Contrast - Nr.6 / 2001 - Mozaic -

Mozaic

Mozaic politic

• Cosmeticale de partid (Daniel Şandru)
• "The ducks come from the trucks" (Ză dacs cam from ză tracs) (Georgeta Condur)

Mozaic social

• Filosofia lui jumi-juma (Daniel Şandru)
• DEX de DEX (Georgeta Condur)
• Instituţia ca o doamnă amabilă (Sorin Bocancea)

Mozaic cultural

• Rezistenţa la contagiune (Vasile Munteanu)
  

Cosmeticale de partid

Ideile referitoare la modul de articulare a guvernământului, în perioada imediat următoare alegerilor, idei pe care le evidenţiază tot felul de analize politice, susţin că cei abia instalaţi în fruntea unei ţări nu vor fi preocupaţi de propria lor imagine, ci vor testa limita de suportabilitate a populaţiei, prin măsuri reformiste. Se-nţelege, aceste idei sunt aplicabile mai ales spaţiului sud-est european şi, aici, în special României. Deşi a trecut ceva mai bine de jumătate de an de la alegeri, se pare că monocolorul guvern Adrian Năstase îşi menţine trează dorinţa de a continua să lucreze la imaginea sa, astfel încât să nu se spargă oglinda. Pe de o parte, dacă judecăm lucrurile din punctul de vedere al comunicării politice, perpetua cosmetizare este de înţeles, cu atât mai mult cu cât această "maşină electorală" care este PSD-ul trebuie să se impună, după înglobarea de către PDSR a PSDR-ului, timp în care PUR-ul îşi păstrează umilul, dar importantul său rol mediatic. Mai mult decât atât, PSD-ul se confruntă cu o situaţie specială: el trebuie să dovedească supravieţuirea partidului dincolo de liderul său fondator, Ion Iliescu, care nu mai poate candida la Preşedinţie, şi care va primi probabil o funcţie onorifică în cadrul partidului. Aici intervine chestiunea de imagine, dacă avem în vedere că Adrian Năstase este noul lider şi, la fel de probabil, viitorul candidat la funcţia de preşedinte din partea PSD. Nu vreau să anticipez, ci doar să explic de ce acest partid are nevoie de imagine. PSD-ul se vrea a fi un "catch-all party", chiar dacă este mai mult unul de mase, iar Adrian Năstase este acum prim-ministru, ceea ce implică faptul că imaginea sa politică se va eroda serios în această legislatură. Această posibilă erodare trebuie, deci, compensată, prin ieşiri la rampă nu doar ale sale, ci şi ale miniştrilor săi. Astfel îmi pot explica politizarea meteorologiei, prin anunţarea unei crunte secete în vara aceasta, fuga după hoţii de combustibil, eradicarea blatului pe trenuri precum şi, mai nou, ameninţările pe care ministrul de interne Ioan Rus le aruncă spre căpeteniile din poliţie care şi-au construit fel de fel de vile. În ce priveşte ultima chestiune, îmi amintesc un fragment anecdotic dintr-un film documentar al ProTV-ului, referitor la campania electorală a candidaţilor pentru Primăria Bucureştilor. Revăd cum, la un moment dat, Mihai Tatulici (consilier pe probleme de imagine al lui Sorin Oprescu?) îi şoptea catindatului PDSR să le spună celor prezenţi, mulţi jurnalişti, să privească bine în jur, căci aşa va arăta "pedeserizarea". E drept, în jur arăta bine: o piscină, multe şezlonguri, băuturi fine şi femei frumoase, ceva cam ca-n raiul musulmanilor. Tactica domnului Tatulici avea şi o motivaţie: "ăştia din presă ştiu de glumă". Nu ştiu cât a fost glumă, dar "pedeserizarea" promisă de domnul Oprescu atunci, cu piscinele, vilele şi celelalte "luxuri" la care mintea românului mediu nici că poate gândi este, acum, paradoxal, incriminată. De unde îmi dau eu seama că socoteala de-acasă, adică din campanie, făcută de marcantul membru al fostului PDSR, nu se prea potriveşte cu cea din târgul pe care-l păstoreşte Adrian Năstase, adică guvernul postelectoral.
Suntem, totuşi, departe de anul 2004. Inevitabil, imaginea premierului, ca şi a partidului pe care acesta îl prezidează, va avea de suferit. Îmi imaginez totuşi că domnul Năstase are o minte inventivă, astfel încât să mai scoată din mânecă niscai tehnici de manipulare. Oricum, domnul Dâncu este alături, ca specialist în "cosmetologie". (Daniel Şandru)

