Contrast - Nr.4 / 2001 -
Mozaic -
Mozaic
Mozaic politic
Mozaic cultural
Un
neamț pe plaiul mioritic
Nu sunt convins dacă tranzitologii noștri cei de toate
zilele, fie ei vedete mediatice sau politologi cu ținuta
academică în servietă pot marca existența unei stări
de dezmeticeală în societatea românească. Nu știu
dacă se poate spune că procesul de democratizare este
unul care se apropie de maturizare într-o țară în
care prea devreme a fost statuată, de la cel mai înalt
nivel, "posttranziția", deși instituțiile
politice sunt încă bezmetice, iar gradul de participare
civică aproape inexistent. Și pun toate aceste semne de
întrebare dintr-un singur motiv: vizita pe care
comisarul european pentru extindere, Gunther Verheugen, a
făcut-o în România săptămâna trecută. Ei bine, din
ce-am putut citi în presă zilele astea, a reieșit că
pașii neamțului pe plaiul mioritic au trecut aproape
neobservați. Pentru că presa de informație, cel
puțin, a fost preocupată cu alte chestiuni. S-a făcut
mare tam-tam, până la un punct de înțeles, pentru
Gala Hagi. S-a trecut apoi la discutarea, mai lejer sau
cu încrâncenare, a subiectului privind așezarea
aleșilor noștri în băncile Parlamentului României. A
venit, după aceea, lansarea revistei
"Hustler", în care preafrumoase fetișcane
lipsite de textile stăteau alături de un interviu cu
același Hagi, noua stemă a drapelului României, și de
un altul cu dușmanul jigodiilor (politically incorrect!)
comunitare, Traian Băsescu. Mai scandalos a fost că, la
această lansare, la fel de puțin îmbrăcate dudui au
mângâiat orgoliile de politruci ale ministrului
secretar de stat de la Cultură, Ion Antonescu, și al
colegului său de partid, Eugen Mihăescu, ambasador al
României la UNESCO și consilier al președintelui
Iliescu pe probleme culturale. De asemenea, destul de
încruntat s-a dezbătut și despre cât de mason și
colaborator al Securității a fost liberalul Dan Amedeo
Lăzărescu, "asasinat" în direct, la TVR 1,
de către C.T. Popescu și Mircea Dinescu (eu unul, pe
Ralu Filip nu prea l-am văzut nici atunci, și nici
altădată). Nu în ultimul rând, au fost puși sub
reflector până și chiloții băieților lui Cătălin
Botezatu, acest ambasador pe pământul României al unor
deprinderi mai puțin ortodoxe, chit c-or fi ele
americane sau europene.
Desigur, n-aș putea să insinuez că astfel de chestiuni
nu ar trebui puse pe tapet. Însă nervii cu care acest
lucru este făcut ar putea da de înțeles că ele
reprezintă problemele cu adevărat importante cu care se
confruntă societatea românească de astăzi. Or, eu
sunt convins că ne confruntăm cu alte situații, dintre
care cele mai serioase au fost relevate și de neamțul
nu prea simpatic, ba chiar nițel bulbucat, care și-a
rostit discursul joi, 26 aprilie 2001, în fața
camerelor reunite ale Parlamentului României. L-a
rostit, după care și-a văzut de chestiuni puțin mai
lumești, participând la o lansare de carte la
Timișoara, unde și-a mărturisit talentul de a scrie
poezii. Chestiune de seriozitate pur occidentală: mai
întâi lucrurile pentru care ești plătit, chiar dacă
sunt mai greu de îngurgitat, și numai după aceea
cocktailurile simandicoase. Inutil să mai spun că la
noi e taman invers ba, poate, chiar mai mult: poetizăm
în exces, fără a fi deloc atenți la ceea ce ar trebui
să ne preocupe. Și cred că ar trebui să ne ocupăm de
ceea ce-a spus Herr Verheugen parlamentarilor noștri,
chiar dacă mulți dintre ei nici nu mai țin minte deja.
