Nimeni împotriva lui Dumnezeu...

…decât Dumnezeu însuşi. Prin această sintagmă nu fac referire la posibila dumnezeire din om, ci încerc să-i transfer forma la el: nimeni împotriva omului decât omul însuşi. Cu alte cuvinte, războiul cel mai dur îl duci cu tine însuţi, cu expectanţele pe care ţi le-ai creat cu privire la propria persoană, la grupul din care faci parte sau la umanitate. S-a propus de cele mai multe ori (prin religii, ideologii etc.) medierea sau lupta până la capăt. Dar o privire retrospectivă asupra istoriei lumii ne dovedeşte că soluţia evitării conflictului a fost scoasă din discuţie timp de mai multe secole.
De altfel, urmărind paradigmele relaţiilor internaţionale (realismul, liberal-idealismul – cu modelele dezvoltate, la rândul lor, din acestea – şi globalismul), constatăm că ele sunt tot atâtea modalităţi de abordare a unui conflict. Dintre acestea, modelul dominant, activ de-a lungul unei lungi perioade, chiar şi numai dacă ar fi să ne raportăm la Războiul rece, a fost cel realist. Dacă acesta presupune o rezolvare a conflictului prin recurgerea la forţă, care să stabilească un învingător şi să indice în mod clar deţinătorul puterii, luarea în calcul a principiilor morale reprezentând o interferenţă dăunătoare, paradigma liberal-idealistă consideră războiul ca fiind exterior naturii umane, schimbarea comportamentelor agresive putând fi obţinută prin educaţie şi acţiune colectivă – de unde şi nota profund morală. Paradigma globalistă schimbă actorii de pe scena internaţională – statul-naţiune cu indivizii de pretutindeni –, renunţând la demarcaţiile geopolitice în favoarea celor culturale sau economice.
În prima situaţie avem de a face cu o lume care tinde spre un unic pol de putere şi care se învârte în jurul acestuia, fie că puterea se identifică cu politica, cu un partid, cu o religie sau cu o armată. Ceea ce vine să facă diferenţa în cadrul unei astfel de lumi mono-centrice este contestarea demarcaţiilor. Să ne imaginăm că participăm la un joc care ne propune un premiu dacă vom reuşi să îl convingem pe cel din faţa noastră să treacă o linie ce ne desparte, el operând cu aceleaşi date ale problemei ca şi noi. Există o serie de soluţii pentru rezolvarea situaţiei: prima ar putea sta sub semnul alegerii raţionale (decizie conştientă, prin care se caută câştiguri maxime şi pierderi minime): cel mai bine ar fi să îl conving pe cel din faţa mea să treacă de partea mea, institutind relaţia învins-învingător; o a doua ar comporta şi o latură morală: schimbăm locurile între noi sau ne suim pe linie – nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă; a treia, şi poate cea mai (post)modernă, ar fi să contestăm demarcaţia.
Ne putem întreba ce se întâmplă atunci când la mijloc se află indivizi reali, a căror viaţă reîncepe o dată cu asumarea unei soluţii. Ar putea fi bine tuturor, de vreme ce o asemenea variantă, a contestării demarcaţiei, nu e imposibilă; numai că ea înseamnă orgolii nesatisfăcute, poli de putere şi mai puţin control. Contestarea demarcaţiilor reprezintă o soluţie pe termen lung pentru că ia în calcul atât binele ambelor părţi, cât şi al individului, cu nevoile lui reale, şi nu pune problema în termenii unor abstracţiuni, ca statul-naţiune sau viitorul glorios. Se pot trece cu vederea nevoile cuceriţilor pentru că ei reprezintă duşmanul, însă aceştia se transformă încet dar sigur într-o plagă pe care ignorarea o va schimba într-o cangrenă, iar amputarea (exterminarea) a fost rar o soluţie. Nu ar mai exista nimeni care să recunoască autoritatea – cu alte cuvinte, stăpân peste nimic. Şi atunci conflictul pornit din motive de orgoliu nu reuşeşte să se finalizeze cu satisfacerea lui.
Evident, pe arena relaţiilor internaţionale lucrurile nu stau atât de simplu, deşi aceia care sunt responsabili cu rezolvarea unor conflicte pornesc de la o serie de principii de bază (paradigme) în rezolvarea lor. Ecuaţia se reduce din nou la individ şi la linie (demarcaţie); totuşi, cum se face că, deşi există şi soluţii paşnice, lumea este o scenă a conflictelor rezolvate prin forţă?! Revenim în acest caz la sintagma iniţială – nimeni împotriva omului decât el însuşi – deoarece oamenii sunt aceia care rezolvă conflictele, nu extratereştrii, nu Dumnezeu, iar puterea de decizie le aparţine, cu toate consecinţele ei.
