Contrast - Nr.5 / 2001 - Mozaic -

Mozaic

Mozaic politic

• Două tipuri de legitimitate (Daniel Şandru)
• Munţii noştri aurolac poartă... (Georgeta Condur)
• Grupa sanguină de drept (Sorin Bocancea)
• Furtună într-un pahar PD... (Ioana Andreea Cozianu)
• "Săptămâna patimilor" politice (Georgeta Condur)
• Sărutul şi politica (Ioana Andreea Cozianu)
• Nasurile şi cefele europene vs. brazii româneşti (Georgeta Condur)

Mozaic cultural

• Funcţia legislativă a Parlamentului (Andra Marin)
• Puterea etatică în tranziţie (Lucian-Dumitru Dîrdală)
  

Două tipuri de legitimitate

După unsprezece ani de politică făcută în tensiune, cu scrâşnete din dinţi, hoarde de mineri şi promisiuni deşarte, pare că am trecut într-o nouă etapă a unui proces care e caracteristic României din ultimii două sute de ani, cam de pe când a descălecat modernizarea pe aceste meleaguri şi, "sorbind din apa sufletului românesc", n-a prea mai vrut să plece. Cu alte cuvinte, după ce am articulat instituţiile necesare unei vieţi politice democratice, ne-am apucat să le umplem de conţinut, şi pot observa lucrul ăsta numai dacă mă opresc asupra sistemului partizan. Multe dintre partidele româneşti şi-au început pionieratul în ale democraţiei având o legitimitate politică, iar câteva s-au reconstruit având la bază o legitimitate istorică. Primele, care au apucat să guverneze ţara imediat după 1989, nu au fost foarte preocupate de semnificaţia doctrinară a programelor pe care le aruncau în ochi populaţiei, în vreme ce pentru ultimele, aceasta nu a prea fost de ajutor. De aceea, cred că astăzi toate partidele de pe scena politică românească se află în căutarea unui anumit tip de legitimitate: partidele cu legitimitate istorică o caută pe cea politică şi viceversa. Din câte îmi dau seama, cazul recentei fuziuni a PSDR-ului cu PDSR-ul poate fi interpretat ca o expresie a acestei căutări încrucişate a legitimităţii. Noul Partid Social-Democrat speră să fie legitimat atât din punct de vedere istoric, cât şi din perspectivă politică.
În opinia mea, până acum, PSDR-ul nu a deţinut o legitimitate politică, deşi a luat parte la guvernare, în ultimele două legislaturi; pseudo-legitimitatea sa politică a venit ca rezultat al sistemului de coaliţii ce i-a permis să facă parte dintr-un guvern umbrelă, cum a fost cel dintre 1996-2000. La fel s-a întâmplat în prima parte a acestei legislaturi, când a ajuns la guvernare sub aripa PDSR. Cu toate acestea, micul partid al lui Athanasiu are la portofel legitimitatea istorică, patalama care l-a propulsat, de altfel, şi în Internaţionala Socialistă. O interpretare a modului în care s-a constituit acest partid permite aplicarea modelului clivajelor intersectate, aparţinând lui S. Rokkan şi S. M. Lipset. Din acest unghi, apariţia PSDR-ului pare a se datora unui dublu clivaj existent în societatea românească a ultimelor două secole, care a devenit persistent mai ales după revoluţia industrială: clivajul urban-rural şi posesori-neposesori. Acest dublu-clivaj se situează în aria unui clivaj de clasă, acela dintre burghezie şi muncitorii din oraşe, ceea ce a permis PSDR-ului, în perioada formării sale, să apară drept un apărător al drepturilor acestora din urmă. Este vorba despre un caz tipic pentru partidele socialiste şi social-democrate, care au luat naştere în acelaşi fel în Europa celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Graţie intersectării celor două clivaje, PSDR-ul de astăzi avea legitimitatea istorică pe care şi-o dorea PDSR-ul. Acest din urmă partid a propovăduit, vreme de zece ani, ideea "emanaţiei revoluţionare", de sorginte cumva marxist-leninistă, doctrină la care social-democraţia europeană renunţase cam de multişor. Unicul clivaj de la care se putea revendica FSN-ul şi, mai târziu, PDSR-ul (dar şi alte partide de pe scena politică de astăzi) era unul intrapartinic, petrecut în sânul fostului Partid Comunist Român, adică cel dintre primul şi al doilea eşalon al activiştilor. Imediat după '89, acesta putea conferi legitimitate politică, dar nu şi istorică, ceea ce mă face să cred că singurul merit al liderilor PDSR de până mai ieri a fost că, în sfârşit, după vreo zece ani, şi-au dat seama că o astfel de legitimitate nu-i va propulsa în veci în Internaţionala Socialistă. Ar putea fi contrapus aici cazul PD-ului, şi el partid fără legitmitate istorică, care a apărut tot în perioada postcomunistă. Aş spune totuşi că PD a dobândit o anumită formă de legitimitate istorică prin ruperea de fostul FSN şi prin imaginea de "european guy" a lui Petre Roman, ca şi prin contribuţia însemnată a aceluiaşi PSDR, care a recunoscut idealurile social-democrate ale PD-ului în faţa Internaţionalei. Revenind la noul Partid Social-Democrat Român, consider că problema sa va fi acum alta. Paradoxal, după ce a obţinut mult dorita legitimitate istorică, graţie căreia va fi primit, probabil, în Internaţionala Socialistă, el va trebui să lupte acum pentru a se legitima din punct de vedere politic. Cu alte cuvinte, PSD-ul moşteneşte legitimitatea istorică a fostului PSDR, dar nu şi pe cea politică, "revoluţionară", bazată în fapt pe un clivaj intrapartinic, aşa cum am arătat, a fostului PDSR. Fundamentat istoric şi, posibil, doctrinar, PSD trebuie să se legitimeze politic, iar asta nu se poate face decât în mod democratic, la alegerile următoare, rezultatul pe care acest nou partid îl va obţine atunci nemaidepinzând doar de "emanaţia" iliesciană, ci mai ales de modul în care Năstase şi ai lui vor conduce în continuare societatea românească. apărut tot în perioada postcomunistă. Aş spune totuşi că PD a dobândit o anumită formă de legitimitate istorică prin ruperea de fostul FSN şi prin imaginea de "european guy" a lui Petre Roman, ca şi prin contribuţia însemnată a aceluiaşi PSDR, care a recunoscut idealurile social-democrate ale PD-ului în faţa Internaţionalei.
Revenind la noul Partid Social-Democrat Român, consider că problema sa va fi acum alta. Paradoxal, după ce a obţinut mult dorita legitimitate istorică, graţie căreia va fi primit, probabil, în Internaţionala Socialistă, el va trebui să lupte acum pentru a se legitima din punct de vedere politic. Cu alte cuvinte, PSD-ul moşteneşte legitimitatea istorică a fostului PSDR, dar nu şi pe cea politică, "revoluţionară", bazată în fapt pe un clivaj intrapartinic, aşa cum am arătat, a fostului PDSR. Fundamentat istoric şi, posibil, doctrinar, PSD trebuie să se legitimeze politic, iar asta nu se poate face decât în mod democratic, la alegerile următoare, rezultatul pe care acest nou partid îl va obţine atunci nemaidepinzând doar de "emanaţia" iliesciană, ci mai ales de modul în care Năstase şi ai lui vor conduce în continuare societatea românească. (Daniel Şandru)