Birocrat consecvent, cu o imagine, cum spuneam, deloc pe
placul mentalității de baci a românului, dragul de
Gunther a arătat că venise în România cu temele bine
făcute, poate mai bine decât ne așteptam noi. Astfel,
el nu s-a arătat interesat numai de ineficiența
economică a României despre care-și dau acum cu
părerea până și preșcolarii, ce văd că nu mai pot
cumpăra "Eugenia" cu banii de ieri ci și
despre necesitatea independenței justiției, despre
existența corupției, despre integrarea rromilor în
comunitate ori despre situația în care se află copiii
instituționalizați. Asta în timp ce noi ne zicem în
continuare că Occidentul are ceva cu rasa asta din care
facem parte, din moment ce nu se uită la cât de genial
e Hagi, ci la cât de abuzați sunt copiii din
orfelinate, socotindu-ne "o țară de
handicapați". Uităm însă un lucru cu toții: noi
vrem integrarea, iar integrarea asta în Uniunea
Europeană e nu doar una economică, ci și una socială.
De aceea, cererile băieților de la Bruxelles privesc nu
numai stabilizarea macroeconomică sau accelerarea
privatizării, ci și reformarea administrației publice,
care în zonele nițel mai civilizate are un rol
important de implicare socială. Toate astea revin la a
spune că ne aflăm în bancă, la un examen, și că,
mai mult decât atât, e ultimul examen restant pe care-l
putem da. E examenul la care noi trebuie să demonstrăm
Uniunii Europene că putem asigura un mediu politic
stabil, astfel încât evoluția României să fie una
predictibilă. Căci, din păcate pentru noi, ideea
privilegiată pe care vestul o are despre o societate
care vrea să facă parte din UE este că ea trebuie să
funcționeze ca un ceasornic perfect. Ceasornicul ăsta
trebuie să fie făcut funcționabil de către actualul
guvern, dar și de către noi, cei care încă așteptăm
minuni din partea statului, atunci când nu stăm cu
ochii în soare sau când nu discutăm ultimele
mondenități într-un prelungit și imens talk-show
național.
Căci, în definitiv, cam așa detectez eu mesajul de
printre rânduri ale comisarului european pentru
integrare: vom fi fiind noi o nație de limbuți, însă
trebuie să știm și despre ce e important să vorbim.
Ca să nu mai spun că, pe lângă atâta vorbăraie, mai
e nevoie și de niscaiva muncă. (Daniel Șandru)
Alte articole de
același autor
La palatul Cotroceni nu cântă
privighetoarea
Președintele țării și-a continuat seria de vizite
primăvăratice în provincie, oprindu-se într-o
frumoasă zi de 19 aprilie la Giurgiu. În dorința sa
nemăsurată de a nu-și dezamăgi electoratul, Dl.
Iliescu ne-a oferit plăceri nebănuite și nouă, celor
care așteptăm (cu sufletul la gură și cu pixurile în
"stand-by") noi dovezi ale înțelepciunii sale
năucitoare.
Dacă afirmațiile anterioare, cum că proprietatea
privată ar fi un moft, păreau oarecum firești având
în vedere trecutul revoluționarului "fiu de
revoluționar", oamenii "săraci și
cinstiți" ar putea să se întrebe mirați ce i-o
fi cășunat însă de astă dată președintelui pe
"privata aia nenorocită care te
trăsnește
" Că doar jumătate din populația
(citește electoratul) acestei țări trăiește în
bună pace și rodnică simbioză cu sus-numita!
De ce toaletele neaoșe devin o problemă prezidențială
numai dacă apare posibilitatea (anemică!) de a-și
arăta ospitalitatea tipic românească unor
prea-cinstite dosuri de turiști străini, e o altă
problemă, spinoasă și ascuțită ca lupta de clasă.