Cum spuneam, unii sunt gata să explice rezolvarea prin forţă făcând apel la alegerea raţională. Există o serie de paradoxuri care ar putea da un indiciu în ceea ce priveşte alegerea comportamentului non-cooperant sau agresiv. Cooperarea ţine mai mult de morală şi oferă mai puţine garanţii în privinţa unui comportament reciproc, ea este mai puţin pasibilă de stabilitate, în vreme ce lipsa cooperării oferă soluţii ultime şi îi previne pe participanţi asupra costurilor, puse însă, într-o mică măsură, în balanţă cu profiturile. Paradoxul blatistului, ce oferă variante privind participarea, şi cel al deţinutului, privind cooperarea, alături de o ecuaţie matematică (Gordon Tullock & James Buchanon) se rezumă la lipsa garanţiei că prejudiciul sau bunăstarea vor fi reciproce, dar că beneficiul obţinut de pe urma cooperării este mai mare decât cel obţinut de pe urma non-cooperării, hazardul hotărând sorţii de câştig în cazul individului care ar acţiona numai pentru el, fără a ţine cont de ceilalţi. Există patru variante: beneficiu + costuri de participare, beneficiu + fără costuri de participare, lipsa beneficiului + costuri de participare, lipsa beneficiului + fără costuri de participare. În primul caz situaţia este echitabilă şi benefică pentru toţi, cu condiţia participării tuturor; al doilea reprezintă optimul pentru un individ care profită de pe urma eforturilor celorlalţi; în al treilea comportamentul este în favoarea celorlalţi, dar nimeni altcineva nu mai participă, iar ultimul reflectă un dezinteres total pentru ceilalţi şi urmărirea strictă a intereselor personale, care sfârşeşte prin a prejudicia chiar propria persoană. Deşi demonstraţia conduce la concluzia unui beneficiu minim, în cazul în care toţi indivizii recurg la un comportament egoist, dilema rămâne: de ce nu contestăm linia care ne divide interesele. Ar putea fi mai bine, dar se pune problema în ce măsură este individul gata să fie responsabil şi în ce măsură este grupul pregătit să fie solidar.
Mingea este acum într-un alt teren, al culturii politice şi al comportamentului, şi poate într-o mai mică măsură al alegerii raţionale. Dar nu pentru că alegerea raţională nu naşte comportamente, ci pentru că nu numai ea o face. Factori precum obiceiurile, miturile, religia etc. participă la acest proces de formare a comportamentelor într-o egală măsură, oricare ar fi societatea şi tipul de regim politic despre care vorbim. De fapt, discuţia se poartă dintotdeauna, întrucât ea pleacă de la om – privit fie ca individ moral şi raţional, fie ca fiară pe care numai domnia legii o ţine în frâu. Este evident că, dacă ar exista un răspuns final cu privire la natura umană, atunci ar exista şi o unică abordare în relaţiile internaţionale şi în oricare alt domeniu ce ţine de social. Complexitatea chestiunii însă nu ne permite să ne imaginăm că vom primi un răspuns, cu atât mai mult cu cât şi societăţile organizate în structurile cele mai transparente, raţionale etc. nu sunt non-ideologizate. Şi, o dată intrat în discuţie acest termen, cu greu am mai putea vorbi despre un apel făcut raţionalului, ci mai degrabă misticului, angoaselor din individ, într-un cuvânt iraţionalului sau cel puţin insondabilului. Orice tip de regim social are nevoie, pentru a se menţine, să facă apel la mecanismele care ţin de simboluri, credinţe, mituri. A nega posibilitatea câştigării puterii prin recursul la această zonă înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, a nega natura umană sau a nu dori puterea cu adevărat. Vorbim, în cele din urmă, despre un conflict in nuce, despre două tendinţe divergente din individ, alimentate la rândul lor de comportamentele din grup, mulţime, umanitate, conflict individual ce se reflectă la scara umanităţii şi care nu îşi poate găsi o rezolvare standard, ci mai degrabă una punctuală, care să facă apel la ambele tendinţe şi să reprezinte societatea căreia îi este adresată soluţia.
Dar ce frumoasă rămâne ideea de mediere a unui conflict, unde toţi sfârşesc prin a-şi strânge mâinile, şi ce urâtă cea de război, despre care se spune totuşi că reprezintă un factor de diminuare a unei populaţii într-o creştere exagerată; şi ce încâlcită este această rezolvare raţiune vs sentimente!

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!