Alte articole de acelaşi autor



Munţii noştri aurolac poartă...

Cele mai bune soluţii sunt cele simple, s-a gândit desigur premierul României, agasat de baroneasa care ne numără aurolacii. Hotărât să termine odată cu această falsă problemă, a dat dispoziţii poliţiei să "vegheze să nu se mai poată intra în canale" şi să nu se mai tolereze ca aceşti copii să fie filmaţi ca "nişte căluşari". "Dacă va fi nevoie, vom pune câte un jandarm să stea pe câte un capac de canal", a adăugat Adrian Năstase. Astfel, tezaurul de sloganuri cu priză la poporul român s-a îmbogăţit cu încă unul. După omu' şi pogonu' şi anu' şi cârlanu', a venit momentul pentru jandarmu' şi capacu'.
E drept că nu prea rimează, dar nu chiar toţi românii se nasc poeţi. Din nefericire, unii se nasc prim-miniştri. (Georgeta Condur)

Alte articole de acelaşi autor



Grupa sanguină de drept

Printre problemele mai mult sau mai puţin mediatizate în ultima vreme se regăseşte şi aceea a statutului maghiarilor din afara Ungariei, cotată de unii ca fiind mai mult, iar de alţii mai puţin importantă. Unii sunt, desigur, cei care mai gândesc astăzi politica în categoriile secolului al XIX-lea, iar alţii sunt cei care nu o gândesc astfel.
Din curiozitate, am aruncat o privire asupra Proiectului de lege privind maghiarii din ţările vecine, aprobat de guvernul maghiar şi votat de Parlamentul Ungariei (traducerea textului poate fi găsită în revista 22, nr. 22). Încă din preambul se face trimitere la articolul 6 (alin. 3) al Constituţiei Ungariei, ce prevede răspunderea pe care trebuie să o exercite statul "faţă de maghiarii care trăiesc în afara graniţelor lui". Legea în cauză vine să reglementeze tocmai exercitarea acestei răspunderi. Însă în alineatul 6 al preambulului apar elemente generatoare de confuzie. Iată textul: " În vederea asigurării pentru maghiarii din statele învecinate a apartenenţei la naţiunea maghiară unitară, a prosperităţii pe meleagurile lor natale, respectiv a identităţii lor naţionale" … se adoptă legea. Apare sintagma "naţiune maghiară unitară", al cărei înţeles nu este explicitat. Probabil criticii udemerişti ai articolului 1 al Constituţiei României ar putea să ne lămurească în acest sens. Dacă "naţiunea maghiară unitară" ar desemna un anumit spirit, o anumită comuniune construită pe limbă şi valori comune atunci această unitate îi cuprinde pe toţi maghiarii din afara graniţelor Ungariei - adică, şi pe cei din SUA sau Rusia. În acest caz, legea nu ar trebui să-i privească doar pe maghiarii din statele vecine, dacă nu vrea să comită o discriminare. Un ungur din Rusia se va simţi, cu siguranţă, frustrat de faptul că, din păcate pentru el, Rusia nu este vecina Ungariei. Dacă însă sintagma amintită nu desemnează comunitatea celor ce vorbesc aceeaşi limbă şi au aceleaşi valori, oriunde s-ar afla ei, atunci ea trimite, inevitabil, la o realitate clar conturată în spaţiu: naţiunea unitară o formează doar maghiarii din Ungaria şi din ţările vecine, cum ne sugerează fragmentul citat. Avem, în această situaţie, o naţiune ce-şi caută unitatea peste graniţe. Statutul de maghiar îşi menţine vigoarea doar până-n vecini.
Prin textul în discuţie statul maghiar doreşte să acorde celor pe care îi vizează (încă nu putem şti cu exactitate cine sunt ei) "Certificatul maghiar cu fotografie iar pentru soţul/soţia şi copiii acestuia, minori crescuţi în gospodăria comună, care nu sunt de naţionalitate maghiară, Certificatul de rudă maghiară (în continuare numite Certificat)" (art. 20, alin. 2). Prin acest document, posesorul beneficiază de aceleaşi drepturi pe care Ungaria le acordă cetăţenilor săi. Doar că de toate drepturile acestea se vor putea bucura "pe meleagurile natale", acolo unde statul maghiar îşi asumă răspunderea de a le asigura prosperitatea. De aceea, să nu creadă cineva că e vorba doar de un certificat de imigrare în Ungaria. Posesorii de Certificat se vor bucura de binefacerile acestei legi la ei acasă, dacă ar fi să dăm crezare art. 10 alin. 1 care spune că "persoana aflată sub incidenţa prezentei legi va beneficia de drept de anumite facilităţi pe teritoriul Republicii Ungare, respectiv la domiciliul stabil din ţările învecinate, respectiv va putea solicita anumite subvenţii". Precizarea potrivit căreia legea s-ar aplica doar pe teritoriul Ungariei nu poate să ascundă finalitatea extrateritorială pe care a fost concepută aceasta şi care poate fi recunoscută fără prea mari eforturi.
În art. 21 sunt prezentate condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru obţinerea documentului. Pentru a dobândi Certificatul, solicitantul trebuie fie să descindă din mamă maghiară, fie să se căsătorească sau să fie înfiat de o persoană cu o asemenea fericită descendenţă. Drepturile asigurate de cele două tipuri de certificate sunt identice, din moment ce în lege ele sunt desemnate de un singur termen: Certificatul. Asistăm, astfel, la o încercare de depăşire a elementului "descendenţă", a legii sângelui, fiindcă şi un nemaghiar poate deveni cetăţean maghiar. După cum comenta şi un lider al UDMR, oricine poate deveni maghiar. Ţinând seama de facilităţile pe care le poate obţine posesorul de Certificat, a fi maghiar poate deveni idealul oricărui român, ucrainean, croat, sârb, sloven sau slovac. Din determinările sângelui s-a trecut spre un ideal de viaţă. Însă, pentru a putea îndeplini şi această condiţie, trebuie să ai dosarul curat. Din art. 21 putem afla că li se retrage Certificatul celor care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul Ungariei. Deci, dosarul trebuie să fie curat doar din perspectiva Ungariei. Un minoritar maghiar ce are pete pe cazier la el acasă poate fi trecut în rândul celor ce servesc interesele naţiunii maghiare unitare. De aceea trebuie făcută o distincţie între idealul de a deveni maghiar şi acela de a fi bun cetăţean. Legea ce reglementează certificarea maghiarităţii nu ia în calcul posibilele isprăvi ale minoritarului maghiar în statul în care este deocamdată cetăţean.
