Noile proporţii ale unui fenomen secundar

De mai bine de două săptămâni opinia publică internaţională îşi concentrează atenţia asupra evenimentelor de la 11 septembrie şi a consecinţelor acestora. şi de astă dată mass-media a jucat un rol important, de la transmiterea în direct a unor episoade ale atacului terorist la găzduirea de dezbateri menite să informeze şi să formeze opinii. Reacţiile, aşa cum am putut vedea, au ocupat un spectru larg: de la compătimirea manifestată faţă de victime la bucuria făţişă, a celor ce îi susţin pe autori, sau reţinută, originată în mai vechi resentimente faţă de Statele Unite; de la clătinarea sentimentului de siguranţă la încrederea în capacitatea statelor democratice de a depăşi actuala criză.
Imediat după producerea catastrofei au început să i se caute explicaţii. O primă categorie o constituie opiniile care înscriu recentele atentate în seria de replici ale fundamentaliştilor musulmani la acţiunile militare ale trupelor americane în Golf şi în alte teritorii locuite de musulmani. În acest sens sunt făcute imediat trimiteri la războiul contra Irakului sau la susţinerea Israelului în îndelungatul conflict cu Palestina. Se socoteşte că miza prezenţei americane în lumea islamică este de factură economică (vizând petrolul arabilor) şi geostrategică (menţinerea şi întărirea controlului pe flancul sudic ce încadrează Eurasia), între SUA şi ţările arabe diferendul fiind vechi, menţinut, până acum, la o cotă acceptabilă prin mijloace militare şi diplomatice.
O a doua categorie de explicaţii extrapolează acest conflict la nivelul civilizaţiilor. Intră aici în joc modelul propus de Samuel P. Huntington. După opinia acestui autor, fenomenul globalizării aduce faţă în faţă civilizaţii incompatibile. Dacă până în '89 eram angrenaţi într-un război între două ideologii, după căderea cortinei de fier am intrat într-o epocă a "ciocnirii civilizaţiilor". Această paradigmă a fost discutată în ultimii ani doar în universităţi şi în publicaţii de specialitate. Însă de la 11 septembrie ea a fost intens mediatizată, bineînţeles, cu preţul simplificării pe care o presupune popularizarea, traducerea pe înţelesul tuturor, încât ea a devenit vocabularul în care sunt definite, pe post, recentele acte teroriste. Prin recurgerea la acest model explicativ s-a reuşit prezentarea respectivelor acte în termeni globali şi extremi, ce pot oferi satisfacţii intelectuale în efortul de înţelegere a unor fenomene în ansamblu, dar care devin periculoşi atunci când este vorba de luarea unor decizii politice.
Iniţial, în completarea scenariului conceput pe acest model au venit şi reacţiile oficialităţilor americane. Ne amintim că în intervenţiile lor oficialii americani, urmaţi de cei din ţările cu regimuri democratice, au definit atentatele de la World Trade Center şi Pentagon drept atacuri la adresa democraţiei înseşi, reprezentare ce a fost receptată cu nuanţe apocaliptice. În termeni globali a venit şi replica liderilor religioşi musulmani, care au definit riposta americană ca agresiune asupra Islamului, situaţie ce ar reclama începutul Jihad-ului. Discursurile structurate pe astfel de termeni au configurat proiecţia unui conflict între un regim politic (şi ideologia care-l susţine) şi o religie. Adică, între Occident şi Islam, în termenii lui Huntington.
Astfel de luări de poziţie au fost de înţeles, dacă ne gândim la presiunea momentului, când nimeni nu avusese încă timp să-şi revină din şoc, când populaţia dorea un vinovat şi luarea unor măsuri urgente şi radicale. Din fericire acest moment a fost depăşit, ulterior preşedintele George W. Bush venind cu precizări ce au atenuat termenii iniţiali. Nu este vorba de un război contra Islamului, a spus, musulmanii de oriunde putând să stea liniştiţi, ci de un război împotriva terorismului. Discursul a venit la timp, pentru că unii cetăţeni americani începuseră deja să resimtă dureros, la modul propriu, simplul fapt de a fi musulman, chiar într-o societate tolerantă precum cea americană.
