"Nu cred că singurul cer pe care-l putem zări deasupra noastră este cel al culturii"

GEORGE BONDOR: Atât în unele dintre lucrările dumneavoastră, cât şi în prelegerile de hermeneutică şi metafizică pe care le ţineţi la Universitatea din Iaşi, explicitaţi frecvent anumite probleme făcând trimitere la filosofii români, îndeosebi la Eliade şi Culianu, Nae Ionescu, Blaga şi Noica. Cum se explică interesul dumneavoastră pentru aceşti filosofi şi de care dintre ei vă simţiţi mai apropiat?

ŞTEFAN AFLOROAEI: Într-adevăr, numele celor invocaţi revine des în discuţiile pe care le port. Ca şi cel al lui Cioran, de altfel. În ultimul timp, m-am simţit atras de unele idei ale lui Ştefan Lupaşcu, deşi felul în care scrie nu este tocmai pe placul meu. Ca scriitor, prefer o altă manieră de exprimare a ideii, mai confesivă şi mai expusă prezenţei celuilalt.
De regulă, nu fac trimiteri la anumiţi autori decât atunci când simt că m-au convins cu modul în care îşi susţin ori îşi exprimă unele gânduri. Cei amintiţi fac parte, în ceea ce mă priveşte, din această categorie. Îndeosebi Eliade şi Cioran. Amestecul neobişnuit de luciditate şi pasiune, atât în formularea unor idei cât şi în felul lor de a scrie, dispoziţia cumva organică pentru paradox, simţul datelor indecidabile ce ating existenţa noastră, simplitatea cu care vorbesc omului de oriunde, toate acestea sunt de-a dreptul fascinante în cazul lor. Nu mai spun de modul firesc, propriu unor minţi extrem de cultivate, în care ei trec de la Augustin la Dostoievski, sau de la Cartea lui Iov la cuvintele unor moderni ca Nietzsche sau Spengler. Îmi dau seama că ei au avut într-adevăr ceva de spus. Au avut ceva de făcut pe lumea aceasta - şi au făcut-o fără nici un rest, într-o manieră cumva totală. Ideile în care au crezut au reprezentat adevărata lor cruce. Aşa îmi explic faptul că unele dintre ele au fost susţinute într-un chip oarecum pasional, chiar cu un fel de suferinţă ascunsă din partea autorului. Aerul sceptic din unele pagini ale lui Eliade şi Cioran mă face să cred că ei au trecut dincolo de marile utopii ale lumii moderne. Sigur vor fi mult citiţi în deceniile care vin, oricât de austere ar fi aceste decenii.

Care sunt, în opinia dumneavoastră, "simptomele" culturii filosofice româneşti şi cum le valorizaţi?

