Contrast - Nr.8 / 2001 - Mozaic -

Mozaic

Mozaic politic

• Noul cod al luptei de clasă (Sorin Bocancea)
• Zurück zu Kant, Mr. Judt! (George Bondor)
• Gâlceava politicianului cu lumea (Georgeta Condur)

Noul cod al luptei de clasă

Cu puţin timp în urmă, premierul Năstase a emis o enormitate (ca să nu-i spun altfel): a spus că banii pe care studenţii îi plătesc universităţilor particulare sunt bani publici. E clar că astfel de reprezentări se dobândeau în instituţiile de învăţământ româneşti pe vremea când dumnealui se şcolea. Nimic nu este privat, trebuie să terminăm odată cu orice manifestare de egoism mic burghez. Nimic în afara statului. Totul trebuie reglementat, de la strategia economică la manifestările de bunăvoinţă, pentru că totul e public.
Am crezut iniţial că afirmaţia cu pricina a fost doar o scăpare, o nedorită zvâcnire a unor simboluri depăşite – nu poţi să te debarasezi aşa iute de propriul bagaj conceptual doar pe motivul că între timp a sosit momentul să concepi lumea în alt vocabular. Ceea ce a fost bine deprins capătă şi autoritatea lucrului bun în sine. Mai ales atunci când valoarea acestuia este confirmată şi de cei din jurul tău, adăpaţi de la aceeaşi paradigmă. Nu poţi rata şansa de a le dovedi că ai învăţat bine la vremea ta, că eşti un ilustru elev al profesorilor tăi, că eşti cel mai în măsură să aplici principiile în care cu toţii cred. Pentru a putea obţine recunoaşterea trebuie să satisfaci anumite expectanţe. În fond, ai nevoie de cei din jur – ei te-au pus acolo, cu ei guvernezi.
Un eveniment recent m-a convins de faptul că ideea cu publicii bani privaţi nu este o scăpare. Dimpotrivă, micile artificii discursive cu iz liberal şi reformist, care au dat bine la exterior, sunt argumente pentru o posibilă acuzaţie de deviaţionism, acceptate însă de maeştrii înconjurători ca obrăznicii ale tinereţii. Cu timpul, va ajunge el la vorba lor, pentru că materialismul cenuşiu a fost pus la săpat demult şi cu metodă în materia cenuşie a eminentului cadru de partid.
Ceea ce mă face să afirm că nimic nu e întâmplător şi că ne aflăm în faţa unei viziuni coerente, pe care doar sinergia faptelor o poate genera, este recentul proiect al Codului muncii. Reacţiile din presă nu au fost puţine şi nici comode pentru guvernanţi. După o formulă de acum cunoscută, au şi apărut scuzele din partea ministrului muncii şi protecţiei sociale. Nu e prima dată când se probează vigilenţa opiniei publice în acest mod: se "scapă" spre presă un mesaj: dacă nimeni nu se prinde, rămâne aşa; dacă apar proteste, atunci încă nu e nimic definitiv, e doar o variantă de lucru, cei din presă făcându-se vinovaţi de a se fi grăbit cu publicarea. În cazul de faţă regretele au vizat mai mult faptul acesta, al difuzării precoce, şi mai puţin prezenţa elementelor contestate.
Trebuie să amintim că principalul motiv de nemulţumire l-a constituit capitolul referitor la "fondul de garanţie pentru plata salariilor". Acolo se spune că "angajatorii au obligaţia de a-şi asigura propriii salariaţi contra riscurilor de neplată a sumelor ce le sunt datorate în executarea contractului de muncă sau ca urmare a încetării acestuia, prin constituirea unui fond de garanţie pentru plata salariului" (Art. 153). Acest fond trebuie să se constituie în termen de trei ani de la intrarea în vigoare a Codului şi să fie "cel puţin egal cu dublul fondului de salarii anual" (Art. 154). Mai departe, Articolul 157 stabileşte: "angajatorul nu poate utiliza sumele existente în fondul de garanţie decât în situaţii de imposibilitate de plată a salariilor, cu acordul sindicatului reprezentativ din unitate sau al reprezentanţilor salariaţilor, după caz, şi al inspectoratului teritorial de muncă".
Este evident faptul că prin aceste prevederi se dă o lovitură puternică întreprinzătorilor, mai ales celor mici şi mijlocii, care sunt forţaţi să-şi blocheze o sumă importantă în bancă, bucurându-se amar de dobândă. În subsidiar însă recunoaştem şi un fenomen de extindere a activităţii acestora, din moment ce fiecare unitate economică devine şi societate de asigurări. Ne aşteptăm la apariţia unor îndreptăţite proteste din partea ecologiştilor în vederea constituirii unui fond pentru protecţia câinilor salariaţilor disponibilizaţi.
