Noi, perifericii (sau: eu, Kant şi indianul beat)

Motto: I speak the pass-word primeval, I give the sing of democracy,
By God! I will accept nothing which all cannot have their counterpart of on the same terms (Walt Whitman – Song of My self)

Este îndeobşte acceptat faptul potrivit căruia orice cultură este constituită pe baza unei tradiţii subîntinse de un cumul de date prealabile, pre-judecăţi ce eludează prin însăşi natura lor orice judecată de valoare. Una dintre problemele capitale ridicate de această observaţie se configurează în momentul în care ne reţin atenţia raporturile dintre mai multe culturi diferite: recursul la istorie ne demonstrează că există în fiecare epocă o cultură şi o civilizaţie care, conştiente de forţa lor, tind să considere primele principii ale propriei Weltanschauung drept centrale (având în acelaşi timp calitatea „bunului simţ", fiind „de la sine înţelese", deci nesuportând o critică întrucât sunt „principial indestructibile") şi ca atare se acţionează în direcţia impunerii lor asupra periferiei (i.e. societăţile prea slabe pentru a-şi susţine propriile date prealabile, acestea din urmă fiind considerate de „centru" drept „inferioare", „învechite", „decadente" etc.).
Acelaşi lucru se întâmplă şi în cadrul culturii europene, împreună cu societatea pe care o susţine şi definită de R. Rorty drept „liberal burgheză" (Obiectivitate, relativism şi adevăr – Eseuri filosofice 1). Să luăm ca exemplu imperativul categoric: îi putem noi recunoaşte astăzi calitatea de principiu, de pre-judecată a culturii noastre, alături de alte date prealabile ce ne sunt proprii? O asemenea întrebare nu face decât să ne trimită în fundătura unei antinomii de tip kantian: ambele răspunsuri (cel afirmativ şi cel negativ) pot fi susţinute, dar ele sunt inutile în consecinţele lor. Întrucât, în cazul răspunsului afirmativ, cum datele prealabile nu pot fi supuse testului etic, imperativul categoric s-ar situa la acelaşi nivel ontologic (în sensul ontologiei hermeneutice) ca şi principiul antropofagiei (care, la rândul lui, poate fi o pre-judecată a unei alte culturi). În acest caz, superioritatea unei culturi nu este dată decât de raporturile de forţă existente între cele două tipuri de societăţi. Pe de altă parte, în cazul răspunsului negativ, nu ne rămâne decât să considerăm imperativul categoric drept un dat prealabil „mai originar" decât sfera tuturor celorlalte date prealabile – lucru absurd nu numai pentru că astfel am deschide calea unei regresii la infinit, ci şi întrucât însăşi natura pre-judecăţii îi conferă acesteia calitatea de element ultim al unei culturi. Desigur că singurul instrument care ne-ar fi putut ajuta aici (considerarea raţiunii ca fiind universală – un argument pur justificativ în fond) nu mai poate fi astăzi acceptat.
Această dilemă este plasată de R. Rorty în contextul configurat de termenul „etnocentrism", definit drept „convingerea că cineva mai bine ar muri decât să împărtăşească anumite credinţe", idei ce nu aparţin grupului cultural din care face parte. Or, exact în aceeaşi situaţie se află şi „liberalul burghez" care, militând împotriva etnocentrismului (de exemplu, împotriva nazismului ori împotriva nu importă cărui fundamentalism etnic sau religios), refuzându-l, cade tocmai în... etnocentrism. Reluate de R. Rorty, acestea sunt opiniile lui Clifford Geertz (cf. The Use of Diversity), ultimul ajungând la aceeaşi idee pe care am amintit-o mai sus cu privire la imperativul categoric: „această derută ne face susceptibili la sugestia potrivit căreia cultura democraţiei liberale occidentale este într-un fel «la egalitate» cu cea a vandalilor şi a ik-ilor". Mergând mai departe, nu putem decât să considerăm culturile diverse drept „monade semantice, aproape lipsite de ferestre" şi astfel deschidem calea către un relativism etic dus la extrem.