Alte articole de acelaşi autor



"The ducks come from the trucks"(Ză dacs cam from ză tracs)

Probabil că mulţi dintre cititori îşi amintesc încă faptele de vitejie pe care le-a comis Dl. Preşedinte împotriva blajinei limbi engleze în cele două mandate anterioare (acum sper că vă este clar la care preşedinte mă refer).
Deşi uzanţele diplomatice permit oricărui şef de stat să se exprime în limba sa maternă, mai ales că aşa câştigă şi pârliţii ăia de translatori un ban cinstit, preşedintele nostru se ambiţionează să se exprime în limba lui Shakespeare pe la toate forumurile şi întrunirile internaţionale pe unde îl poartă interesele poporului. Ultima dată când l-am văzut, a fost evident că a făcut progrese, căci s-a exprimat liber. Mi l-am închipuit pe primul dintre septuagenarii ţării cum a repetat el sârguincios discursul, singur cu profesorul de engleză şi cu amărâta aia de cucuvea de Cotroceni, intrată în eternitate pentru simplul fapt că "golanii" din Piaţa Universităţii nu i-au găsit altă rimă cuvântului "belea". Dar dacă tot ne-am amintit cu nostalgie de sloganurile acelor vremuri, se cuvine să mai pomenim unul celebru: "Cine-a stat cinci ani la ruşi / Nu poate gândi ca Bush". Treaba asta cu gânditul e mai greu de cuantificat, dar devine din ce în ce mai evident că, oricâte mandate ar prinde, cine-a stat cinci ani la ruşi nu poate vorbi ca Bush.
E posibil ca Herodot să fi fost dezinformat când a scris că dacii erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. În schimb putem fi siguri că raţele au venit şi vor veni, cel puţin până la alegerile din 2004, din camioane. (Georgeta Condur)