Dacă nu eşti maghiar, poţi deveni prin căsătorie, înfiere sau recomandare. Primele două căi sunt clare. Asupra celei de-a treia insistă legea în discuţie, căutând să o reglementeze. Aflăm că statul maghiar va înfiinţa două tipuri de organe administrative: "organizaţia de utilitate publică din străinătate", câte una în fiecare stat vecin (cf. art. 26 alin. 1), şi o "autoritate de examinare" (în Ungaria). În legătură cu prima organizaţie, în art. 21 alin. 2 se precizează: "Guvernul Republicii Ungare acceptă ca organizaţie de recomandare acea organizaţie care reprezintă comunitatea naţională maghiară dintr-un stat…" Adică, uniunile maghiarilor din ţările vecine Ungariei. Astfel, UDMR şi omoloagele sale devin organizaţii ce reprezintă, deschis şi sincer, interesele statului maghiar în ţările vecine acestuia, din moment ce art. 25 alin. 6 spune că "fondurile necesare pentru desfăşurarea activităţii organizaţiei (organizaţiilor) de utilitate publică vor fi asigurate din bugetul central în diviziune anuală, sub forma unui fond special". Ori, ştim bine că nimeni nu dă bani degeaba.
Procedura de obţinere a actului, ce seamănă cu o înfiere la domiciliul doritorului, este simplă. Organizaţia din teren îl recomandă autorităţii de examinare pe solicitantul de Certificat. Aceasta din urmă va elibera documentul. De fapt, statul maghiar şi-i recomandă sieşi pe cei pe care-i consideră apărători ai intereselor sale, pentru a-i recompensa cu un astfel de statut. Spun asta pentru că uniunile minorităţilor maghiare nu vor mai discuta cu Ungaria din postura de reprezentante ale minorităţilor maghiare, ci din aceea de funcţionari ai statului maghiar, din moment ce vor primi bani de la bugetul acestuia.
Legea are suficiente articole discutabile. Reţin doar faptul că ea antrenează unele teme care, în plin proces de globalizare, sunt dezbătute la diferite niveluri. Una dintre acestea este cea a naţiunii unitare şi a statului naţional. Se acceptă faptul că acestea sunt noţiuni ce desemnează realităţi care traversează o perioadă de prefacere. De aceea, se vorbeşte de o redefinire a acestora. În majoritatea proiecţiilor futuriste, statului naţional i se rezervă rolul de mijlocitor între organismele suprastatale şi cele regionale. Sunt însă şi voci care susţin că statul naţional nu va suferi schimbări la modul fundamental. Există argumente şi de o parte şi de alta. Cert este faptul că se discută redefinirea categoriilor în care s-a făcut politica ultimului secol.
Nu putem considera textul documentului votat la Budapesta decât ca răspunsul pe care legiuitorii maghiari îl dau provocărilor unei politici de perspectivă, cu toate că el se înscrie în atmosfera de confuzie conceptuală ce însoţeşte orice redefinire. O situaţie neclară o reprezintă, cum am spus deja, statutul "naţiunii unitare". Dacă mulţi asociază această sintagmă de "statul naţional", fapt ce leagă naţiunea de supunerea faţă de autoritatea exercitată pe un anumit teritoriu, legiuitorii maghiari concep naţiunea dincolo de graniţele statului naţional. Dar nu oriunde, ci doar până în vecinătate. Acest fapt a dat apă la moară naţionaliştilor din statele vecine, care au văzut în acest act o nouă ofensivă a revizionismului maghiar. N-aş crede că vecinii noştri sunt dispuşi să-şi rateze integrarea în structurile europene de dragul unor astfel de pretenţii. Reţin doar schimbarea ce se produce. Maghiarii probează o nouă definire a statului naţional. Dar nu degrevându-l de sarcini, aşa cum ne-am fi aşteptat de la o comunitate mai europeană decât a noastră, ci mărindu-i-le. Legiuitorii maghiari sunt asemeni unor manageri ce vor să-şi scoată firma din criză făcând noi angajări. Ei angajează statul la eforturi noi, atât financiare cât şi politice (există voci europene ce resping iniţiativa maghiară). Ambele preţuri le plătesc ungurii, şi mai puţin cei din jurul lor. Dacă statul maghiar îşi permite luxul de a face cadouri celor pe care şi-i simte aproape, nu are decât să o facă, atât timp cât îşi respectă angajamentele internaţionale.
Îmi este greu să cred că ungurii sunt manageri nepricepuţi. De aceea mă gândesc la un alt scenariu. Dacă statele din zonă vor urma exemplul lor votând legi similare, vor ajunge ca fiecare să-şi asume responsabilităţi pe teritoriile celorlalţi. Naţiunea maghiară va avea acelaşi teritoriu cu cea română, sârbă, ukraineană şi viceversa (păcat că în joc nu intră şi Austria). De fapt, nici unul dintre acestea nu vor mai avea un teritoriu care să le aparţină în exclusivitate. Vom depăşi perioada statului sufocat între graniţe şi jinduind la terenul vecinului. Mai mult, între cetăţenii acestui spaţiu fără teritorii naţionale nu va mai exista diferenţă de etnie, atât timp cât prin mecanisme juridice oricine poate deveni orice. Etnia, "sângele", va fi doar o problemă de opţiune, nu de predeterminare. Putem vorbi de grupa sanguină de drept. De aceea cred că legea votată la Budapesta, chiar aşa ambiguă şi aparent tributară unor vechi proiecţii, este un document de anticipaţie, anunţând triumful dreptului asupra naturii şi istoriei. Este un timid proiect de pace eternă ce va reuşi doar dacă exemplul Ungariei va fi urmat şi de ceilalţi - altfel, s-ar putea opta doar pentru a deveni unguri, fapt ce ar limita posibilitatea de alegere a doritorilor de alte etnii. Pentru că a fost o iniţiativă unilaterală, asumându-şi responsabilitatea încălcării acordurilor bilaterale cu statele vecine, legea votată la Budapesta nu a reuşit decât să agite spiritele ultranaţionaliste din zonă, adică să tulbure o situaţie de fapt. Ţintind mult prea înainte, reuşeşte să ne proiecteze înapoi. Reacţiile pe care ea le-a provocat aici şi acum, în fapt, sunt dovezi că este o lege a spaţiului şi timpului de drept. (Sorin Bocancea)