Dintre aceste două reprezentări, cea care prezintă atentatele de la 11 septembrie ca acte aparţinând unui conflict ce datează din vremea Războiului rece mi se pare mai adecvată. Însă, cred că prin recentele atacuri se înregistrează o ruptură în seria confruntărilor de până acum. Dar, nu faptul că ar fi prima dată când America este atacată în acest mod mi se pare a fi elementul distinctiv. Pe teritoriul Statelor Unite au mai avut loc acte teroriste. Să ne amintim doar de cel din '93 din subsolurile de la World Trade Center şi de cel din '95 din Oklahoma City. Acelea însă nu au generat reacţii de amploarea celor de acum. Vom putea să recunoaştem particularităţile evenimentelor din această toamnă raportându-le atât la tipul războiului clasic cât şi la acţiunile teroriste "obişnuite".
În istoria diferendelor dintre SUA şi unele state sau grupări din lumea arabă, conflictele armate s-au desfăşurat după schema clasică: atacurile au vizat obiective militare şi nu civile. În Irak au fost sancţionate actele unui regim şi nu un popor, iar inamicul purta haină militară. Dacă în cursul unor acţiuni au murit şi persoane civile, acest fapt s-a petrecut în mod accidental. Important este că tot timpul s-a făcut distincţia dintre civil şi militar. Pe parcursul acestui conflict s-au produs şi acte teroriste. A devenit aproape o obişnuinţă să auzim, cel puţin o dată pe săptămână, ştiri despre atentate cu maşini capcană, despre atacuri asupra sediilor unor ambasade sau despre deturnări de avioane. Însă proporţiile acestora erau minore, înscriindu-se între limite acceptabile. Decisive erau operaţiunile militare iniţiate de oricare dintre părţile aflate în conflict. Terorismul era doar o formă secundară de război, un mod de hărţuire a inamicului, de menţinere a intensităţii conflictului în ansamblu sau de satisfacere momentană a orgoliilor unor comandanţi. Când spun formă secundară am în vedere faptul că numărul victimelor era redus iar actele de acest fel nu schimbau situaţia strategică şi politică în mod fundamental.
În cazul atentatelor de la World Trade Center o astfel de latură a războiului a devenit primară. În câteva ore s-au creat pagube materiale şi victime cât în săptămâni de operaţiuni militare. Terorismul şi-a depăşit astfel condiţia de apendice a unui conflict. Gravitatea acestui fenomen rezidă în faptul că, în afara volumului uriaş al pierderilor materiale şi umane, a fost zguduită societatea în întregul ei. În cazul unui conflict armat, evenimentele de pe front afectează, fără îndoială, într-o anumită măsură societăţile participante dar, pe durata desfăşurării acestora, în spatele frontului, sau în afara poziţiilor militare, societatea evoluează aproape normal, piaţa îşi urmează cursul, se produc bunuri, se fac nunţi şi copiii merg la şcoală. Zona conflictului este demarcată, cel care trece pe acolo asumându-şi riscuri pe cont propriu. Când ţinta unui atac este un militar, acest fapt se petrece în interiorul unor reguli, are o anumită legitimitate. Chiar în zilele ce au urmat lui 11 septembrie s-a putut observa că s-a făcut mai puţin caz de atacul asupra Pentagonului. şi acolo s-a înregistrat un număr considerabil de victime, însă era vorba de un obiectiv militar. Purtătorii uniformelor kaki îşi asumă riscul de a fi atacaţi şi au o anumită capacitate de ripostă. Însă producerea unui atentat asupra unui obiectiv civil este un act disproporţionat. Iar când amploarea este ca a celor de la World Trade Center, este clătinată încrederea populaţiei în instituţii, în capacitatea acestora de a mai asigura securitatea.
