Pacea trebuie clădită. O consideraţie inactuală asupra situaţiei de după 11 septembrie

Timpul nostru e onorat să-şi facă curaj îndeajuns, ca să se teamă de război.
Albert Camus

Actul terorist, cu cea mai înaltă semnificaţie simbolică, de la 11 septembrie, care a cerut mii de alte jertfe simbolice, se sustrage, prin monstruozitatea lui, puterii de înţelegere. Vedem, pe drept, cum lumea, în spaima şi chiar în perplexitatea ei, strânge rândurile contra terorismului internaţional. Cu toate acestea, în spatele declaraţiilor şi depoziţiilor generale abia dacă sunt perceptibile acele voci ce îndeamnă în această situaţie la cumpătare. Ele sunt acoperite de strigătele de răzbunare şi de dreptate, de jurămintele vindicative, pe de o parte, şi, pe de altă parte, de jurămintele de loialitate. Şi totuşi acum avem nevoie de virtutea cardinală a cumpătării. Căci bâjbâim încă o dată în "capcana violenţei", asumându-ne periculos de mult logica militară.
Terorismul – indiferent de forma şi dimensiunea lui – nu poate fi legitimat nici religios, nici politic, nici social. Făptaşii trebuie să-şi primească pedeapsa potrivită, adică trebuie aduşi în faţa justiţiei. Nu e permis nici un dubiu în această privinţă! Pot apărea dubii în ce priveşte justeţea mijlocului ales care să ducă la răzbunare. Iar astfel de dubii sunt permise. Trebuie să fim reticenţi faţă de renunţarea tacită la standardele statului de drept şi ale dreptului internaţional, valabile până astăzi în aşa-numita lume civilizată şi cărora li se simţeau îndatorate statele aliate şi reprezentanţii lor. Aici este vorba despre caracteristica determinantă a lumii civilizate, de care trebuie să ţinem seama: statul de drept. S-a comentat mult faptul că 11 septembrie a schimbat faţa lumii. Acest lucru are şi următorul sens: ne temem că lovitura barbară dată libertăţii duce şi la o limitare a libertăţii fiecăruia dintre noi în viaţa de zi cu zi, poate chiar în bazele ei juridice. "Măsurile de siguranţă" luate în grabă ne fac să credem acest lucru.
În vremuri de nechibzuinţă, fiindcă emoţiile ne ameţesc iar gândirea trece repede peste decizie, direct la fapte, ne-ar putea ajuta o privire în operele acelor filosofi care au impregnat decisiv cultura noastră, spre a ne regăsi cumpătarea. De pildă, Kant. În scrierea sa Spre pacea eternă (1795), care merită azi mai mult decât vreodată să fie citită, Kant nu doar că propune o ligă a naţiunilor şi expune elemente care sunt astăzi parte componentă a dreptului internaţional, ci anticipează chiar conţinutul statului de drept democratic. După Kant, omenirea păşise, o dată cu Revoluţia franceză şi înfiinţarea Republicii, într-o nouă fază de dezvoltare, care făcea inutile războaiele, ba chiar dăunătoare, deoarece nu puteau decât să pericliteze ceea ce fusese acum realizat. Kant determină războiul ca forţa motrice normativă a culturii din istoria de până acum, prin care un germene al iluminării se tot dezvoltă cu fiecare revoluţie şi care pregăteşte o altă treaptă superioară a reformei, aşa cum scrie Kant în Ideea unei istorii universale din perspectivă cosmopolită. Epoca războiului ar fi acum pe sfârşite, iar orice schimbare politică, comunitară şi socială la fel de necesară, ce intervine în interiorul republicii şi între state, ar urma să se petreacă pe calea reformei politice şi a legii. Starea de pace printre oamenii ce trăiesc unii cu alţii nu este o stare naturală (status naturalis), care e mai degrabă o stare a războiului, adică totuşi nu întotdeauna o izbucnire a duşmăniilor, ci o ameninţare permanentă a acestora. Ea trebuie deci clădită[…]. (Spre pacea eternă) Pacea trebuie deci clădită, ea este o sarcină. Adică este vorba, după Kant, de o poruncă a raţiunii care iniţiază o muncă permanentă pentru starea paşnică, căreia trebuie să-i premeargă mai întâi decizia tuturor participanţilor. În secolul al XIX-lea a răsunat deja îndemnul Înapoi la Kant!; astăzi se refuză reluarea acestui îndemn. Căci spiritul lui Kant pare apus, cum observa Karl Jaspers încă din 1954, o constatare care, într-o ţară a cărei Constituţie datorează enorm impulsurilor ideatice kantiene, n-ar trebui subestimată.