Alte articole de acelaşi autor



Filosofia lui jumi-juma

E o vorbă pe care-am prins-o din zbor, încă de pe când eram copil, la furat de cireşe. După ce scăpam de caznele mimate de gardul din sârmă ghimpată pe care trebuia să-l sărim, dar şi de vigilenţii paznici ori de câinii lor, ne întindeam, asudaţi, lângă râul ce străbătea târgul şi împărţeam prada între noi. Unii "lucraseră" în echipe de câte trei, alţii doar câte doi, dar în tot acest "gheşeft" trebuia răsplătit fiecare membru, începând cu cel care ţinuse "de şase". Principiul era simplu: jumi-juma. Vă puteţi închipui că nimeni nu stătea să numere cireşele, bucată cu bucată, şi tocmai în asta, mi-am dat seama mult mai târziu, consta filosofia acestei împărţiri. Generalizând, cred că acest principiu deconspiră un aspect al societăţii româneşti, care ne caracterizează la fel de mult ca fatalismul, şmecheria, bacşişul, dar şi inteligenţa practică, talentul poetizant ori ţuica de prune, adică exact ceea ce constituie, cu o expresie a lui Patapievici, "vulgata bunului român". Nu ştiu dacă principiul lui jumi-juma se regăseşte prin alte părţi, mai puţin balcanice, dar sunt aproape convins că, dacă ar fi aşa, expresia sa lingvistică n-ar fi la fel de încărcată de semnificaţie precum cea din limba română. Spre exemplu, jumi-juma nu are absolut deloc sensul englezescului fifty-fifty, tocmai pentru că el nu are de-a face cu fair-play-ul. Principiul englezesc anulează diferenţierea dintre indivizii care intră împreună în joc, impunând egalitatea. Cred că e vorba, totuşi, numai despre o egalitate de statut social, o egalitate posibilă numai între gentlemani. Dimpotrivă, a gândi şi acţiona în termenii lui jumi-juma presupune ca, dintr-o negociere care se bazează pe acest principiu şi la care poate participa absolut oricine, o parte va ieşi, inevitabil, mai prost decât cealaltă, chiar de nu vom şti dacă această parte se află sub încărcătura semantică a primului sau al celui de-al doilea termen al sintagmei. Totodată, îmi pare că jumi-juma include la fel de balcanicul "mai vedem noi", spus din colţul gurii, în aşteptarea unei noi şmecherii sau a timpului răzbunării. Principiul lui jumi-juma poate fi întâlnit nu doar acolo unde în joc se află bani, precum, să zicem, în relaţia dintre stat şi contribuabil, în care e de la sine înţeles cine e păcălitul, ci şi acolo unde se împart funcţii, premii sau onoruri. Nu e nicidecum un principiu al echităţii, şi de aceea el s-a pliat foarte bine şi pe conturul mentalităţii societăţii socialiste, acolo unde i-a făcut pe unii mai egali decât alţii. De unde deduc eu, finalmente, că românul n-a putut fi, nici măcar atunci, marxist ortodox… (Daniel Şandru)

Alte articole de acelaşi autor



DEX de DEX

Tot mai mulţi afirmă că în România se manifestă azi un fenomen îngrijorător de adâncire a decalajului economic între clase. Acest proces n-ar trebui să ne mire prea tare, având în vedere că el există de când a apărut societatea omenească. Ceea ce ar trebui să ne intereseze este nu cât de mari sunt diferenţele, ci dacă nivelul material al celor săraci e totuşi suficient pentru ca aceştia să trăiască decent şi să nu-şi compromită definitiv şansele de educare şi afirmare.