Că privatele trăsnesc nasurile românești, este și nu
este o problemă (vorba celor de la Divertis), dar dacă
se opun propășirii patriei pe seama turismului
înfloritor din orășelele de pe malul Dunării, unde
Dl. Președinte își amintește că venea pe vremuri un
olandez, asta deja sună a subminarea economiei
naționale.
Mulți ar putea crede că între asprele mustrări aduse
proprietății private și privatei care te trăsnește
nu este nici o legătură, asemănarea fiind, așa cum
scrie pe genericul unor filme, pur întâmplătoare. Dar
eu și Sigmund Freud suntem convinși că aici se ascunde
ceva mai profund, ceva care îl roade pe Dl. Președinte
încă de pe vremea când Gheorghiu-Dej băga spaima în
burghej'. Se pare că "moftul" a intrat atât
de adânc între coastele D-lui Iliescu, încât
desființarea morală a proprietății private nu i-a
fost suficientă. Pentru eradicarea Răului din lume, a
început o campanie sistematică împotriva tuturor
cuvintelor care încep cu "priv": a tăbărât
pe private, urmează privilegiile, priveliștile și
priveghiul! Cât despre sărmana privighetoare, nu are
nici o șansă în fața cucuvelei de la Cotroceni. (Georgeta
Condur)
Alte articole de
același autor
Răzbunarea lui Bubico
Cred că puțini sunt aceia care nu știu
cine este Bubico (de fapt, cei care nu știu nu vor citi
nici textul de față). Ne amintim ieșirea tragică din
scenă a patrupedului. Caragiale nu ne mai spune ce s-a
întâmplat mai departe cu câinele. Am putea crede că a
murit căderea din mersul trenului este un argument
destul de serios pentru aceasta. Însă dacă privim
străzile, și mai ales cele din București, renunțăm
la această proiecție sumbră. Mulțimea de câini ce se
zbenguie fără opreliști ne trimite cu gândul la o
posibilă istorie a celui aruncat din tren.
După ce domnul l-a făcut scăpat peste rama ferestrei
vagonului, Bubico a zăcut câtva timp lângă linia
ferată. Mai târziu, când și-a revenit din șocul
impactului cu realitatea dură, s-a ridicat și a
mârâit printre dinți: asta o să te coste,
monșer". Apoi, în postura de Cuțu'
șchiop" a pornit marșul spre capitală, creând
în gând planuri de reabilitare și răzbunare. O să-i
arate el și lui Bismark ce înseamnă puterea
adevarată, nu scurta victorie din curtea Papadopolinei.
Singur însă nu avea nici o putere. Era un câine
oarecare, cu o soartă câinească. Nici nu cunoștea
tehnici de mobilizare a maselor. Traiul lipsit de griji
pe care l-a dus în casa cucoanei nu i-a reclamat astfel
de preocupări. Deci, revoluția era exclusă. Însă
dacă nu ai mase, creează-le. Ceea ce Bubico a și
făcut. Principiul după care a acționat e vechi de
când lumea: înmulțește-te și stăpânește. Nici o
lege civilă nu-i interzicea asta. Într-o sută de ani,
puțin la scara istoriei, și-a format o armată de toata
frumusețea. Ținta principală a fost capitala. A
înțeles potaia că doar atunci când ai mulțime în
spate obții drepturi, că majoritatea contează.
Așa se face că îl vedem azi pe Bubico peste tot. E
pupat în bot de toată lumea. Pentru că el, craiul, a
devenit persoană importantă. Îl vedem atât la putere,
cât și în opoziție. Mai mult, domina în societatea
civilă. A devenit element cheie de negocieri și
șantaj. Orice politician care ține astăzi să fie în
top îl ia alături pe Bubico, îi oferă casă, masă
și afecțiune adică tot ce avea la cucoană: restitutio
in integrum. Însă, de aceasta dată, pe bani
publici. Vulturii și leii
au încetat a mai semnifica
puterea. Acum Bubico este blazonul, cartea de vizită a
politicienilor.
