O obsesie românească, periferia

În spaţiul socio-cultural românesc, o cale privilegiată de depăşire a crizei identitare a constituit-o, începând din secolul al XIX-lea, recursul recuperator la istoria naţională şi regională. La aceasta din urmă ne vom referi în continuare, ca urmare a resurecţiei pe care a înregistrat-o după 1989 în lucrările de istorie regională, precum şi în publicaţiile culturale. O explicaţie a emergenţei interesului pentru istoria regională constă în ocultarea aspectelor de istorie locală, operaţie dictată de ideologia naţional-comunistă, cu accente paroxistice în ultimii ani ai regimului ceauşist. Redusă la statutul de simplu ancilar al ideologiei, istoriografia oficială a creat prin omisiune şi simplificare mitul unităţii de voinţă şi acţiune neîntreruptă în timp şi spaţiu a poporului român. Acest mit servea, prin mijlocirea trecutului, programul politic totalitarist, concentrat pe construirea unei societăţi uniformizate, al cărei nucleu l-ar fi constituit conducătorul providenţial. Aceasta a fost miza, singura miză, şi nicidecum patriotismul sau căutarea dezinteresată a universului istoric.
Transilvania alătură asemănări şi diferenţe ce o individualizează ca provincie istorică în structura statului român. Aceste diferenţe sunt produsul logic şi firesc al devenirii sale istorice în cadre politico-culturale diferite, până la 1918, de a celorlalte provincii româneşti. Chiar şi după Marea Unire diferenţele regionale vor mai persista, resimţindu-se în viaţa politico-culturală a României Mari (Irina Livezeanu, în Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, identifica natura unui conflict originat în opţiunile centralizatoare ale oamenilor politici din Vechiul Regat, în distonanţă de abordare cu elita politică transilvăneană, care prefera o abordare mai nuanţat-regională). Tot în contul diferenţei ce caracterizează Transilvania, considerăm caracterul ei compozit în ceea ce priveşte aspectul etno-confesional; statistica lui Sabin Manuilă pentru Transilvania anului 1930 înregistrase un raport etnic 57,8% români, 24,4% maghiari, 9,8% germani şi 3,2% evrei, cu specificarea că ponderea minorităţilor în habitatul urban era net superioară celei româneşti. În timp, şi mai ales în perioada industrializării postbelice, raporturile demografice din Transilvania se vor modifica în favoarea elementului etnic românesc, iar diferenţele socio-economice dintre minoritari şi majoritari se estompează prin politicile nivelatoare ale statului român. Cu tot acest proces uniformizator, girat de statul comunist cu obstinaţie în perioada lui finală, diferenţele regionale s-au păstrat şi graţie persistentei memorii colective "de lungă durată", care a înglobat evenimentele şi percepţiile specifice perioadei interbelice. Tipul de identificare regională îl vom întâlni mereu, chiar în cadrele instituţionale ale societăţii româneşti; de multe ori prin acest soi de identificare sunt explicate anumite comportamente, calităţi sau defecte individuale. Logica imanentă a acestui criteriu constă în semnul de egalitate pus între spaţiu şi valori. Toposul geografic este astfel metamorfozat în topos axiologic. În zonele rurale aspectul este mult mai evident, căci în lumea satelor ierarhiile sociale se negociază. Dacă se întâmplă ca o persoană "naturalizată" într-o localitate din Transilvania să fie definită printr-o prestaţie valorică pozitivă, se va afirma despre aceasta că este "băiat bun/fată bună". În sens invers, nimeni nu se va sfii să completeze că "de la oltean/moldovean n-ai la ce se aştepta". Dintr-o atare perspectivă se poate desprinde faptul că denominaţiile regionale ale unei persoane (oltean/moldovean) pot fi utilizate în contexte depreciative, fapt ce conferă acestor denumiri regionale, în anumite conjuncturi, proprietăţi semantice negative. Trebuie să menţionăm însă că aceste aserţiuni au un caracter empiric (nemăsurabil), iar după o generaţie "naturalizarea" este completă; la aceasta se mai adaugă şi spiritul de emancipare pe care satul ardelenesc îl înregistrează în toate compartimentele sale, fapt ce conduce într-o măsură ridicată la estomparea asperităţilor identificărilor regionale. Excesele şi supralicitările unor astfel de identificări prevalent regionale (în detrimentul celor naţionale) cunosc o emergenţă deosebită, în general, în situaţii de criză profundă. Consecinţele sunt radicalizarea şi tendinţele centrifuge ale unor ansambluri regionale cu un grad de coeziune ridicat, ca mod propriu de a pune capăt crizei. Fără îndoială, există formule agresive de asumare şi afirmare a identităţii regionale de ardelean, începând de la autocolantele cu deviza "Sunt mândru că sunt ardelean" şi până la perceperea Transilvaniei ca provincie "ratată" (demersul lui Alexandru Cistelecan se sprijină pe frustrările orgoliului ardelenesc). Dacă pentru unii transilvăneni provinciei lor îi revenea rolul de placă turnantă în integrarea europeană a ţării, principalele ei atuuri fiind date de moştenirea istorică şi culturală de inspiraţie europeană, pentru alţii Transilvania şi-ar fi ratat această vocaţie, devenind o provincie balcanizată, mai reprezentativă pentru sud-estul Europei decât pentru spiritul europenist. În Provincia ratată (articol publicat pentru prima dată în revista braşoveană Interval, apoi reprodus în Altera drept eseu despre Transilvania), Alexandru Cistelecan face o trecere în revistă a "şirului de ratări" pe care Transilvania l-a înregistrat după Unirea politică şi administrativă cu Vechiul Regat ("cea mai impunătoare" fiind, conform lui Cistelecan, ratarea morală!). În Unire s-ar origina astfel periferizarea Transilvaniei, provincia cu aspiraţii şi orgolii de centru, de "locomotivă" a devenirii româneşti.
Dintr-o asemenea perspectivă, "misiunea" Transilvaniei de racordare a României la Europa a eşuat, procesul luând un curs invers. Cistelecan vorbeşte, după opinia sa, dintr-o Transilvanie "omogenizată în degradare". Dintr-un asemenea prezent, Transilvania, ca proiect axiologic, primeşte substanţă numai din perspectivă diacronică sau ca proiecţie în viitor. Acelaşi autor afirmă că "această provincie refulată şi ratată, exasperată de propriile calităţi şi îmbuibată de propriile defecte, nu şi-a găsit locul. Ea trebuie să cucerească România, dacă vrea să-şi vadă destinul împlinit". Cistelecan, deseori citat pentru această analiză a unui tip de sensibilitate identitară, deşi este preocupat (şi coparticipativ) vis-a-vis de teama de periferizare trăită de ardeleni, nu face altceva decât să redea o altă dramă identitară, şi anume pe cea a românilor obsedaţi de "destinul" de periferie europeană al României, deşi aceasta ar avea potenţialul centrului.

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!