Am vorbit în câteva rânduri despre aceste «simptome» sau ciudăţenii ale filosofiei româneşti. Am făcut-o provocat atât de ceea ce se întâmplă în cultura noastră de la Cantemir încoace, cât şi de lectura lui Nietzsche, cu interpretarea genealogică pe care o exersează, de exemplu în paginile din Amurgul idolilor (îndeosebi în secţiunea «Problema lui Socrate»). Care este în definitiv problema noastră în această economie simbolică numită filosofie? Cred că ea a luat mereu mai multe înfăţişări. Nu ştiu dacă acestea ne singularizează în vreun fel sau altul, n-aş vrea să cad în păcatul apologiei pe dos, transformând lumea de aici într-o excepţie negativă absolută. Într-o lucrare publicată în 1997, Cum este posibilă filosofia în estul Europei, am vorbit la un moment dat despre limba română ca mediu instabil - sau acvatic - al filosofiei. Mulţi dintre cei care au luat în serios limbajul filosofiei la noi au sesizat acest lucru: Cantemir şi Micu, Eufrosin Poteca şi Conta, Maiorescu şi Nae Ionescu, Vulcănescu şi Noica. Fiecare din ei a simţit nevoia să propună un nou lexic al filosofiei, o nouă manieră de adopţiune a terminologiei din greacă, latină şi germană. Cu fiecare din ei, limba română a trăit încă o dată o formă istorică de insuficienţă. Dar nici unul nu a revenit la ceea ce s-a făcut înaintea sa, ca şi cum totul urma să fie luat de la început. Această poveste, stranie într-un fel, de recunoscut şi astăzi atunci când se traduce la noi din Platon, Augustin sau Heidegger, mi-a apărut ca o ilustrare perfectă în spaţiul culturii a teoriei catastrofelor lui Cuvier.
Remarcam iarăşi, cu acelaşi prilej, că autorii importanţi din filosofia românească şi-au căutat maeştrii dincolo, în afară şi nicidecum înăuntru. I-au căutat fie în cultura premodernă, de la Platon la Grigorie Palama, fie în cea modernă, germană mai cu seamă. Ei au trăit cel mai adesea cu sentimentul absenţei unui adevărat maestru aici, în limba comunităţii lor. Dacă ne amintim de pilda fiului risipitor, totul s-ar putea traduce aici prin aceea că plecat definitiv de acasă este tocmai tatăl, că exact el şi-a risipit complet viaţa sau averea, cei de după el urmând să-şi caute partea lor speculativă în locuri de acum străine. Nu vreau să fiu greşit înţeles - şi nici nu cred că spunând toate acestea ar fi în joc vreo formă de scepticism fără vindecare.
Dar şi alte simptome - şi nu neapărat negative. De altfel, nu aş spune că situaţiile deja observate ar traduce sigur laturi obscure sau întunecate ale filosofiei din această parte a lumii. Ci mai curând ele îi dau la iveală adevăratele probleme, încercările prin care a trebuit să treacă. Adică anunţă un fel de probe mai dificile ale timpului. Intelectualul de aici s-a văzut adesea în situaţia de a media între lumi simbolice diferite, între cea în care i-a fost dat să se nască şi cea exemplară spre care a tins prin educaţie. El s-a văzut nevoit să răspundă atât modului de înţelegere propriu comunităţii sale, cât şi formelor conceptuale de gândire impuse în Occident. Prima dintre ele nu putea fi complet trădată sau lăsată în urmă, a doua tindea să ia forma unei obsesii. Reţin că Blaga a spus la un moment dat despre sine că se vede legat deopotrivă de tradiţia patristică şi de scrierile lui Kant.
Aş căuta să leg de ineluctabilul acestei duble priviri tocmai disponibilitatea filosofului român pentru teorii alternative. Sau pentru strategii alternative ale înţelegerii. Chiar Blaga este un exemplu foarte bun în această privinţă, dar nu doresc să intru în detaliile chestiunii. La fel, aceeaşi dublă situare, probabil, l-a făcut să aibă un raport mai liber, chiar slab, cu ideea de metodă şi cu limbajul conceptual. Ca şi orientarea sa frecventă către o posibilă soteriologie istorică. De altfel, este greu să afli aici pe cineva vorbind despre cunoaştere, lume, logică, timp etc. fără să atingă în cele din urmă ideea unei terapeutici istorice iminente.

Reluând o spusă a lui Eliade, Andrei Pleşu afirma undeva că e posibil ca, o dată cu "căderea" tuturor valorilor şi principiilor care au fost dominante în Europa, unicul "cer" pe care îl mai putem zări deasupra noastră este cultura. Credeţi că este cultura, acum, singurul nume al transcendenţei?