Când rememorăm întâmplarea din tren suntem în
asentimentul persoanei enervate de mofturile câinelui
și ale stăpânei sale. Aruncarea din tren a animalului
vine la timp, ca o eliberare. Însa azi îmi dau seama
că gestul domnului a fost necumpătat. Încercând să
obțină liniștea de moment, acel onorabil cetățean a
început să-și construiască un viitor zgomotos. Ceasul
cel rău l-a pus să-l ia pe Bubico din paneraș și
să-l zvârle în spațiul public. Astfel, moftul
cucoanei a devenit comunitar. Gestul acela îl costă și
astăzi pe docilul plătitor de impozite și taxe, care
astăzi, tardiv, își regretă nesăbuința. Ce bine ar
fi fost dacă l-ar fi lăsat pe Bubico în paner și nu
l-ar fi transformat dintr-o ființă ce-și avea locul
sau în curtea cucoanei într-un plebeu! Nu ar mai fi
nevoit astăzi să-i suporte ifosele. Ar putea să
urmărească știrile cu adevărat importante fără a
mai fi nevoit să asculte mai întâi lamento-uri pe teme
canine. Bubico a reușit astăzi sa fie mai important
decât bugetul și decât orice integrare. Are un rating
de invidiat.
În afară de întâmplarea ce i-a schimbat statutul,
Bubico mai are un mare avantaj: nu este comestibil. Dacă
ar fi fost vacă, de exemplu, ar fi ajuns în spațiul
public doar în postură de nebun; iar dacă ar fi fost
oaie, ar fi fost eutanasiat fără a se discuta prea mult
condițiile în care s-a petrecut actul. Pentru că nu
face nimic toata ziua, este murdar, bolnav, mușcă și
nu este comestibil Bubico are tot soiul de drepturi. În
această ordine ar trebui ca toate animalele de acest gen
să se bucure de aceeași atenție. Mă aștept să
apară asociații care să pledeze pentru drepturile
aricilor, guzganilor, râmelor și gândacilor de
bucătărie. Pentru asta cred că e suficient să prindem
câte un exemplar din fiecare specie, și, în văzul
presei, să-l aruncăm din tren. Vom contribui la
îmbogățirea spațiului public sau la redefinirea lui
ca loc al tuturor lucrurilor și ființelor indigeste, pe
care domnul din tren îl întreține zilnic. Bubico a
avut dreptate; gestul din tren costă mult. (Sorin
Bocancea)
Alte articole de
același autor
Atât
de fragedă, Prefectura...
A trecut ceva timp de când am aflat că investitorii
străini sunt niște făpturi sperioase, care fug la cel
mai mic zgomot. Dacă asta am mai putut să accept, îmi
este totuși aproape imposibil să mi-i închipui pe
vajnicii prefecți ai PDSR ca pe niște creaturi suave,
sfioase și supuse unor inimaginabile hărțuiri. Dar nu
mică mi-a fost mirarea când prim-ministrul României a
afirmat, pe toate posturile de televiziune și la oră de
maximă audiență, că unii le-au pus gând rău
delicaților noștri prefecți. Cine sunt acești
"unii", n-am reușit să aflu de la Dl. Adrian
Năstase, dar cred că sunt apropiați de "o
anumită parte a presei", care se opune de ani de
zile "oamenilor de bine". Acum parcă lucrurile
s-au mai clarificat, nu?
Dacă ne gândim însă mai mult, prefectul care a
generat aceste reflecții ale primului-ministru a afirmat
că cei care i-au arestat fiul pentru a face presiuni
asupra lui sunt membri PDSR. Așa că e foarte probabil
ca oamenii răi de care vorbeam să fie totuși oameni de
bine (!). Oricum, chiar dacă e tare încâlcită
chestiunea cu identitatea "agresorilor", știm
cu precizie în ce constă infracțiunea: tentativă de
"frăgezire" a prefecților. Dacă așa a spus
Dl. Năstase, eu cred (și vehiculez!).