Alte articole de acelaşi autor



Furtună într-un pahar PD...

Partidul Democrat şi-a primit şi el porţia de schimbare, având în vedere că din '96 încoace ideea de reformare macină pe tot românul (schimbăm pentru ca nu cumva să se schimbe ceva). În urma unui scor electoral derizoriu (2,7%), care a confirmat faptul că Petre Roman nu va ajunge preşedintele României vreodată, pentru că taie primprejur în carne vie, Traian Băsescu şi-a văzut visul, premeditat de pe vremea când ochii lui Roman erau capital politic forte. Marea necunoscută nu a fost rezultatul, ci atitudinea lui Petre Roman în urma câştigării preşedinţiei de către marinar: se va arunca Profesorul peste bord în barca PDSR (de acum PSD), pentru un post de ambasador, sau va înota, de această dată, în apele tulburi ale NATO? Se pare că „a rămas fidel idealurilor pentru care a luptat în Revoluţie" (sâc!, că marinarul n-a fost în balcon; din păcate pentru D-l Roman, chestiunea nu mai reprezintă capital politic…) şi că rămâne membru al Partidului Democrat. Aşadar, fostul Preşedinte PD a învăţat (pe propria barbă) că partidul nu este al unui om şi că oricine poate fi înlocuit (Slavă Domnului!), chiar pe serviciul propriu…
Acum nu rămâne de văzut decât în ce ape se vor scălda democraţii, pentru că presiuni asupra PD sunt din toate părţile: a Internaţionalei socialiste (care doreşte să colaboreze cu un partid social democrat şi nu cu un evantai supernuanţat de astfel de partide), din partea PSD-ului, pentru care Traian Băsescu - spinul din coastele pesediste ale Capitalei - trebuie potolit în vreun fel (obiectivi fiind, vezi „marea coaliţie" 1996-2000), trendul politic românesc de reducere a numărului partidelor pe scena parlamentară, care ar putea duce la dispariţia PD. Oricum partidul nu dă semne de scindare, iar anumite plecări erau de aşteptat - mai puţin cea a Simonei Marinescu, persoană pentru care noţiunea de democraţie se redefineşte. (Ioana Andreea Cozianu)