Acestea ar fi, după Geertz, consecinţele „anti-anti-etnocentrismului", fenomen pe care însă Rorty îl interpretează în cu totul alt sens, pornind chiar de la exemplul indianului beţiv, oferit de Clifford Geertz: un indian alcoolic a primit dreptul să înceapă şi să continue tratamentul cu un hemodializor, chiar dacă nu a respectat regulile impuse de medici şi a continuat să bea cu înverşunare. După câţiva ani, din această cauză, a murit. Această întâmplare a indus o dilemă morală medicilor, care s-au văzut puşi în faţa unor comportamente bazate pe valori total străine – şi ostile, spune Rorty – propriilor lor valori „liberale".
Filosoful american nu vede însă aici un fapt regretabil, „dezonorant", ci dimpotrivă, observă mulţumit buna funcţionare a instituţiilor liberale, care au aplicat corect „dreptatea procedurală". Ba mai mult, el consideră o altă dovadă de „măreţie" a liberalismului însuşi faptul că indianul a fost primit în clinică (întrucât, până la începutul secolului XX, el nici măcar nu ar fi avut această şansă, fiind ignorat ori chiar considerat inferior din punct de vedere rasial). Că medicii nu au putut înţelege alte valori decât ale lor, că nu au încercat să optimizeze tratamentul în funcţie de acele valori străine – iată un element care, pentru Rorty, păleşte în faţa „dreptăţii procedurale" oarbe, dar corect aplicate („de cele mai multe ori, dreptatea trebuie să fie suficientă").
„Concluzia principală – spune Rorty – este că sarcinile morale ale unei democraţii liberale sunt împărţite între agenţii iubirii şi agenţii dreptăţii. Cu alte cuvinte, o astfel de democraţie foloseşte şi împuterniceşte atât maeştrii diversităţii, cât şi păzitorii universalităţii. Cei dintâi insistă asupra faptului că există în afara noastră oameni pe care societatea n-a reuşit să-i observe (...). Cei din urmă, păzitorii universalităţii, se asigură că odată ce aceşti oameni sunt admişi ca cetăţeni, o dată ce au fost călăuziţi spre lumină de către maeştrii diversităţii, ei sunt trataţi la fel ca noi toţi".
Urmând aceste considerente, Rorty vede în problema etnocentrismului (pe care am „particularizat-o" aici în cazul imperativului categoric) drept o „simplă problemă psihologică locală, minoră", pe care o pot avea doar „liberalii burghezi care n-au devenit încă postmoderni", cei ce sunt încă axaţi pe ideile raţionalismului iluminist, continuând încă să creadă într-o „natură umană" cu drepturile ei „fundamentale". Eroarea aceasta ar fi perpetuarea distincţiei dintre „judecata raţională" şi „prejudecata culturală".
Faţă de aceştia, „liberalii burghezi postmoderni" renunţă la distincţia amintită – şi atunci, pentru a puncta totuşi separarea (care, în mod fatal, e relativă) între centrul eului nostru şi periferia lui, recurg la alţi termeni, deliberat etnocentrici: se declară „creştini", „americani", „burghezi", „marxişti" etc. Deşi ei recunosc relativitatea idealurilor lor (dreptatea procedurală, egalitatea) această mărturisire nu-i împiedică să lupte pentru ele.
Or, două mi se par aici erorile lui Rorty. În primul rând el declară că, în urma consecinţelor dezastruoase (la nivel psihologic) ale lui Geertz, „nu vom mai putea fi mândri că suntem liberali burghezi, că suntem parte dintr-o mare tradiţie, şi nu cetăţeni ai vreunei culturi inferioare". Or, această noţiune de „cultură inferioară", susţinută de cel ce se consideră un „liberal burghez" (şi „postmodern", pe deasupra) şi ca atare anti-anti-etnocentrist, mi se pare mai mult decât suspectă. Prin ea, Rorty nu face decât să contrazică afirmaţiile sale privind calitatea de „dezvoltări culturale parohiale, actuale, excentrice" ale datelor culturii europene şi îi justifică astfel acestei culturi pretenţia de a deveni centrală („culturile inferioare" fiind astfel – desigur – periferice) şi de a se impune tot mai mult.