Repet, doar actele teroriste de amploare provoacă astfel de reacţie, deoarece populaţia presupune existenţa în spatele lor a unor structuri puternice care ar putea face orice, oricând, înainte ca instituţiile de securitate ale statelor să le poată dejuca planurile sau să pregătească o ripostă. şi, într-adevăr, instituţiile traversează momente de neputinţă pentru că duşmanul e peste tot, ia culoarea locului, sălăşluieşte printre civili şi loveşte în aceştia în primul rând. Monstruozitatea terorismului constă tocmai în încălcarea premeditată a graniţei civil-militar, în plasarea în afara reprezentării pe care o avem despre război, fapt ce ne determină să-l privim nu ca pe un act militar, ci ca pe o nelegiuire. Îmi amintesc că al şaselea "articol preliminar în vederea unei păci eterne între state" a fost formulat de Kant astfel: "Nu trebuie să se permită nici unui stat în timpul războiului astfel de ostilităţi faţă de altul care să facă imposibilă încrederea (n. n.) reciprocă într-o pace viitoare (…). Chiar şi în timpul războiului trebuie să avem încredere în modul de a gândi al inamicului, căci altfel nu s-ar putea încheia nici un fel de pace, iar ostilităţile ar degenera într-un război de exterminare" (Spre pacea eternă, în Scrieri moral-politice, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 391). Atentatele de la New York şi Washington se înscriu în ordinea actelor ce subminează amintita încredere. Dar nu e vorba numai de încrederea între state. Forţa unor astfel de acte rezidă îndeosebi în faptul că instaurează în societatea vizată starea de insecuritate şi suspiciune generalizată ce aminteşte de scenariul hobbesian: bellum omnium contra omnes. Un semn al unei asemenea stări ar putea fi socotită abţinerea americanilor de a mai face investiţii. Iar o astfel de stare nu mai este favorabilă democraţiei. În acest sens atentatele de la 11 septembrie au fost ameninţări la adresa democraţiei, nu doar pentru că au vizat statul cu cea mai veche democraţie modernă. Ne amintim că Putin şi-a legitimat (o face şi în prezent) autoritarismul prin punerea la cale, în Moscova, a unor acte teroriste de proporţii, prezentate ca aparţinând cecenilor, menite să creeze o insuportabilă stare de frică şi nesiguranţă pe care o prezenta ca produs al democraţiei. A mers la sigur, pentru că populaţia este dispusă să cedeze oricând din libertăţi contra securitate.
Spuneam că abordarea iniţială a evenimentelor s-a făcut în termeni extremi. Chiar şi denumirea operaţiunii declanşate împotriva teroriştilor, Infinite Justice, a fost dată în această notă. Însă o astfel de atitudine extremă a rămas doar la nivel discursiv, în abordarea practică autorităţile americane dovedind prudenţă. Ulterior, chiar şi în discurs s-a înregistrat o ajustare a tonului, ofensiva contra teroriştilor fiind redenumită Operation Enduring Freedom. Ţinând seama şi de precizarea preşedintelui, de care am amintit mai sus, este evidentă orientarea spre o abordare prudentă şi punctuală a conflictului.
Cei seduşi de paradigma lui Huntington ar putea fi nesatisfăcuţi de acest curs al evenimentelor. Incompatibilitatea dintre Occident şi Islam va rămâne şi după capturarea lui Osama bin Laden, ar susţine ei, ba chiar se va acutiza. Machiavelli spunea că e indicat să porţi un război şi nicidecum să-l amâni, pentru că el oricum se va produce într-un târziu, dar la proporţii mai mari. Ne putem întreba cât de valabilă este acum o astfel de poziţie. Dacă Occidentul ar porni un război contra Islamului, ar cădea într-o capcană: ar urma logica teroriştilor, condamnând indivizi doar pentru apartenenţa la o religie.