Scuzele pe care ministrul muncii le-a prezentat nu au făcut decât să-l umple de ridicol. Ne amintim că documentul, chiar în forma aceasta de proiect, a fost prezentat ca fiind aproape cel mai bun dintre toate posibile, atâta vreme cât poartă girul unor savanţi din mediul universitar românesc ce s-au bucurat de consilierea omologilor lor germani. Recursul la argumentul autorităţii era menit să închidă gura tuturor. Însă, odată ce strategia nu a ţinut, ceea ce trebuia să ofere legitimitate a sfârşit prin a se constitui în circumstanţă atenuantă: universitarii nu prea se pricep la politică, era normal să se strecoare anumite erori; vom reanaliza situaţia cu luciditatea pe care doar noi o putem deţine şi vă vom salva din ghearele proiecţiilor elitiste. Iată o nouă dovadă că dialectica este bună când ştii pe ce versant să te situezi.
Un alt element menit să legitimeze proiectul a fost recursul la "cerinţele UE". S-a spus că aderarea la sistemul de protecţie socială european ar impune astfel de prevederi. Pentru a vedea dacă Europa este într-adevăr aşa de haină precum se sugerează, m-am dus la Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale, documentul fundamental al politicii sociale europene, adoptat în 1989 de către Consiliul european şi ataşat la Tratatul de la Maastricht în 1992 (Protocolul privind politica socială). Într-adevăr, acest document fixează ca obiective ameliorarea condiţiilor de muncă, integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii, securitatea şi protecţia socială a muncitorilor. Este specificată şi "protecţia muncitorilor în caz de desfacere a contractului de muncă" (Art. 2 (3)). Dar întâlnim o prevedere ce fixează limita acestei politici: "în acest scop (al realizării obiectivelor – n. n.), Consiliul poate adopta, prin directive, prescripţii minimale aplicabile în mod progresiv, ţinând cont de condiţiile şi reglementările tehnice existente în fiecare din statele membre. Aceste directive evită impunerea de constrângeri administrative, financiare şi juridice de natură să împiedice constituirea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii" (Art. 2 (2)). Dacă Europa nu impune membrilor săi condiţii de factura celor în discuţie, mă întreb cum ar putea să le impună unui stat în care întreprinderile mici şi mijlocii se zbat la limita subzistenţei.
Noul cod ne dezvăluie faptul că guvernanţii noştri gândesc munca tot în modelul luptei de clasă. Exploatatorul, numit acum angajator, trebuie decapitat (pardon, decapitalizat), pentru a nu mai avea cum să îl domine pe bietul proletar care, în condiţiile postindustrialismului, a dezvoltării sectoarelor terţiar şi cuaternar, îşi vede clasa tot mai subţiată. Spusa lui Troţki, "lupta continuă", este acum un strigăt de frică. Doar continuarea acesteia menţine clasa proletariatului. Doar împiedicându-i pe angajatori să prospere, transformându-i în buni şi săraci samariteni, angajaţii vor trăi la un nivel la care să aibă nevoie de o protecţie promisă periodic de aripa nedreaptă a eşichierului politic. Întrebată, într-un interviu, dacă îi judecă pe patroni pornind de la prezumţia vinovăţiei, expedista Simona Marinescu a spus că "nu, dar…" – până la urmă a fost "da".
De fapt, noul cod mai dă patronilor un motiv să practice munca la negru. E normal, în ţara taxelor, unde patronul trebuie să se concentreze nu asupra sporirii capitalului, ci asupra liniştii psihice a angajatului. Ceea ce este de apreciat în viziunea guvernului Năstaxe este sinceritatea: în acţiunile sale nu mai este nici pe departe vorba de interesul public văzut în maniera lui Adam Smith ca "mână invizibilă" care îşi trage partea ce i se cuvine din interesul privat, ci ca o mână cât se poate de vizibilă, proptită în beregata investitorului. Locotenenţii noii vechi lupte de clasă sunt pregătiţi pentru un război de durată. Trebuie doar să aibă grijă ca patronii să nu se proletarizeze, că atunci au învăţat să lupte degeaba.

