivul de redacţie, din spirit de solidaritate cu proletarii de la RATC, propunem ca toate revistele de cultură, în afară de revista CONTRAST, să fie interzise pentru că ne fac concurenţă şi nu ne lasă să ne afirmăm.
O ştire de ultimă oră: un personaj proeminent din conducerea RATC a ameninţat că dacă Primăria nu acceptă planul de rentabilizare a Regiei prin metoda amintită îşi va da foc în faţa clădirii municipalităţii, deşi noi ne aşteptam - sincer vorbind - să se arunce în faţa tramvaiului. Aici îl lăsăm singur. (Mark Bucuci)

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre aceste articole!