Desigur, contraargumentul lui Rorty nu trebuie ocolit: pentru el, liberalismul burghez propune altor culturi „doar" un ideal instituţional-legislativ, pe baza căruia convieţuirea societăţilor diferite poate deveni posibilă (metafora bazarului înconjurat de cluburi private exclusiviste). Aici există cel puţin două dificultăţi majore: aceste instituţii nu pot funcţiona decât ca structuri suprastatale; altfel spus, ele ar reglementa doar relaţiile din spaţiul public (bazarul), nu şi cele din spaţiul „privat" (cluburile exclusiviste). Ceea ce înseamnă că, în bună tradiţie liberal burgheză postmodernă, între americanul capitalist şi un fundamentalist islamic poate exista, atunci când ei se întâlnesc în bazar, o iubire bazată pe cea mai înduioşătoare fraternitate. Dar Rorty abandonează metafora amintită pentru a supralicita: de fapt, liberalismul burghez propune şi altor culturi să-i adopte instituţiile, astfel încât convieţuirea paşnică să poată fi posibilă. Dincolo de aceste adopţii formale, societăţile altfel configurate cultural decât cea europeană („culturile inferioare?") îşi pot păstra diferenţele proprii. Viziunea mi se pare inconsistentă, întrucât Rorty menţine aici tocmai distincţia dintre judecata raţională şi prejudecata culturală, pe care iniţial o combătuse, regresând astfel la calitatea de „liberal burghez care nu a devenit încă postmodern". În al doilea rând, tot Rorty declară că, propunând altor culturi idealul ei de dreptate procedurală şi egalitate (în consecinţă şi instituţiile care-l susţin), cultura liberal burgheză nu furnizează străinilor şi un fundament metafizic, o perspectivă filosofică a naturii umane şi a sensului vieţii.
Să fie oare chiar aşa? Citind Declaraţia universală a drepturilor omului, un document ce constituie astăzi fundamentul vieţii postmoderne, chiar în Preambul observăm formulări ce relevă în mod riguros retorica modernităţii şi chiar accentuează o perspectivă filosofică a naturii umane: „demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane"; „drepturile fundamentale ale omului"; „egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor" etc.
În sfârşit, cred că Rorty ignoră cu bună ştiinţă un fapt capital: impunând altor culturi instituţiile liberale, este o naivitate absurdă să crezi că diferenţa respectivelor culturi (inferioare?) se va păstra. Dau aici numai două exemple: în primul rând, tradiţionala Japonie, a cărei cultură şi civilizaţie a suferit o schimbare radicală în doar câteva decenii de „liberalism". La fel, mă întreb cum ar putea convieţui, într-un stat islamic, instituţiile liberale şi mentalitatea religioasă a cetăţenilor.
În ciuda tuturor inconsistenţelor viziunii lui Rorty (pe care le-am relevat aici), autorul nu trebuie condamnat. El nu este decât un brav „burghez liberal postmodern", care încearcă să găsească soluţiile toleranţei spre triumful culturii de la care se revendică şi pe care o consideră „centrală". Problema este că, în acest context, nu doar modernismul devine periferie (cultură inferioară?): consecinţele nu ar fi, în acest caz, dezastruoase. Din nefericire însă, atât viitorii indieni ce vor deveni alcoolici, cât şi noi, „liberalii burghezi care n-am devenit încă postmoderni", vom muri neînţeleşi. Declanşând dileme morale „medicilor" postmoderni.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!