11 septembrie ar trebui să ne facă să ne oprim, pentru a lăsa raţiunea să-şi intre în drepturi şi pentru a ne face să ne gândim la cota noastră parte dintr-o asemenea escaladare a violenţei, la cota parte a politicii externe occidentale, care trece, în mod evident, printr-o schimbare de paradigmă, după care războaiele să poată fi iarăşi duse, aşa cum nu e greu de văzut în noua doctrină NATO, în dispunerea trupelor mobile de intervenţie europene până în 2003 şi, nu în ultimul rând, în politica balcanică. Cancelarul german a exprimat acest lucru: interzicerea factorului militar în politică ia acum sfârşit în mod definitiv. Este la urma urmei lupta contra terorismului internaţional doar un alt nume pentru strategia globală a unei politici mondiale care se sprijină neîndoielnic pe interese geopolitice şi economice şi la care se pregătesc să participe guvernele europene? Recunoaştem, este un gând aproape eretic în zilele noastre, dar cu greu ne putem stăpâni impresia că loviturile teroriste de la 11 septembrie sunt considerate drept prilej, şi prezentate ca legitimare morală, pentru a impune acum cu toată forţa planuri pe care le urmărim deja de la începutul anilor '90. Iar acest lucru nu e valabil doar pentru politica externă.
Lovitura neaşteptată trebuie să amintească fiecăruia că timpul în care am lăsat determinarea scopurilor politice doar în seama unei "clase politice", pe cât se pare tot mai distrată, poate fi acum definitiv încheiat. Criza politică mondială de astăzi trebuie să ne invite la o implicare activă şi, în ce priveşte câmpul politicii – care a decăzut în mare măsură la o democraţie a spectatorilor, de la care ne întoarcem mereu mai resemnaţi privirile –, la o dezvoltare concomitentă cu el, adică să ne raportăm la noi în calitate de cetăţeni, deci politic. Aceasta înseamnă ca seriozitatea să ia locul acestei societăţi distrate. Problemele uriaşe care aşteaptă o soluţie pot fi biruite doar dacă ne confruntăm cu ele cu toată seriozitatea. Fiecare ar avea aici propria lui sarcină.
Astfel, acţiunea absurdă ar înceta să-şi mai câştige sensul de la nebunie. Dacă doar aceasta ar fi lecţia situaţiei actuale, atunci ar fi începutul unui nou secol mai plin de speranţă, decât dacă am urma pe mai departe căile bătătorite ce au condus în mod cert într-o fatală fundătură. Suntem vinovaţi de miile de jertfe gratuite şi nevinovate ale acestor acte teroriste şi de violenţă, precum şi de toate celelalte din trecut, aşadar trebuie să evităm orice jertfă viitoare. Au existat deja prea multe astfel de destine, este de mult timpul ca oamenii să-şi determine împreună destinul. Căci aceasta e, desigur, întrebarea dacă acest fel de politică e într-adevăr dorit de oamenii înşişi, atât de către germani şi europeni, cât şi de americani.
În loc să reflectăm la introducerea unei "legi a delegării", pe care participarea militară germană a creat-o pur şi simplu pentru respectiva guvernare în intervenţia armată mult dincolo de teritoriul alianţei, ar trebui să luăm în considerare introducerea elementului plebiscitar, pentru a extinde posibilităţile populaţiei de a lua parte la discuţie, mai ales dacă e vorba de întrebarea referitoare la participare la un război. Nici guvernele, nici UE sau NATO n-au dreptul de a declara sau de a duce un război fără ca suveranul, cetăţeanul însuşi, să voteze acest lucru! Apoi, este stringentă nevoie de o nouă definiţie a politicii noastre externe europene; indeterminarea manifestă a cadrului spaţio-temporal în interiorul căruia contigentele armate pot să intervină conform proiectelor de lege guvernamentale ne arată la ce trebuie să ne aşteptăm. Politica externă germană şi europeană nu poate fi însă acest mod aventuros de politică a forţei pe care simţim că ne bazăm de câţiva ani şi în Europa. În locul ei ar trebui, în cele din urmă, să chibzuim la autonomia Europei şi la orientarea politicii spre o convieţuire paşnică a popoarelor, lucru pentru care există o bună bază în tradiţiile culturii şi istoriei spirituale europene. Pacea trebuie clădită înseamnă înainte de toate că ea trebuie voită.
Traducere de Alin Mihăilescu

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!