Sorin Bocancea
Alte articole de acelaşi autor



Zurück zu Kant, Mr. Judt!

În numărul din 1 noiembrie al revistei The New York Review of Books, România a reapărut în centrul atenţiei publicului american, şi nu numai, graţie articolului semnat de Tony Judt, Romania: Bottom of the Heap. Agresiv şi aparent răuvoitor în câteva privinţe, eronat în anumite informaţii vehiculate, favorabil României în alte câteva privinţe, articolul se constituie într-un rechizitoriu al maladiilor societăţii româneşti din trecut şi prezent şi într-o evaluare a şanselor viitoare. Multe dintre ideile lui Judt sunt corecte. Cunoaşte binişor istoria României, chiar dacă e corigent la anumite capitole, precum şi politica actuală a ţării. A vizitat România şi i-au fost traduse două cărţi la Editura Polirom. Are prieteni români care îi servesc informaţii, însă cunoaşte şi câteva reviste. Printre acestea, România Mare şi, lucru demn de apreciat, Plai cu boi.
Din păcate, judecăţile sale sunt prea generale, iar generalizările pripite fac ca textul său să fie neştiinţific. El realizează, de fapt, un amestec suspect al unor aspecte culturale, istorice, economice şi politice, presărat cu impresii subiective în urma vizitelor făcute în România. Deduce din aceste ingrediente atât de diferite câteva judecăţi privind situaţia actuală a ţării. Cel mai grav este însă faptul că Tony Judt vede România drept o excepţie printre ţările candidate la aderarea la NATO şi UE, menţionând şi faptul că românii au avut şi au încă o reprezentare de sine cu pronunţat caracter excepţionalist. Ceea ce susţine Judt în legătură cu această chestiune este că există câteva obsesii definitive ale românilor, cum ar fi problema identităţii. Şi alţii au obsesiile lor. Numai că pentru români, decretează Judt, a fost vorba de la început despre identitate etnică. Această teză este nefondată. Nu există pentru români, la fel cum nu există nicăieri în lume, trăsături definitive, "date", ale identităţii naţionale. Identitatea naţională nu este un dat. Ea poate să devină astfel, e drept, pentru minţile dogmatice. Pentru ceilalţi, însă, ea presupune o permanentă asumare, minuscule deviaţii şi schimbări de direcţie, accidente şi dispute. Mai ales dispute. Cred deci că aşa-zisele determinaţii ale identităţii naţionale au rezultat dintr-o luptă între diverse ideologii, dintre care una a câştigat la un moment dat şi şi-a impus trăsăturile proprii drept definitorii. Nu şi definitive, căci "substanţializarea" lor s-a produs a posteriori, în durata lungă.
Existau în trecut (în perioada interbelică, în special) cel puţin două orientări ideologice (pe care le gândesc mai degrabă ca orientări de ordin cultural): una naţionalistă şi una pro-europeană. Prima asuma aproape firesc economia centralizată, a doua credea în virtuţile economiei de piaţă. Prima privilegia discursul istoric, a doua cel economic, pragmatic. Prima credea în naţiune, a doua în individ. Până la un punct, disputa acestor orientări a rămas nedecisă. După cel de-al doilea război mondial, din păcate, comuniştii au îmbrăţişat naţionalismul ca o firească anexă la propria doctrină. După 1990, disputa ideologică a redevenit actuală, deşi naţionalismul este mai puternic decât am putea crede. Şi nu e puternic atât politic, cât prin persistenţa lui în cultura şi mentalitatea noastră. Problema identităţii naţionale e privită încă de mulţi dintre noi în manieră naţionalistă, iar urmările economice ale naţionalismului s-au perpetuat şi după 1989, precum în lozinca "Nu ne vindem ţara!". Asta nu înseamnă că românii sunt naţionalişti prin esenţa lor (esenţă care lipseşte cu desăvârşire), ci doar că naţionaliştii români cred într-o identitate etnică şi substanţialistă, definitivă şi "sfântă", sub privirea severă a Bisericii naţionale.