Alte articole de acelaşi autor



"Săptămâna patimilor" politice

Pentru cei interesaţi de fenomenul politic românesc şi internaţional, nimic nu este mai supărător decât să urmărească, iar şi iar, cum toate programele de ştiri încep şi se termină cu violuri, sinucideri, crime, furturi şi descinderi ale inspectorilor sanitari în diferite unităţi de alimentaţie publică, toate descrise după nişte tipare arhi-cunoscute şi recognoscibile încă de la primele cuvinte. Practic, ştirile sunt aproape neschimbate, noi fiind doar numele protagoniştilor acestora. De aceea, o săptămână cum a fost cea de la jumătatea lunii iunie este o adevărată "trufanda" ce a făcut să spumege cerneala în stilouri .
După scandalul numirii soţului D-nei Stănoiu la Curtea Constituţională a urmat un ciudat raport de uz intern destinat Guvernului, care ne arăta cum înţelege Ministerul Informaţiilor Publice să "informeze" cetăţenii. Fără a se putea depista sursa prin care s-a "scurs" acest raport în presă şi după câteva destul de anemice încercări ale opoziţiei de a protesta împotriva propagandei făcute cu bani publici, tema a fost abandonată brusc după ce Dl. Adrian Năstase a declarat ritos că nu-l va demite pe Dl. Dâncu şi că, din punctul său de vedere, consideră subiectul închis. Şi închis a rămas.
Primul-ministru a citit cu atenţie în raportul respectiv că trebuie să-şi "restrângă expunerea mediatică la acţiuni ce denotă fermitate", aşa că a adoptat modelul "părintelui" îngăduitor numai până la un punct, care se lasă cât se lasă tras de urechi şi de mustăţi de copiii din presă şi opoziţie, dar la un moment dat le spune: "gata cu joaca, acum toată lumea la lecţii!".
Lecţiile au constat în prezentarea fuziunii dintre PDSR şi PSDR şi nu putem spune că partidul de guvernământ nu a fost darnic cu spectacolul oferit: lumini, flori, artificii, baloane, lasere şi muzică, adică un show demn de naşterea unui partid social-democrat european care pare că va conduce România încă vreo câteva mandate de acum încolo. Nu ştiu dacă PDSR a achitat contravaloarea afişelor tipărite de Adrian Costea, dar cred că furnizorii viitoarelor materiale electorale pot să stea liniştiţi cu privire la solvabilitatea social-democraţilor români.
În aceeaşi zi, toate canalele de televiziune au mai prezentat încă două evenimente politice semnificative: alegerile pentru Consiliul Naţional de Conducere al PD şi conferinţa Ligii Aleşilor Locali ai PNL, sau "Surprize, surprize..." la PD şi un amestec de "Impas în doi" şi "Recurs la morală" la PNL. Într-un fel, ştirea cu alegerile democrate şi cea cu formarea PSD s-au suprapus, fiindcă o parte dintre fugarii din PD s-au şi asigurat de un locşor călduţ în proaspăta social-democraţie românească, care s-a dovedit foarte tolerantă. A fost loc pentru toată lumea, inclusiv pentru cei veniţi de la PD, PRM şi ApR, sloganul zilei fiind: "Iubim trădarea şi îi iubim şi pe trădători".
Realitatea e că PD-ul se transformă sub ochii noştri, deşi, trebuie să recunosc, nu îmi este încă foarte clar în ce. Fostul ministru Berceanu a afişat o filosofică perplexitate, declarând că nu mai înţelege nimic. Părea sincer surprins că, într-un fel, colegii democraţi i-au reproşat măsurile de reformă pe care le-a întreprins, deşi el nu vede nici o incompatibilitate între social-democraţie şi reformă. Să fim serioşi, domnule Berceanu! Chiar nu ştiaţi cât de reformişti sunt social-democraţii din fostele ţări comuniste? Se pare că zicala "totdeauna nevasta află ultima" şi-a găsit o nouă confirmare. Totuşi, cred că Dl. Berceanu n-are de ce să fie supărat, fiindcă oricum are tot atâtea în comun cu social-democraţia câte are Dl. Văcăroiu cu Internaţionala Socialistă, bineînţeles că în sensuri diferite.
Poporul nostru se dovedeşte mai înţelept în proverbe şi zicale decât în praxisul politic. Într-adevăr, "n-aduce anul ce aduce ceasul". De obicei, vara nu se întâmpla mare lucru nici în economia, nici în politica românească. Iată că acum au fost necesare doar câteva ore pentru ca PSDR-ul să-şi încheie traiectoria cederisto-pedistă direct în PDSR, iar foştii membri FSN să fuzioneze într-o splendidă unanimitate cu unul dintre atât de hulitele partide istorice. Probabil că va urma o lungă perioadă în care tot mai mulţi vor descoperi farmecul discret al social-democraţiei româneşti. (Georgeta Condur)

Alte articole de acelaşi autor



Sărutul şi politica

Poţi să asociezi sărutul cu carnea crudă, cu „talpa pusă pe gâtul inamicului", cu un concert al lui Wagner, cu nevoia de a fi de dreapta; sau poţi fi foarte bine de stânga, iubind libertatea şi proprietatea, mâncând numai crudităţi în restaurante la modă, conducând un Ferrari şi având aceleaşi porniri războinice faţă de inamici (şi pe lângă toate astea să mai fii şi onorabil), ceea ce face posibilă şi alăturarea sărutului cu politica. Mai mult, sărutul ar putea fi chiar numitorul comun şi factorul determinant în politica românească. Categoriile ce se nasc de aici pot fi acelea de om politic sărutând copil, babă, alt om politic, demnitar UE, NATO, prezentatori TV stupizi, icoane & alte efecte religioase etc. Melanjul provocator al diferitelor necesităţi şi mofturi, socotite la fel de importante şi hărţuindu-l continuu pe cetăţeanul cu drept de vot, poate face confuze obiectivele acestuia pe traseul imperativ dintre viaţă şi moarte, în drumul său spre vot.
Dilema poate porni mai întâi din poziţionarea lui homo mioriticus fie în tabăra pupătorilor de parlamentari, fie în cea a pupătorilor de Parlament. Diferenţa este radicală, fiind univocă, precum în relaţiile de dragoste în care numai unul dă, iar celălalt primeşte. Permanentizarea relaţiei conduce la tot soiul de frustrări, rezolvate de clasa politică prin numitele alegeri. Schimbarea nu are loc decât cu ocazia Saturnaliilor, la noi alegeri parlamentare şi prezidenţiale, când electoratul nebun, devenit rege pentru o zi, redă puterea „celor în drept" şi este omorât apoi timp de patru ani. Pe umerii pupătorului de Parlament, căruia îi vom spune de acum parlamentar, atârnă o grea dilemă: cum îţi poţi îmbogăţi clanul pe spinarea contribuabilului şi să îl menţii în viaţă. I se mai poate cere, în această situaţie atât de complicată, omului politic să fie şi moral… Nu-mi propun să reîncep aici o polemică, ce nici măcar nu este de natură machiavellică (morala şi politica), ci să răspund realei provocări: cum a ajuns oare politicianul român la alchimia sărutului perfect? Problema nu cred că este aici apartenenţa politică, culoarea ideologică, nevoia „genetică" (un soi de caracter politic) de a fi de dreapta sau de stânga, ci felul dezinhibat de toate acestea în care sărută omul politic. Mai exact, măsura în care şi nu dacă sunt dispuşi să sărute doamnele de la Apaca, un post de ambasador în Franţa, câinii vagabonzi, franc-masoneria, pe Brigitte Bardot, sau întreaga populaţie a unei ţări.
Se nasc diferenţe între oamenii politici, care pot conduce fie la pierderea unei importante funcţii, fie la câştigarea de procente semnificative (24.3%). De aici şi concluzia că în politica românească - un borş rusesc la vedere - are şanse cel care sărută mai bine, mai mult şi unde nimeni niciodată nu a ajuns ("where no one has gone before") pentru că, deşi câştigul e la vedere, pupatul nu este (nici nu ar fi estetic). Plăcerea nudă şi costisitoare a cărei victimă suntem nu poate fi pusă decât pe seama săruturilor perverse pe care omul politic le administrează când justiţiei, când minerilor, când unor „investitori" străini, când alegătorului buimăcit de striptease-ul alegerilor. La noi, din dragoste, nu există corupţie (demnitarii noştri practică un sărut franţuzesc care ajunge până în băncile din Elveţia, în conturile altor semeni demnitari răspunzători de soarta tuturor şi a nimănui). Tulburat de sentimente (dragostea pentru patrie, preocuparea/stress-ul pentru bunăstarea ţării, grija mistuitoare pentru calitatea vieţii cetăţeanului), omul politic român îşi împarte existenţa zilnică între o nouă afacere, o plecare în străinătate şi votarea unei noi legi de importanţă capitală pentru lilieci şi alte codobaturi. Doar de o problemă a scăpat orice repezentant din clasa politică românească, atât de chinuită în dragostea ei cu năbădăi pentru România: de grija de a fi reales. Constituţia rămâne o amantă fidelă, aşa cum a şi fost ea concepută, satisface toate fanteziile politicianului (orientala!), gata să stea oricâte mandate, numai consecutive să nu fie, că are şi Constituţia mândria ei. Şi toate astea pentru că unii nu-şi pot ţine poftele în frâu, dar le justifică prin faptul că aşa este politica, o …, şi că e mai bine să o lăsăm pe mâna lor, acum că s-au murdărit şi sunt atât de pricepuţi la pupatul tuturor culus-urilor, fără discriminare, câtă vreme mai iese vreun avorton printr-o bancă într-un paradis fiscal.
Oricum ideea de a asocia sărutul cu politica a fost una nebunească şi regret că i-a trecut cuiva vreodată prin cap, lăsând să se înţeleagă că politica presupune vânzarea sufletului şi corupţie. Cea mai fericită asociere ar fi fost aceea cu competenţa şi responsabilitatea care, cu toate că nu sunt atribute ale celor mai mulţi politicieni români, nu trebuie să ne ducă cu gândul că ele nu ar exista. Şi oricum, chiar dacă francezii au dat numele unui faimos fel de a săruta, nu şi-au pierdut şi capul o dată cu el: încă îi mai închid pe politicienii corupţi, oricât de bine ar şti aceştia ce şi cum să sărute.
Vă pup, în speranţa că într-o zi mă veţi vota, şi vă promit celor mai în vârstă dintre d-voastră că nu vă voi ocoli şi nu îi voi uita nici pe nepoţii cu vârste între doi şi şase ani, ale căror alocaţii le voi mări când vor ajunge ei la vârsta pensionării, mai exact atunci când o să-mi sărut eu ceafa. (Ioana Andreea Cozianu)

