O Americă înfricoşătoare sau despre superputerea singuratică

Segmentat, titlul de mai sus aparţine unor prestigioşi autori de dincolo de Ocean: prima parte numeşte o carte a lui Edward Behr, care înfăţişează "slăbiciunile" interne ale democraţiei americane, iar cea de a doua studiul lui Samuel Huntington, publicat în anul 2000 în revista "Foreign Affairs", unde renumitul politolog demonstrează că SUA – deşi singura superputere – nu poate asigura stabilitatea globală decât prin intermediul unei coaliţii din care să facă parte şi ceea ce el numeşte "puteri regionale", împărţite în diferite zone ale mapamondului. Se înţelege, am citit ambele texte înainte de catastrofa care s-a năpustit asupra Americii pe 11 septembrie, şi totuşi nu mi-am închipuit că ele nu făceau decât să anunţe un diagnostic ştiut dinainte: SUA erau afectate, atât în interior, cât şi în plan extern.
N-am fost niciodată în America, dar, în ciuda acestui lucru, ceva mă leagă în mod inextricabil de "visul american": poate rock'n'roll-ul din adolescenţă, poate ideea capitalismului reuşit, poate dorinţa mea niciodată împlinită de-a avea o motocicletă Harley Davidson. Lucruri futile, numai bune de trecut în "romanul" oricărui tânăr care trece, brusc, din totalitarism spre libertate. Astăzi, visul american este foarte aproape de prăbuşire: nimeni nu gândea vreodată că Statele Unite ale Americii, ţara libertăţii, pot fi îngenuncheate în câteva ore. Politica democratică promovată în interior, împreună cu valorile pe care aceasta le presupune (proprietatea privată, libertatea de expresie şi asociere, dreptul la diferenţă etc.) au arătat că acest tip de regim este vulnerabil. Şi, totuşi, acest lucru nu înseamnă că valorile democraţiei nu sunt, într-adevăr, inalienabile. Pe de altă parte, politica de externe a americanilor nu a fost, în afară de puternica alianţă NATO, una tocmai fericită din punctul de vedere al securităţii. Insulele de ură din lumea arabă s-au adeverit a fi indicatoarele care ar fi trebuit să prevestească dezastrul din acest septembrie negru. Nu Rusia, cu civilizaţia sa ortodoxă, nu China, oarecum "occidentalizată", fie şi prin influenţa unui Marx trecut prin filtrul lui Mao, nu Japonia, care poate concura altfel decât într-o formă teroristă cu Statele Unite, şi nici măcar Cuba, pentru că, orice s-ar crede, comuniştii lui Fidel Castro sunt "revoluţionari", iar nicidecum terorişti.
S-a întâmplat însă ca visul american să fie plâns de Statuia Libertăţii, înecată în fumul gros datorat turnurilor World Trade Center-ului doborâte de teroriştii care s-au folosit de avioane civile pe post de bombe. Nu-mi închipui că poate exista justificare pentru un astfel de atac asupra poporului american. Poporului, pentru că ţintele teroriştilor au fost în primul rând civile. Nici un motiv raţional nu poate fi invocat pentru acest gen de acţiune extremistă: nici intrarea SUA în primul război mondial, nici calitatea de învingători în cel de-al doilea, nici războaiele din Coreea ori Vietnam (acesta, ultimul, pierdut), şi nici măcar "războiul rece" ori cel din Golf. Şi nici, fără să mă gândesc prea mult, cel din Iugoslavia. Trebuie să urăşti de moarte umanitatea ca să condamni mii de civili pentru eventualele erori ale guvernului pe care-l au în frunte, trebuie să fii duşmanul total al valorilor americane ca să fii împotriva unei bune părţi de lume în care democraţia rezistă graţie Statelor Unite. Jurnaliştii din toată lumea asemuiesc dezastrul care a avut loc în principalele oraşe americane cu un al doilea Pearl Harbour. Cu alte cuvinte, după teribilul moment din 1941, când baza militară americană a fost lovită, pe neaşteptate, de aviaţia japoneză, urmează în zilele noastre un alt atac asupra Statelor Unite. După mine, diferenţele sunt mai multe: mai întâi, victimele de astăzi sunt, în majoritate, civili, după cum bombele teroriştilor au fost constituite din avioane deturnate, pline de civili; în al doilea rând, atacul are loc nu din exterior, ci se produce în chiar inima Statelor Unite, lovind clădiri semnificative din două dintre cele mai importante oraşe: New York şi Washington; în fine, nu ne aflăm în timp de război, şi din această cauză atacul terorist apare cu atât mai nejustificat. Şi chiar dacă se invocă tot felul de motive, pe la colţuri, eu nu cred că acestea sunt lucrurile "inventate" de americani: democraţia stabilă şi prosperă, garanţia constituţională a libertăţii, capitalismul veritabil, respectul drepturilor omului, feminismul, globalizarea, şi nici măcar jeans-ii, Coca-Cola sau hot-dog-ul, adică acele lucruri fără de care – fie că vrem, fie că nu – lumea de astăzi nu ar mai fi aşa cum o ştim.
Înfricoşătoare (prin libertate) în plan intern şi singuratică în plan extern, superputerea americană se află acum faţă în faţă cu un inamic al civilizaţiei. Ceea ce contează acum este reacţia SUA, pentru că răspunsul este necesar, pentru a submina un precedent inadmisibil. O reacţie care, nu mă îndoiesc, va fi una specifică nu spiritului celei mai tinere naţiuni, ci al celei mai solide democraţii din lume. Deocamdată, ultima superputere îşi plânge încă morţii, faţă în faţă doar cu ea însăşi.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!