Problema identităţii naţionale a fost foarte importantă pentru oamenii de cultură din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Prin contribuţiile lor, cultura română a rămas legată de problema identităţii naţionale. Filosofia aşijderea. Această problemă a avut, e drept, o influenţă pozitivă în constituirea statului român şi a limbii române. Din păcate, ea a devenit curând o obsesie a multora dintre reprezentanţii elitei culturale româneşti. Pentru aceştia, aşa-zisa identitate apare sub una din următoarele două componente (sau prin amândouă): a) sinteză între cultura occidentală şi cea orientală; b) încercarea de a scoate în evidenţă trăsăturile culturale "originale". Din primul aspect, puţin pretenţios de altfel, au rezultat întotdeauna complexe şi resentimente. Din cel de-al doilea, doar o formă "violentă" şi reactivă a voinţei de diferenţă. Cred deci că naţionalismul este în România, înainte de toate, o combinaţie "culturală" de complexe, resentimente şi voinţă reactivă de diferenţă. Dacă observaţia mea e corectă, argumentaţia lui Tony Judt privitoare la preeminenţa etnică a ideii de identitate naţională devine superfluă. Mai mult decât atât, ea pare prizonieră, paradoxal, unei mentalităţi de tip esenţialist, i.e. naţionalist. Să analizăm.
1) "Deoarece multe dintre minorităţi locuiau la oraş şi se îndeletniceau cu comerţul, naţionaliştii au asociat românitatea cu ţăranii". Aceasta e o falsă deducţie. E imposibil de numit univoc originea unui fenomen cultural. Judt transformă un fapt cultural în unul ideologic. Însă face acest lucru fără argumente raţionale, ci practicând tocmai o interpretare ideologică. Vede într-un fenomen (de ordin cultural) o dorinţă de a manipula realitatea (în cazul nostru, prin identificarea românităţii cu caracterul ţărănesc). În lipsa unor argumente care să ateste această presupusă situaţie, Tony Judt "ideologizează". Identificarea identităţii naţionale cu caracterul ţărănesc este o idee culturală, întrucât scriitorii şi filosofii interesaţi de problema identităţii au crezut că această "peasantry" e prin excelenţă o trăsătură lingvistică, şi doar în mod secundar una "ontologică", a românităţii. Aceasta e originea ideii culturale în discuţie. Nu există o condiţionare logică între situaţia minorităţilor şi caracterul "ţărănesc" al identităţii naţionale.
2) "Deoarece exista o relaţie strânsă între limbă, etnicitate şi religie în cadrul fiecărei minorităţi (evreii care vorbeau idiş, ungurii catolici şi luterani, germanii luterani etc.), naţionaliştii au insistat asupra creştinismului (ortodox), inerent românităţii". E adevărat că ortodoxia a fost mereu văzută drept o trăsătură culturală a identităţii româneşti. Nu cred că există aici o legătură între etnicitate, limbă şi religie, cu atât mai mult cu cât ortodoxia e un cult grec, iar limba română e urmaşul legitim al latinei. Ar trebui să ne imaginăm o perversă voinţă colectivă care să prelucreze cultural şi ideologic aceste componente diferite pentru a le opune "străinului" minoritar.
3) "Şi pentru că achiziţia cea mai râvnită a României Mari, Transilvania, fusese populată, din vremuri străvechi, atât de maghiari, cât şi de români, naţionaliştii (şi nu numai ei) au făcut mare caz de vechile lor origini «dacice»". A doua parte a enunţului e corectă. Acest tip de explicaţie a fost important în perioada creării statelor naţionale. Aşa s-a întâmplat în toată Europa, nu doar la noi. În România, e drept, comuniştii au speculat mult această explicaţie prin origine, pentru a ascunde slăbiciunile economiei centralizate. Dar şi în acest caz legătura dintre cele două părţi ale enunţului lui Judt este forţată.
Identitatea naţională este un construct cultural. Ea are o istorie, sub forma disputei între diverse tendinţe sau orientări, dintre care una poate deţine supremaţia la un moment dat, putând fi înlocuită ulterior de către alta. O astfel de posibilă alternanţă induce, evident, o relativizare a ideii de identitate naţională, relativizare necesară dacă vrem să deconstruim acea falsă identitate esenţialistă, definitiv dată, susţinută de naţionalişti. Începând prin a susţine că identitatea naţională este o obsesie etnicistă a românilor, Tony Judt ajunge să folosească, în povestea sa despre România, un concept esenţialist al identităţii naţionale. Aceasta întrucât nu recunoaşte caracterul său de construct cultural, transformându-l într-unul 100% ideologic. Or, intenţia de deformare a realităţii nu este aici certă. Recunosc că există o complicitate între problema culturală a identităţii naţionale şi instrumentarea ei ideologică, însă această legătură nu este, ea însăşi, ideologică, ci o naivitate a oamenilor de cultură.
Identitatea naţională este o idee a raţiunii cu rol regulativ, nu constitutiv. Zurück zu Kant, Mr. Judt! Şi la Plai cu boi, de ce nu, dar cu o grilă de lectură mai adecvată!