Alte articole de acelaşi autor



Nasurile şi cefele europene vs. brazii româneşti

Extinderea NATO şi cea a UE sunt fenomene care par la fel de inevitabile ca moartea şi impozitele. Declaraţiile preşedintelui Bush la Varşovia, ca şi comunicatul final al summit-ului de la Göteborg, confirmă că extinderea a devenit o strategie dorită nu numai de ţările candidate, ci şi de cele două organisme.
Din păcate, extinderea înspre Europa de Est nu înseamnă neapărat un răspuns favorabil pentru România, căci nu mai este nici un secret că ţara noastră s-a instalat confortabil în coada plutonului, de unde face semne prietenoase cu o lanternă roşie. În multe luări de poziţie oficiale, România este încă alăturată Bulgariei, inclusiv în comunicatul de la Göteborg, prin care liderii europeni anunţă că au decis să acorde un sprijin special celor două ţări, astfel încât să le ajute în reformarea administraţiei publice şi a sistemului juridic. Totuşi, bulgarii pot fi mai încrezători decât noi, căci rapoartele europene apreciază economia lor ca fiind mai "vie" decât a noastră şi, în plus, au primit deja un semnal deosebit de important prin renunţarea temporară la necesitatea vizelor.
Necunoscuta ecuaţiei bulgare este acum câştigarea alegerilor (cu mult peste 40%) de către Simeon al II-lea, care devine astfel primul monarh implicat făţiş în viaţa politică. Dacă fostul rege reuşeşte să formeze guvernul şi să-şi îndeplinească, măcar parţial, obiectivele din programul cu care a câştigat (printre care eradicarea corupţiei, relansarea economică şi, bineînţeles, integrarea europeană) el ar putea deveni marele atu al vecinilor de la sud de Dunăre. Cu alura sa elegantă, aristocratică şi destul de conservatoare, simpla prezenţă a lui Simeon al II-lea în fruntea guvernului ar putea oferi o garanţie că ceva s-a schimbat într-adevăr în Bulgaria şi că această schimbare este ireversibilă. Rămâne de văzut care este ideologia formaţiunii politice pe care a înfiinţat-o Simeon (căci, oricât am studiat ştirile agenţiilor de presă, nu am ajuns la o concluzie în acest sens) şi care va fi reacţia monarhiilor europene la ideea unui rege-candidat, în special cea a Marii Britanii. Se pare că în mediile politice apusene reacţiile nu au fost deosebit de favorabile, în primul rând pentru că inovaţiile şi democraţia "originală" şi non-doctrinară nu prea sunt la loc de cinste în Europa. În presa românească am întâlnit chiar o comparaţie a succesului fostului rege bulgar cu procentele semnificative obţinute la noi de PRM şi chiar există câteva motive pentru care suntem îndreptăţiţi să ne gândim că ar fi vorba de un acelaşi pattern electoral. Din fericire, există şi suficiente argumente contrare, astfel încât apropierea poate rămâne o simplă speculaţie datorată credinţei noastre seculare că totuşi suntem mai frumoşi, mai deştepţi şi mai devreme-acasă decât bulgarii. Realitatea este că nu prea ne convine că vecinii noştri par un pic mai aproape de "casa comună" decât noi.
Comparaţiile cu ceilalţi candidaţi la integrare nu au însă mare semnificaţie, căci până acum ni s-a dat de înţeles destul de clar că aderarea se va discuta separat cu fiecare ţară şi că singurul criteriu luat în calcul va fi îndeplinirea anumitor condiţii, dintre care multe sunt de natură strict economică. Este încă greu de prevăzut cu exactitate care va fi evoluţia ţărilor candidate până la sfârşitul anului 2002, aşa că afirmaţiile că România va intra sau că, dimpotrivă, sigur nu va intra, rămân simple pronosticuri. Personal, cred că România are şanse pentru primirea în NATO, dar prea puţine pentru următorul val de integrare în UE.
Trebuie să fim însă rezonabili şi obiectivi cu noi înşine, fiindcă realitatea este că mai e mult până să fim "iarăşi ce-am fost şi mai mult decât atât". În timp ce "grecoteii cu nas subţire" au intrat în Uniunea Europeană din 1981 iar "bulgăroii cu ceafa groasă" zburdă pe bătrânul continent fără vize, "ai noştri ca brazii" nu par încă hotărâţi (în ciuda tuturor sondajelor) să facă acel pas mic pentru om, dar mare pentru capitalismul mondial. (Georgeta Condur)