Acest cuvânt, «transcendenţă», a suportat deja cele mai ciudate forme de eroziune. Fie a fost echivalat, ca înţeles, cu una din puterile neutre sau obscure ale acestei lumi, fie a ajuns suspectat de vacuitate totală şi definitivă. Nu ştiu dacă într-adevăr cultura asigură acum singurul nume valabil al transcendenţei. Tind să cred că nu are cum să facă acest lucru. Am început, de la o vreme, să tot pun în discuţie ceea ce numim cultură. O fac înainte de toate în solitudine, vorbind de unul singur. Sesizez tot mai multe pretenţii vane ale ei. Căci poate deveni uşor neutră sau indiferentă, poate lua pe nesimţite forma «culturii generale» sau pe cea a «culturii de massă». Ajunge lesne un gen de anti-cultură, când ea numeşte doar conduitele frivole sau chiar futile ale unui grup ce-şi exhibă contingenţele sub numele înalt al «diferenţei culturale». Arderea unor cărţi, de exemplu, sau cenzura, interzicerea folosirii unor cuvinte, ca şi formele rafinate de perversiuni, libertatea de a nu crede în nimic, dacă libertate se poate numi aceasta, primatul celor mulţi, ca şi numărarea zilnică a morţilor de aiurea şi transmiterea faptului după o reclamă la articolele intime şi indecise, nevoia zilnică de a şti ce spun astrele, sau moartea prin împuşcare, cu obligaţia familiei de a plăti glontele cheltuit din rezerva statului, toate acestea sunt indiscutabil conduite culturale.
Ce înseamnă în definitiv cultura în acest timp pe care-l trăim noi acum? Nu voi risca un răspuns la o asemenea întrebare, nu e locul ei aici. Dar nu cred că singurul cer pe care-l mai putem zări deasupra noastră este cultura ca atare. Probabil că spusa lui Andrei Pleşu ar trebui altfel interpretată, în sensul că este greu sau imposibil să mai zăreşti acum vreun cer deasupra noastră fără să străbaţi tot felul de coduri ale culturii. Iar acestea din urmă se pot dovedi uneori sărace şi nesigure, chiar imprevizibile.

În finalul discuţiei noastre, vă voi adresa două întrebări în una singură, fiind convins că răspunsurile dumneavoastră vor fi subiecte de gândire pentru mulţi cititori ai noştri: care este şi care ar trebui să fie locul filosofiei în cultura română a zilelor noastre-?

Indiferent cum am judeca literatura filosofică a unui popor, ea măsoară fatalmente puterile acelui popor în istorie. Să reţinem latura gravă a afirmaţiei de mai sus. Nu e vorba de nici un elogiu la adresa filosofiei: aceasta nici nu merită, nici nu are nevoie de aşa ceva.
Locul filosofiei într-o cultură nu-l alegem noi după voinţa noastră. Mai curând aş crede că tocmai filosofia ne alege pe noi - când se întâmplă totuşi acest lucru. Ne alege şi ne expune în toată goliciunea noastră, adică aşa cum suntem, slabi sau puternici, apţi pentru o anumită asceză sau dimpotrivă, pregătiţi pentru unele întrebări sau doar pentru simularea lor didactică. Filosofia s-a afirmat în lume exact acolo unde s-au afirmat şi artele, ştiinţele şi tehnica, sau religiozitatea unei comunităţi. Şi unde simţul prezenţei unui cer deasupra noastră nu a suferit eclipse totale. Oricine dintre noi poate verifica acest lucru. Există în orice cultură vie unele date pe care le cred în continuare cu adevărat definitive. De exemplu, simţul estetic sau cel religios. La fel, experienţa tehnică şi cultivarea unor ştiinţe. Sau justiţia, respectul legii. Or, metafizica, un alt nume al filosofiei, se situează exact în această categorie. Cam în felul acesta încerc să înţeleg eu lucrurile. Ce anume vreau să spun de fapt? Dacă una singură dintre aceste date se retrage ori dispare, totul este pierdut. Nu mai poţi vorbi atunci de existenţa istorică, vie, a unei comunităţi. Aşadar, este bine să luăm aminte la acest lucru, mai ales când ne vedem în continuare situaţi la frontierele nesigure ale lumii civilizate.

Domnule profesor, vă mulţumesc, în numele colectivului de redacţie al revistei CONTRAST, pentru răspunsurile pe care ni le-aţi oferit.

Interviu realizat de George Bondor

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!