Ce mă miră pe mine este că diferenţele în plan economic sunt însoţite de o concomitentă uniformizare în alte planuri. Mai bogaţi sau mai săraci, românii par să aibă cam aceleaşi gusturi în materie de vestimentaţie (unde diferenţa o fac mai degrabă preţul şi eticheta decât linia) sau muzică, fiindcă aceleaşi cântece de prost gust răsună şi din blocurile de prefabricate de la marginea oraşelor, şi din limuzinele de zeci de mii de dolari. Se dansează cu unduiri orientalo-hispanice şi îmbrăcat în haine second-hand, şi în costume Armani. Aparent, cei cu bani nu mai vor să le lase nimic săracilor, nici măcar cultura tipică de periferie sau contracultura. Mai nou, i-au lăsat şi fără argou.
După definiţie, argoul ar trebui să fie un limbaj convenţional, folosit în special de cei care fac parte din categoriile cele mai de jos, pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii. Termenii care apar frecvent în mijloacele de comunicare în masă nu mai pot fi consideraţi, prin urmare, argotici. Argoul a murit, trăiască argoul! Dacă ne uităm la televizor, ajungem la concluzia că în dicţionare "marfă" ar trebui să mai capete un sens şi că la litera "N" ar trebui să figureze, cuminte, adjectivul "naşpa" (deşi eu l-am auzit prima dată în varianta ţigănească "naşparló" şi apoi în cea neaoşă "naşparliu"; sau o fi doar o diferenţă de gen?).
Desigur, toţi am învăţat la şcoală că "limba este un organism viu", aşa că nu trebuie să fim foarte indignaţi când teoria din manual nu mai corespunde perfect cu realitatea "din teren". De exemplu, vocativul dă semne că e pe cale de dispariţie din limba vorbită. Foarte puţini sunt cei care încă folosesc acest caz (şi nu nominativul) atunci când se adresează pe nume unei persoane de sex feminin. Nu sunt eu în măsură să spun dacă acest fapt e bun sau rău. Ştiu însă că am avea mai mari şanse să înfiinţăm o asociaţie de protecţie a vocativelor româneşti, decât să-l convingem, de exemplu, pe Marius Tucă să nu se mai răstească la invitaţii săi cu formula: "Domnu' X...!". Situaţia descrisă nu constituie nicidecum o excepţie. Foarte mulţi "formatori de opinie" folosesc "domnul" în loc de "domnule". În fond, cum abuzul de putere e la modă în România, de ce nu ar deveni ei şi formatori de limbă?
Formula "fac ce vrea muşchii mei", la origine mai mult parodică decât serioasă, a început să fie folosită tot mai des pe stradă, aproape pierzându-şi conotaţia iniţială ironică. Ulterior a apărut şi o reclamă a unei cunoscute firme de răcoritoare. Că televizoarele s-au umplut de Muşchiulosu' care se întoarce şi-ţi aduce tot ce vrea muşchii tăi, treacă-meargă, dar am ajuns să mă întâlnesc cu celebrul muşchiulos inclusiv într-o patiserie ieşeană a Patriarhiei Moldovei şi Bucovinei. Aici pe un perete tronează portretul IPS Daniel, iar pe altul - "tot ce vrea muşchii" noştri. Sic transit gloria... lui Daniel!
În fine, exemplul pe care vreau neapărat să-l mai aduc în discuţie este o formulă superlativă care a făcut în ultimul an carieră. Este destul de inofensivă, dar m-a surprins vigoarea cu care a început să fie promovată. La început a fost "băiat de băiat". A urmat un şir întreg de titluri de emisiuni şi reclame cu sintagme ca: vară de vară, seară de seară, chef de chef şi, mai nou, reporter de reporter. Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, eu propun ca Academia Română să le spună, simplu, DEX de DEX. (Georgeta Condur)