Alte articole de acelaşi autor



Mozaic cultural

Universitatea "M. Kogălniceanu" din Iaşi a organizat în perioada 18-19 mai 2001 Sesiunea Ştiinţifică Anuală, cu tema Integrarea Europeană .
Vom consemna cele două mese rotunde care au avut loc în cadrul evenimentului, întreaga desfăşurare a sesiunii fiind accesibilă celor interesaţi pe pagina web a Universităţii"M. Kogălniceanu":
www.mkogalniceanu.ro


Funcţia legislativă a Parlamentului

La masa rotundă organizată de Centrul Francofon de Drept Constituţional cu tema "Funcţia legislativă a parlamentului" au participat cadre didactice, judecători la Curtea Constituţională, judecători la instanţele de drept comun, avocaţi etc. din Iaşi, din alte centre universitare româneşti şi din străinătate. Discuţiile, moderate de prof. dr. Genoveva Vrabie, rectorul Universităţii "M. Kogălniceanu", s-au purtat în jurul unor probleme ce au fost anterior sistematizate conform unui plan distribuit participanţilor cu o zi înainte. În mare, au fost abordate chestiuni referitoare la:
1) modul în care statele UE , precum şi cele din Centrul şi Estul Europei, îşi realizează funcţia de normare a relaţiilor sociale, a comportamentului uman;
2) rolul precumpănitor al parlamentului în realizarea funcţiei legislative a statului;
3) rolul guvernului, contribuţia sa directă sau indirectă la realizarea funcţiei normative;
4) rolul legilor de stat, în acest sens, şi limitele "puterii" sale;
5) contribuţia miniştrilor la normarea relaţiilor sociale şi rigorile legii din acest domeniu;
6) rolul organelor locale în crearea unor reguli juridice;
7) controlul constituţionalităţii legilor şi latura "normativă" a deciziilor curţilor constituţionale;
8) măsura în care putem vorbi de un rol "normativ" al deciziilor Curţii Supreme de Justiţie;
9) referendumul legislativ.
Intervenţiile s-au grupat în jurul acestor probleme, clarificând aspecte specifice Republicii Cehe (prof. Karel Klima), Poloniei (prof. dr. Christian Complak, asist. dr. Artur Lawniczak, asist. dr. Malgorzata Masternac-Cubiac), României (prof. dr. Genoveva Vrabie, lector dr. Liviu Popescu, prof. dr. Sofia Popescu, lector dr. M. Bădescu, asist. drd. Roxana Prisacaru etc.). Aspecte ale activităţii legislative a Libanului, activitate care se îndepărtează flagrant de ceea ce cunoaştem în Europa, ne-au fost relevate de prof. preot Paul Akl, fost rector al Universităţii Sagesse din Liban care, îndepărtându-se de subiectul mesei rotunde sub impulsul unei sincere dorinţe de confesiune, a prezentat asistenţei trăsăturile specifice sistemului juridic libanez, un sistem complex care reflectă mai multe culturi.
După trei ore de dezbateri, doamna profesor dr. Genoveva Vrabie, mulţumind participanţilor, a scos în evidenţă utilitatea schimbului de experienţă, mai ales în domeniul dreptului constituţional. (Andra Marin)