George Bondor
Alte articole de acelaşi autor



Gâlceava politicianului cu lumea

Motto:
"Sunteţi un porc! Sunteţi şi un măgar!" - prof. Antonie Iorgovan, senator PSD, deputatului Emil Boc (la Marius Tucă Show)
"Băsescu a făcut numai declaraţii împuţite" - Marian Vanghelie, primarul sectorului 5
"Dacă îşi dă jos Cozmâncă şosetele, cădem laţi cu toţii" - C.V. Tudor, preşedinte PRM, senator
"Dacă veniţi gratis, vă mai dau şi de-o ţuică. [...] La lovele, Ministerul Tineretului şi Sportului nu are nici un drept" - Mircea Dragomir, preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal, parlamentar PRM
"La dracu-n praznic îi duc, acolo îi duc" - Ion Rotaru, primar de Piatra Neamţ, referitor la rromi
"Am intrat şi noi în posesia câtorva «articole» scrise de purtătorul de bostan lucios, pe vremea când alerga şi el, cu limba scoasă, după un os de ros, pupa-ne-ar în dos." - Alcibiade (!), despre Cozmin Guşă (în revista România Mare)
"Dacă n-ar fi preot, ai spune că este huligan. Dacă n-ar fi senator, ai spune că este nesimţit. Ceea ce este." - George Pruteanu, senator PSD, la tribuna Parlamentului
"Îi fac bau-ul mai repede şi am cu ce să-i fac bau-ul!" - Marian Vanghelie, primarul sectorului 5, referitor la Traian Băsescu
"Îi sugerez lui Băsescu să scrie la o revistă şi să folosească pseudonimul de «Primarul maidanez»"- Cozmin Guşă, secretar general PSD
"Suntem obligaţi să comunicăm tendinţele unor maidanezi politici ca Alexandru Athanasiu, Cozmin Guşă sau Victor Boştinaru de a da lovituri mediatice" - Traian Băsescu, primar general al Capitalei
"Nu-i cunoşteam valoarea de papagal care preia anumite expresii şi le repetă la nesfârşit... Impresia lăsată nu este cea de putere, ci de nesimţire" - Cozmin Guşă, despre Traian Băsescu
"[Sunt] o haită nenorocită de bolşevici cărora trebuie să le aplic tratamentul maidanezilor din Capitală" - Traian Băsescu, despre pesedişti
"Aflată la vârsta maximei senectuţi, doamna Zoe Petre ar trebui să se oprească cu referirile la defecte fizice, morale şi intelectuale la propria persoană şi la fiii domniei sale" - Cozmin Guşă, secretar general PSD
"Ciocu' mic! N-aveţi a vă plânge" - Şerban Mihăilescu, secretar general al Guvernului, de la tribuna Parlamentului
"[...] să organizeze dezbateri la ei acasă!" – Adrian Năstase, prim-ministrul României, referitor la grupul de la revista Provincia care a iniţiat o dezbatere publică pe tema construcţiei regionale a României
etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc.etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc. etc.