Alte articole de acelaşi autor



Instituţia ca o doamnă amabilă

Se spune că este bine ca periodic să-ţi pui la îndoială propriile prejudecăţi (în cazul în care recunoşti că ai aşa ceva), exerciţiu ce poate echivala, uneori, cu un act de salubrizare a propriei conştiinţe. Dar cred, totuşi, că acest îndemn provine dintr-o societate stabilă, în care monotonia normalităţii îţi poate adormi vigilenţa. La noi nu e cazul, pentru că nici nu apucăm bine să învăţăm un lucru, că suntem imediat convinşi de inconsistenţa sau inutilitatea lui. Practica şi discuţiile cu ceilalţi mi-au prezentat birocraţia ca fiind un sistem ce poate fi recunoscut în toate instituţiile. Trăsăturile acestuia nu erau prea atrăgătoare. Mi-am format convingerea că birocraţia este o realitate ce adăposteşte indiferenţa, imobilismul, prostia şi incompetenţa. O incursiune în scrierile lui Weber mi-a mai completat tabloul cu alte trăsături, dintre care amintesc acum doar impersonalitatea. Un eveniment recent mi-a răsturnat, însă, toată această imagine. Iată-l: în decembrie, anul trecut, am înfiinţat o asociaţie care nu a desfăşurat vreo activitate în anul 2000. În mod normal, trebuia să depun o declaraţie în acest sens la Directia Finanţelor Publice, în loc de bilanţ contabil. Prezentându-mă la instituţia în cauză pentru acest gest, doamna de acolo mi-a zis că nu e nevoie de aşa ceva, pentru că oricum e vorba de o unitate nonprofit. Am insistat şi mi-a primit declaratia, aşa inutilă. Recent, am primit o adresă de la DFP în care sunt somat să depun bilanţul contabil pe anul 2000. Am mers să lămuresc lucrurile. De la Registratură am fost trimis la doamna Mariana. Am găsit-o şi i-am explicat situatia, arătându-i totodată şi declaraţia pe care institutia mi-o primise şi o vizase. Cu un zâmbet amabil m-a liniştit: "adresa este trimisă de Geta, care e o fată de treabă. Nu vă temeţi, că nu o să vă amendeze". Am întrebat cum ar fi posibil acest lucru, din moment ce eu am urmat întocmai prevederile legii, ce puteau fi citite la afişierele instituţiei. "Ştiti, mi-a spus, metodologia se poate interpreta oricum. Dar Geta e foarte amabilă. Vom merge împreună la ea cu o adresă pe care trebuie să o faceţi ca răspuns la adresa ei". M-am întors a doua zi cu o adresă în care declaram că am mai declarat că nu am avut activitate pe anul 2000. Am depus-o, împreună cu copia celeilalte, şi am mai primit o viză. Întâmplarea mi-a schimbat, cum vă spuneam, prejudecata despre birocraţie şi instituţii. Am intrat la DFP şi am ieşit de la doamna Mariana, cu gândul că ar trebui să-i fiu recunoscător doamnei Geta pentru faptul de a nu-şi fi dus exerciţiul hermeneutic până la capăt. Altă dată n-o să mai văd instituţia ca pe ceva impersonal, cum o vedea neamţul ăla de Weber. Ea este loc al tuturor interpretărilor şi al amabilităţii. Nu are rost să mă mai tem de amendă, pentru că în spatele acesteia nu este legea, ci flexibila tălmăcire a amabilei doamne Geta. În această formă, instituţia ne aşteaptă pe toţi binevoitoare, doar să depăşim şocul iniţial al ţâfnelor noastre raţionaliste. De aceea, ţin să vă mulţumesc, doamnă Mariana… şi sărutări de mâini doamnei Geta! (domnul Sorin)