Puterea etatică în tranziţie

Finalul Sesiunii ştiinţifice anuale a Universităţii „Mihail Kogălniceanu" (UMK) a însemnat o invitaţie lansată de către membrii Centrului de Studii Comparate: o masă rotundă cu tema „Puterea etatică în tranziţie". La prima vedere, un subiect mult prea vast, imposibil de tratat cum se cuvine în doar două ore de dezbateri, mai ales că participarea a fost numeroasă (şi selectă). Nu s-a dorit, însă, nici epuizarea domeniului, nici ajungerea la prea multe puncte de vedere comune, aşa că ideea de a propune o temă incitantă tocmai prin vastitatea şi eterogenitatea ei a dat, în final, roade. Cu toţii ne dăm seama că se întâmplă ceva cu statul, că lucrurile se schimbă de multe ori mai repede decît am crede, şi nu exclusiv în direcţii convenabile. Am putea spune că a fost vorba nu de tranziţia, ci de tranziţiile puterii etatice. Moderatorii - prof. dr. Genoveva Vrabie, Rectorul UMK, asistată de semnatarul acestor rânduri - şi-au dorit în primul rând un schimb de idei concise şi alerte, o reală comunicare între participanţi. Este adevărat că, într-o asemenea ocazie, concizia este prima virtute la care unii dintre noi suntem dispuşi să renunţăm, mai ales că rămăseseră destule lucruri de spus şi replici de dat, în urma sesiunilor anterioare. Totuşi, discuţia a fost densă, iar inerentele salturi de la un subiect la altul, de la un registru de exprimare la altul, nu i-au compromis coerenţa.
Pluridisciplinaritatea a fost obiectivul declarat al organizatorilor. Nici nu poate exista o modalitate mai bună de ne referi la puterea etatică, în condiţiile în care „statul" este un concept central atâtor discipline. Dacă s-a reuşit sau nu o reală pluridisciplinaritate, e o întrebare la care îşi poate răspunde fiecare participant, însă exerciţiul a fost, oricum, foarte util. A fost o discuţie în care tezele şi argumentele din sfera dreptului - dominante, aşa cum era de aşteptat - s-au dovedit sensibile la metodele specifice altor discipline. Mediul politic şi cultural naţional, formaţia academică, specializarea, priorităţile de cercetare şi practică profesională, dar şi (de ce nu?) vârsta şi experienţa - iată diferenţe care au îmbogăţit foarte mult discuţia. Singurele elemente cu adevărat comune, s-o recunoaştem, au fost rigoarea ştiinţifică, spiritul de dialog şi limba franceză. Pe de altă parte, urcând la palierul naţional, caracterul comparativ al discuţiei a fost mult accentuat de prezenţa, alături de puternicul contingent românesc, a specialiştilor din Polonia, Cehia, Canada şi Liban.
Nu ne putem propune, aici, o sinteză fidelă a ideilor exprimate de participanţi, mărginindu-ne la evidenţierea câtorva paliere importante ale discuţiei. Nu puteau lipsi informaţiile de bază despre procesele de tranziţie traversate de puterea etatică, în ţările de origine ale cercetătorilor; spre meritul vorbitorilor, discuţia nu a alunecat spre acea searbădă - şi extrem de periculoasă, din punct de vedere intelectual - combinaţie între descriere şi naraţiune care te ispiteşte uneori, atunci când interlocutori de altă naţionalitate nu cunosc detaliile şi nuanţele proceselor de tranziţie ce afectează un stat oarecare.
Am aflat, astfel, de la prof. dr. Joseph Turi (Québec, Canada) mai multe despre provocările cu care se confruntă un sistem politico-juridic considerat în mod aproape unanim o poveste de succes, în spaţiul democraţiilor moderne. Problema identităţii minorităţii francofone, în interior şi aceea a identităţii canadiene pe plan internaţional (cu precădere, în relaţia cu marele vecin din sud) ar putea fi considerate, în opinia cercetătorului canadian, două variabile specifice ale tranziţiei puterii etatice, în Canada. Ele influenţează, printre altele, şi modul în care individul se raportează la stat şi puterea etatică, modelându-le - iar evoluţia dreptului, în aproape toate ramurile sale, urmăreşte acest traseu. Rămânând la o altă societate cu probleme de identitate - e drept, foarte diferite de cele canadiene - putem aminti ampla prezentare a situaţiei din Liban, întreprinsă de Abatele prof. dr. Paul Akl. După traumatizanta experienţă a războiului civil şi pe fondul ingerinţelor (încă sesizabile) din afara graniţelor, societatea libaneză se confruntă cu o „problemă a statului" - pe care vorbitorul o consideră rezolvabilă prin continuarea eforturilor de dialog şi conciliere între comunităţile creştină şi musulmană. Evident, specialiştii în drept au o responsabilitate distinctă în eforturile de a găsi şi păstra acea formulă care să protejeze valorile fiecărei comunităţi, într-un stat democratic al tuturor libanezilor.
În fine, Polonia, Cehia şi România se confruntă cu probleme structural similare, la care - nu trebuie să uităm acest lucru - răspunsurile oferite au variat foarte mult. Democratizarea şi eforturile de integrare în comunitatea politică occidentală - în particular, în Uniunea Europeană - au definit eforturile de redefinire a structurii şi funcţiilor puterii etatice. A nu se înţelege, de aici, că dreptul este doar un purtător de schimbare socială şi politică; la fel de importantă este capacitatea comunităţii juriştilor de a înţelege tranziţia societăţii, spre a putea da sens, şi în Est, acelei viziuni asupra dreptului ca cea mai nobilă dintre ştiinţe, ştiinţa libertăţii. Din expunerile referitoare la Cehia (prof. dr. Karel Klima) şi Polonia (prof. dr. Chrystian Complak - Universitatea din Wroclaw) s-a observat că ritmul mai rapid de schimbare şi apropierea de obiectivele integrării nu au dus la o atenuare a spiritului critic: procesul de redefinire a structurii şi funcţiilor statului nu este nici pe departe încheiat, cu atât mai mult cu cât sfârşitul tranziţiei post-comuniste a coincis cu începutul unei noi tranziţii, generate de integrarea europeană.
Problemele României au fost abordate, aşa cum era de aşteptat, în numeroase intervenţii, caracterizate de o fericită deschidere către abordarea comparativă. Cu riscul de a-i nedreptăţi astfel pe mulţi dintre vorbitori, se poate considera că analizele s-au încadrat în spaţiul definit, pe de o parte, de distanţa critică a prof. dr. Genoveva Vrabie (UMK) şi implicarea polemică a lect. dr. Corneliu Liviu Popescu (Universitatea Bucureşti). Ne confruntăm, astăzi, cu probleme structurale, dintre care o parte ar putea fi rezolvate prin modificări ale Constituţiei şi alte revizuiri ale cadrului instituţional: spre exemplu, problema semiprezidenţialismului, accentuată de insuficienta reglementare a relaţiilor dintre Preşedinte şi Primul Ministru (evidentă în perioada crizei politice din decembrie 1999); sau problema nefericitei ingerinţe a Guvernului în sfera de competenţe a Parlamentului, prin practica ordonanţelor de urgenţă. La fel de importante - şi chiar mai greu de rezolvat - par a fi problemele funcţionale. În acest din urmă context trebuie să înţelegem, între altele, capacitatea redusă a statului român de a impune respectarea legii, cu consecinţe dezastruoase asupra performanţelor şi chiar a legitimităţii sistemului democratic.
În cazul României, relaţia între contextul legislativ naţional şi cel european fusese pusă în discuţie încă de la începutul dezbaterilor, prin comunicarea asist. drd. Roxana Prisacariu (UMK), axată pe rolul Curţii Constituţionale în procesul de adaptare a sistemului legislativ românesc la exigenţele europene. Evident, un loc central în cadrul discursului a fost rezervat problematicii drepturilor omului şi modalităţilor în care se pot îmbunătăţi mecanismele care să garanteze respectarea lor, în România. Am lăsat în mod intenţionat pentru final această dimensiune a dialogului, pentru că ea a vizat o preocupare comună tuturor participanţilor - jurişti, politologi, istorici sau de alte formaţii, români sau invitaţi din străinătate. Dacă ignoră sau resping centralitatea omului şi a drepturilor sale, chiar şi oamenii inteligenţi riscă, în cazul fericit, să nu înţeleagă de ce puterea etatică este în tranziţie, în aceste clipe. Iar în cazul nefericit - să capituleze în faţa colectivismului şi etatismului, mereu facile şi apetisante. (Lucian-Dumitru Dîrdală)

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre aceste articole!