Desigur, mai rămâne de elucidat mobilul unei astfel de
ciudate acțiuni. Unii ar putea crede că e vorba de
niscaiva interese financiare, alții că e vorba de lupte
din interiorul partidului, ba unii mai răutăcioși ar
putea spune (Doamne ferește!) că e posibil ca fiul
prefectului respectiv chiar să fie vinovat. Dar eu sunt
sigură că nu-i adevărat și am argumente solide în
acest sens: l-au arestat vineri seara. Cum, ce-i cu asta?
Primul-ministru ne-a spus că el nu crede în arestările
de vineri seara, și dacă el nu crede, cum o să cred
eu, care n-am avut habar până acum că vineri nu se fac
arestări? Vă închipuiți ce frustrați sunt săracii
polițiști; dibuiau și ei vreun violator de bătrâne
sau vreun hoț de mașini și când să-l încătușeze,
infractorul le râdea în nas: e vineri, nenicule! Nu mai
țin minte, dar probabil că și operațiunea
"Țigareta" s-a nimerit într-o vineri, de-au
trebuit polițiștii să-l alerge pe Truțulescu prin
toată țara după ce l-au prins în
"flagrant".
Revenind la problema mobilului și având în vedere cele
de mai sus, sunt sigură că știu de ce fac
frăgezitorii de prefecți ceea ce fac: din rațiuni
estetice și gastronomice. (Georgeta Condur)
Alte articole de
același autor
Supravegheați,
dar nepedepsiți
Colocviul franco-român
"Actualitatea gândirii lui Michel Foucault"
s-a desfășurat la Iași între 19 și 20 aprilie. El
reprezintă rezultatul colaborării dintre mai multe
instituții, pe care nu le mai amintim. Mai degrabă
precizăm că persoanele care s-au ocupat de organizarea
colocviului au fost Paul-Elie Lévy, Alexandru
Călinescu, Florin Platon, Adriana Panaitescu, Corneliu
Bîlbă. S-a spus de către mai mulți participanți și
chiar organizatori că acest colocviu a fost un succes. A
fost, în parte. A avut însă și anumite lipsuri.
Mai întâi, data desfășurării a fost prost aleasă
în imediata vecinătate a Sărbătorilor de Paști,
când cea mai mare parte a studenților, dar și a
profesorilor, își face siesta cuvenită după intense
eforturi culinare. E drept că aceasta nu s-a văzut
foarte tare, pentru că sala a fost totuși plină, cu
excepția dimineții de 20 aprilie, când ar fi trebuit
să conferențieze o persoană numită Daniel Barbu, de
la Universitatea din București. Din motive neștiute,
Daniel Barbu nu a venit și nici nu a prezentat scuze
organizatorilor, așa cum s-ar fi cuvenit. Din surse
apropiate organizatorilor, am aflat că persoana în
chestiune nici nu ar fi avut cui să prezinte eventualele
scuze, deoarece nu a existat nici un contact direct
între organizatorii din Iași și multașteptatul Daniel
Barbu din București. Am mai aflat că cel care l-a
propus pe Barbu pe lista colocviului a fost chiar Bogdan
Ghiu, care și-a exprimat de altfel părerea de rău
pentru a nu fi reușit în demersurile sale, ce ținteau
aducerea numitului Barbu la Iași. Am dat și noi niște
telefoane la București, unde avem cunoștințe
universitare, și ne-am interesat. Am aflat, fără multe
detalii, că D. Barbu este cunoscut pentru asemenea
"țepe". Poate e adevărat, poate nu. În orice
caz, organizatorii și-au tras singuri o țeapă când au
decis să meargă pe mâna politistului de la București,
ca și cum alții n-ar mai fi fost. Chestiunea ni se pare
de interes, pentru că "actualitatea" lui
Michel Foucault ține tocmai de latura pe care D. Barbu
trebuia să o acopere, și anume analiza puterii. Titlul
barbian, pentru care Sorin Alexandrescu, participant la
colocviu, și-a prelungit șederea la Iași cu o zi, a
fost Discursul adevărat ca putere asupra vieții:
despre comunism. Oricum, Sorin Alexandrescu a
profitat de lipsa lui Barbu pentru a bate Iașul la
picior, timp de trei ore, în compania lui Ștefan
Afloroaei. Și-a cumpărat o sacoșă de cărți și s-a
bucurat de frumusețile Iașului. Lipsa lui Barbu a fost
suplinită de Philippe Artiere, cercetător la CNRS și
membru fondator al Centrului Michel Foucault din Paris.