Ne amintim cu nostalgie de figurile care au dominat România până la instaurarea regimului comunist, în perioada în care o vorbă de duh însemna cu totul altceva decât o grosolănie. Deşi existau şi pe atunci (cum e şi firesc), certurile dintre oamenii politici rămâneau totuşi în limitele decenţei. Supăraţi unii pe alţii, marii oameni ai naţiunii se "înţepau" în memoriile şi jurnalele pe care le scriau, se băteau în butade sau discursuri parlamentare fulminante şi, cel puţin din câte ştiu eu, mai curând îşi dădeau o pereche de palme decât să se înjure ca la uşa cortului. Trebuie să recunoaştem că, oricât ar părea unora de abominabilă, o palmă poate avea totuşi un anumit grad de nobleţe. Nu acelaşi lucru se poate spune despre invectivele care ţin astăzi primele pagini ale ziarelor. Duelurile s-au interzis de mult (acum ne pretindem mult mai civilizaţi), dar ceea ce am pierdut din punct de vedere al agresivităţii fizice compensăm prin agresivitatea lingvistică.
În societatea românească se impune încet, dar sigur, un anumit tip de om politic. Acesta o fi, oare, omul nou? Transformarea, demnă de un roman de Kafka, are loc sub ochii noştri. S-a început cu nişte aşa-zise pamflete ale unui şef de partid (care se ascunde sub un pseudonim ce nu mai păcăleşte pe nimeni), în care abundau epitete ca "scroafă", "homosexual", "urâtă" şi altele mult mai îngrozitoare, pe care mă jenez să le aştern pe hârtie. Ce a făcut electoratul? A votat cu amândouă mâinile partidul şi liderul respectiv, care au obţinut în anul 2000 locul al doilea ca număr de voturi.
La aşa o sancţiune, nu e de mirare că tot mai mulţi au început să aplice "reţeta" de succes, care nici măcar nu e o inovaţie, dacă ne gândim la ceea ce spunea Goebbels. Politicieni care pozau până atunci în fini intelectuali au apărut cu o nouă faţă şi un nou comportament, "într-o nouă prezentare" (cum spune o reclamă), în care glumele de periferie şi obrăzniciile hip-hop-iste ţin din ce în ce mai des locul unor argumente solide. Comportamentul premierului, căci şi el este un exemplu al unei astfel de schimbări de imagine, a reprezentat în fapt doar semnalul că s-a deschis pentru toţi sezonul la (scuzaţi!) mârlănii.
Celebrele "schimburi de amabilităţi" Năstase-Băsescu, Băsescu-Guşă, Băsescu-Vanghelie şi altele au intrat în casele românilor sub pretextul unei democraţii care se dovedeşte, prea des, nedemnă de aspiraţiile post-decembriste ale unora dintre noi. Pe de o parte, oamenii au descoperit, cu voluptatea celui privat atâta vreme de orice drept la atitudine critică faţă de conducători, că şi un preşedinte, un prim-ministru, un primar sau un parlamentar poate fi înjurat şi poate, la rândul lui, să-i înjure pe alţii. Din acest punct de vedere, agresivitatea verbală crescută din