Fiecare dintre părţi şi-ar urma proiectul cu consecvenţă, ajungându-se la un dialog al surzilor. Apoi, Occidentul are nevoie de relaţii stabile în Orientul Mijlociu pentru a avea acces la petrolul arabilor. Chiar dacă pe termen mediu dispui de resurse, este mult mai comod să nu ajungi dependent de petrolul rusesc. Cu toate că "Imperiul răului" s-a mutat momentan din fosta URSS în lumea islamică, Occidentul trebuie să recunoască faptul că noua forţă malefică e un demon ce stă pe comoară. Apoi, nici acest demon nu e aşa negru, ci doar murdar, flămând şi needucat. El nu ar avea nimic de pierdut într-un război total. Mai mult, s-a văzut că dacă i s-ar oferi şansa prosperităţii ar renunţa la fundamentalism. Există state musulmane care dovedesc aceasta. Dacă statisticile îi arată pe musulmani ca fiind cei mai violenţi, asta se datorează şi faptului că Occidentului i-a fost mai uşor şi mai profitabil să cumpere petrolul în schimbul armelor şi să nu descurajeze violenţa în zonă pentru a nu-şi periclita producţia în această ramură. Menţinerea unor state în sărăcie s-a dovedit a nu fi o strategie bună. Mi-amintesc că unul dintre rapoartele către Clubul de la Roma atenţiona comunitatea internaţională asupra pericolului pe care îl reprezintă statele sărace pentru stabilitatea noii ordini mondiale. Dacă sărăcia este asortată din belşug cu arme, situaţia devine greu de controlat. Pentru că terorismul devine arma săracului, obişnuit de mic cu armele, care are acces în lumea bogată. Fiecare dintre cele două moduri de a vedea fenomenul în cauză oferă scenarii ce explică parţial catastrofa din Statele Unite. Cred că adevărul se află, ca întotdeauna, undeva la mijloc. La 11 septembrie s-a produs, în cadrul unui conflict mai vechi, un act terorist care, prin proporţia sa, a ieşit din seria celor ce l-au precedat, atrăgând atenţia comunităţii internaţionale asupra necesităţii unei reforme în cadrul instituţiilor naţionale şi internaţionale şi asupra faptului că exploziile bombelor sociale pot părăsi parametrii clasici. Sărăcia amorsează manifestările extremiste – am învăţat asta şi la alegerile din 2000 – făcând posibilă uneori transformarea lor în mişcări de masă. şi specifică unor astfel de manifestări este supunerea necondiţionată unui imperativ ideologic sau religios. Violenţa cu care sunt afirmate diferenţele poate fi interpretată ca semn al incompatibilităţii funciare între civilizaţii. Se poate înţelege şi aşa. Totuşi, nu trebuie uitate momentele de pace, când cele două civilizaţii s-au suportat. În situaţia în care sunt invitat să recunosc că "istoria (recentă) însăşi" vine să confirme adevărul unei paradigme, îmi declar o anumită rezervă.
Ar fi incorect ca, avînd în vedere manifestările de simpatie ale maselor din Irak sau Afganistan faţă de terorişti, să se conchidă că terorismul este monopolul sau trăsătura esenţială a Islamului. Este suficient să ne amintim de acţiunile ETA sau IRA, eclipsate pentru moment, dar care nu vor înceta prea curând. Însă faptul că ele se desfăşoară în state prospere şi stabile politic le condamnă la a rămâne fenomene izolate, fără a se bucura de asentimentul maselor largi. Oriunde există diferenţe, există şi condiţii de izbucnire a extremismului şi terorismului. Sunt sigur că după ce se va detensiona situaţia vor apărea noi acte de violenţă în alte zone ale lumii. Dar o condiţie necesară în a le menţine în limite acceptabile este de a nu le traduce în termeni generici, globali.
Consider justă afirmaţia lui Andrei Cornea: "Ceea ce proclamă aceşti terorişti nu este Islamul, ci o gnoză radicală, o perversiune a acestuia" (Războiul nou-vechi, în 22, nr. 38, 18- 24 sept. 2001, p. 5). De aceea atitudinea ţărilor democratice va trebui să se structureze pe două paliere. Pe primul este operaţiunea prudentă, dar nu mai puţin fermă, de a identifica şi slăbi capacitatea de acţiune a organizaţiilor fundamentaliste (acţiune care se desfăşoară deja) până la readucerea terorismului la vechile sale dimensiuni, ale unei forme secundare de conflict. Nu spun desfiinţarea lui, pentru că acest lucru este imposibil din cauza multitudinii de forme în care poate să se manifeste şi a diversităţii cauzelor în numele cărora se recurge la el. Al doilea îl constituie procesul, de lungă durată, de creare a alternativelor economice în statele arabe sărace şi, implicit, de educare. Dacă acceptăm că există un conflict al civilizaţiilor, acestuia nu i se va pune capăt prin operaţiuni armate, ci prin civilizare, prin învăţarea de a accepta diferenţele. Acesta va fi un proces mai lung şi mai greu decât anihilarea fundamentaliştilor.
"Ne vom întoarce la rutină şi asta va fi bine" a spus preşedintele Bush în faţa Congresului şi a naţiunii americane. Acest fapt se va petrece cu siguranţă. Însă, pentru persistenţa lui, şcoala democraţiei occidentale va trebui să-şi suplimenteze numărul de locuri.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!