Alte articole de acelaşi autor



Rezistenţa la contagiune

Intrat de mult în conştiinţa publică, Târgul Olarilor "Cucuteni 5000" aproape că a devenit, prin valoare, dimensiuni şi constanţă, un bun din patrimoniul cultural al Iaşilor. Prin urmare, împărtăşeşte condiţia celorlalte valori patrimoniale de la noi, supuse deopotrivă adulaţiei şi degradării, măsurile de conservare fiind compensate de activarea instinctelor de jaf ale contemporanilor. Târgul Olarilor din acest an a fost agresat şi jefuit în văzul tuturor, cu acte în regulă, printr-o banală, de acum, cârdăşie a făptaşilor cu autorităţile - o ipostază inedită a furtului, neaflată sub incidenţa vreunei legi: jaf prin contagiune. În aproape două decenii de existenţă, adunarea anuală a olarilor din Copou, atent supravegheată şi coordonată de specialişti, a ajuns să fie automat asociată cu o manifestare a bunului gust, a autenticului şi tradiţionalului. S-a creat în timp şi un reflex de încredere al cumpărătorilor, scutiţi să mai discearnă între valoare şi kitsch, marca târgului constituind un certificat de garanţie. Aşadar, un potenţial economic numai bun de deturnat. Pictori şi sculptori închipuiţi, artizani fără vocaţie şi ceramişti de cartier şi-au dobândit legitimitatea contra cost, de la Primărie, amplasându-se în preajma târgului şi încercând să-şi transfere atributele acestuia. În mod obişnuit, la toate sărbătorile şi acţiunile de vază din ultima vreme, ambulanţii şi tarabagiii fac parte integrantă din peisaj. Dar prezenţa lor este marginală, auxiliară. Însă la Târgul Olarilor aceştia s-au vrut a fi în interiorul "afacerii", parte integrantă a ei, ba chiar obţinând prim-planul prin colonizarea sistematică a căilor de acces. Asemenea uzurpatorilor dintotdeauna, care îşi justifică faptele şi locul obţinut fabricând genealogii false pe care le afişează ostentativ, toti "artiştii" au primit şi au purtat cu emfază ecusoane cu însemnele şi titulatura târgului. Nici un olar nu a primit ecuson şi nici nu era necesar, firescul neavând nevoie de patalamale justificative. Numărul neadmis de mare al celor ce-şi împărţeau felii din notorietatea târgului s-a amplificat o dată cu amplasarea instalaţiilor pentru prăjit peşte, a standurilor pentru vândut covrigi, îngheţată, răcoritoare etc. Printre toţi, exploatând la maximum orice porţiune liberă de teren, s-au insinuat nenumărate "formaţii" muzicale, reprezentanţi ai diferitelor genuri, acompaniidu-şi vocile suprasolicitate prin zdrăngănirea instrumentelor dezacordate. A fost, fără îndoială, un exerciţiu de voinţă pentru numerosul public, nevoit să parcurgă aleile supraaglomerate, mult îngustate de toţi cei pomeniţi mai sus, până în sectorul rezervat (încă) olarilor. Din fericire în acest spaţiu nu s-au înregistrat compromisuri. Profesorul I.H. Ciubotaru, neobositul organizator, a reuşit, prin autoritatea pe care o degajă, să ne ofere şi în acest an o manifestare de ţinută, reunind la Iaşi pe cei mai iscusiti şi renumiţi ceramişti din ţară. Nu intenţionăm deloc să prezentăm o listă exhaustivă a olarilor participanţi la târg. Parcurgând chiar fugar perimetrul de expunere, cu harta ţinuturilor româneşti în minte, constatăm o inegală reprezentare teritorială a meşteşugului. Dezechilibrul nu se datorează în nici un fel selecţiei operate de organizator, care prin invitaţii săi ne-a oferit o sinteză reuşită a ponderii prelucrării artistice a lutului astăzi. Unele centre de ceramică tradiţională, de pildă Horezu şi Korund, s-au adaptat cu uşurinţă noilor realităţi, prin lărgirea ariei de desfacere a produselor, perfecţionarea tehnicilor de lucru şi propunând spre vânzare forme noi, alături de cele consacrate. La Iaşi sau pretutindeni unde au loc manifestări de acest gen, reprezentanţii celor două centre sunt nelipsiţi, participând în număr mare. Alte zone, slab reprezentate numeric, se impun graţie calităţii excepţionale a obiectelor realizate, ca în cazul fraţilor băimăreni Liviu Sitar şi Doina Bledea. Moldova se evidenţiază prin inconsecvenţă şi absenţe. Centre importante prin valoare artistică şi simbolică – Tansa şi Deleni – şi-au încetat activitatea complet. De curând aceeaşi soartă au împărtăşit-o şi Ireştii. Din familia Colibaba nimeni nu a fost disponibil anul acesta pentru târg. Şi totuşi... eternul Castan Jenică de la Dumeşti-Vaslui este omniprezent; Marginea participă în continuare, chiar dacă numai prin văduva lui Dumitru Paşcaniuc; ceramica zgrafitată, în lipsa rădăuţenilor, vine de la Botoşani, lucrată de familia Iacinschi. După studii şi experienţe repetate, Petru Maxim din Dorohoi a reuşit să găsească o formulă adecvată pentru modelarea şi decorarea vaselor de tip Cucuteni. Un semn bun a venit din imediata apropiere a Iaşilor. După ani de absenţă, a putut fi văzută sau cumpărată ceramica de Schitu Stavnic. Nu ne hazardăm să decriptăm în această prezenţă semnalul revigorării ceramicii moldoveneşti. De fapt, aceasta este o cu totul altă discuţie, care implică o cunoaştere aprofundată a mecanismelor şi structurilor civilizaţiei tradiţionale. Vom reveni asupra subiectului atunci când, măcar la Iaşi, lucrurile se vor îndrepta. Altminteri, este absurd să acţionezi asupra unui organism asfixiindu-l şi aplicându-i tehnici de resuscitare în acelaşi timp. (Vasile Munteanu)

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre aceste articole!