viaţa publică este de înţeles. Totuşi, normal ar fi fost ca aceasta să fie un fenomen care să se manifeste exploziv imediat după 1989 şi apoi să scadă în amplitudine, odată cu adâncirea procesului de democratizare. Tendinţa pare mai curând inversă, căci nu-mi amintesc să mai fi fost vreun an atât de bogat în invective mediatizate, "la ore de maximă audienţă", ca 2001. Însuşi nu-ştiu-de-cine-proclamatul "părinte al Constituţiei" ne-a dat, recent, o mostră de ineleganţă surprinzătoare, numindu-şi un coleg de Parlament "porc" şi "măgar" pe un post naţional de televiziune. Argumentul forte al domnului Iorgovan pare să fie, ca şi alte dăţi, acela că el este mai în vârstă decât interlocutorul său şi că acesta din urmă nu este decât lector, pe când domnia-sa este ditamai profesorul. Felicitări, domnule profesor, nu mai aveţi nevoie de alte argumente!
Nu are rost să dăm dovadă de un exces de puritanism sau pudibonderie. O vorbă mai slobodă şi un limbaj "colorat" nu omoară pe nimeni, ba chiar au existat şi există mulţi intelectuali rafinaţi, al căror discurs are savoare tocmai din acest motiv (mai este nevoie să spun Petre Ţuţea?). Problema reală este că dezbaterile s-au mutat, din ce în ce mai mult, de pe tărâmul argumentelor pe cel al replicilor de "şmecher", mai iute aducătoare de notorietate decât demonstraţiile riguroase şi fundamentate. Regula discuţiilor publice pare să fie aceasta: nu-ţi convine un subiect, ţipă la adversar! Nu ai cu ce să-i contracarezi argumentele, fă o referire la mama lui! Mai bagă şi două – trei expresii de cartier şi l-ai dat gata. Nimeni nu mai ţine minte de unde s-a plecat, toată lumea va comenta a doua zi: "ai auzit ce i-a spus-o ăla?"
Nici măcar nu-i condamn prea tare pe cei care intră în acest joc. Asta este în momentul de faţă "piaţa" politică din România. Ca să învingi, trebuie să lupţi uneori şi cu armele adversarului. Totuşi, cineva poate şi trebuie să îndrepte lucrurile pe făgaşul normal şi acela este alegătorul. El poate da o şansă omului politic demn, elegant şi care nu se bagă în faţă cu orice preţ, mai ales dacă acesta este terfelirea onoarei altora. Exemple au existat şi există poate chiar lângă noi; trebuie doar să vrem să le vedem.
El, alegătorul, trebuie să facă distincţia între "băieţii de băieţi" ai politicii şi adevăraţii oameni de stat. Şi până când alegătorul nu va face această distincţie, putem noi să vorbim cât vrem, căci singura reacţie pe care o vom primi va fi aceea că un oarecare premier ne va trimite să facem dezbateri publice (despre regionalizare, despre bunul simţ în politică sau despre orice altceva) la noi acasă. Sau, cu alte cuvinte, "ciocu'mic"!

Georgeta Condur
Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorilor părerea Dv. despre aceste articole!