Francezul se plânsese la început de timpul scurt alocat
intervențiilor, deoarece avea multe de povestit, mai
ales că adusese documente video din arhiva Foucault.
Rămânem tot la capitolul organizare pentru a remarca un
mare absent de la colocviu: Sorin Antohi, care nu a fost
nici măcar invitat. Și asta nu pentru că ar fi existat
un motiv serios, ci pentru că domnul Corneliu Bîlbă,
organizatorul filosofic al colocviului, nu știa, dar pur
și simplu nu știa, că Sorin Antohi s-a ocupat de
Foucault și că a semnat prefața la A supraveghea
și a pedepsi. Dacă doriți să știți cum și-a
explicat domnul Bîlbă ignoranța, aflați că
dumnealui, care face o teză despre Foucault, nu
consultă traducerile românești ale scrierilor
foucauldiene, pentru că le tocește în franceză. Prin
urmare, dumnealui nu prea știe cine se mai ocupă de
Foucault în România. De-o pildă, Bogdan Ghiu, care a
participat la colocviu, nu este singurul traducător al
lui Foucault în românește. Mai sunt și alții, precum
Mircea Vasilescu, care ar fi venit dacă ar fi fost
invitați.
Am mai aflat de la sursa noastră că domnul Bîlbă
și-a pregătit de acasă întrebările, comentariile și
completările, dar a lăsat să se creadă că este
"intempestiv". Nu știm însă dacă a făcut-o
din spirit școlăresc, făcându-și treaba de
organizator, sau dintr-un soi de grandomanie. Vom afla
asta cu timpul, suntem siguri. Despre Monsieur Paul-Elie
Lévy, sursa noastră ne-a dat asigurări că este un
foarte bun organizator, dar prea econom pentru această
parte de lume.
Despre partea academică, sursa noastră nu ne-a putut
oferi informații, nefiind de specialitate. Dar am putut
vedea și singuri că n-a fost rău. Păcat că
simpaticul Emilian Cioc, de la Cluj, a greșit strategia
și a vorbit foarte mult. Intervenția sa, Conceptul
de biopouvoir, a fost precedată de o lungă și
plictisitoare introducere, al cărei scop era de a rade
vreo trei intervenții din ziua precedentă. Altfel,
comunicarea sa a fost extrem de interesantă. Ne-a
bucurat foarte curajul și tenacitatea cu care colegul
nostru ardelean l-a făcut praf pe doctorul Bella Trif la
o intrare imprudentă a acestuia. Doctorul Trif ni s-a
părut deplasat în intervențiile sale din public, cât
și în cele pe care le-a făcut ca moderator al
după-amiezii dedicate analizelor foucauldiene ale
psihiatriei și închisorii. "Maître en
bioéthique", cum s-a recomandat docteur Trif,
a făcut imensa gafă de a-l întrerupe pe rafinatul
Philippe Artiere la nici două minute de la începerea
comunicării. N-am avut încotro și a trebuit să dăm
dreptate unui participant la colocviu: "Il est vrai
qu'il est faux que le bon sens soit la chose du monde la
mieux partagée.". (Mircea Dumitru)
Transmiteți autorilor părerea Dv. despre aceste
articole!
|
