Parlamentul european şi dilemele democraţiei

Democraţia, ca formă de guvernământ bazată pe sufragiu universal şi drepturi politice fundamentale (libertatea cuvântului, a adunării, a asocierii etc.), are ca regulă cheie alegerile competitive şi regulate, completată de răspunsul instituţiilor alese, transparenţa luării deciziilor, acţiunea grupurilor de interes faţă de putere, responsabilitatea liderilor politici. Ceea ce înseamnă că legitimitatea unei democraţii ţine în mare măsură de componenta participare, ca formă a susţinerii pe care indivizii, aparţinând unui grup, o acordă instituţiilor.
David Easton consideră că există două tipuri de susţinere: afectivă-difuză (originată în opinii, sentimente, cutume etc.) şi instrumentală (ce ţine de practicile şi cultura politică), însă ambele sunt legate într-o mare măsură de evaluarea pe care individul o face sistemului. De aceea, cu cât feed-back-ul este mai puternic (instituţia răspunde expectanţelor), cu atât mai largă este susţinerea. Susţinerea nu este dată, în special în societăţile moderne, ca un cec în alb şi pentru orice chestiune: chiar şi atunci când este largă, ea rămâne cuprinsă între anumite limite. Aşa cum afirma şi Arend Lijphart, legăturile ce se stabilesc între democraţie, participare şi legitimitate nu pot fi socotite de determinare. Dilema democraţiei constă tocmai în lipsa de determinare dintre acestea: „o participare mai mare nu conduce în mod automat la o mai mare legitimare", iar „mai multă democraţie nu determină în mod automat mai multă legitimitate". Aşa cum afirmă Easton, procesul democratic ţine într-o mare măsură de modul în care individul (cetăţeanul) îl percepe ca răspunzându-i nevoilor.
Problema care se pune este dacă putem extinde regulile pe care le implică democraţia în cadrul statului la structuri suprastatale, cum ar fi Parlamentul Uniunii europene.
În 1965, la Bruxelles, s-a făcut un pas important în aplicarea proiectului comunitar: s-a realizat unificarea instituţiilor celor trei Comunităţi europene (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, EuroAtom, Comunitatea Economică Europeană). Dar democraţia a înregistrat un câştig abia în 1979, în momentul în care au avut loc primele alegeri parlamentare europene prin sufragiu universal. S-a mers totodată şi către o extindere a atribuţiilor Parlamentului, care, în noul context, urma să reprezinte pilonul democraţiei în Uniune şi fundamentul legitimării acesteia.
Se pare însă că nici alegerile directe şi nici creşterea graduală, dar considerabilă, a puterilor Parlamentului(1) (începând cu 1979) nu au rezolvat problema legitimităţii în Uniune. Participarea la alegeri este un indicator ce ne atrage atenţia asupra acestui fapt. Cele patru alegeri pentru Parlamentul european, care au avut loc între 1979 şi 1994, par să confirme îndoielile şi îngrijorarea cu privire la democraţie şi legitimitate în Uniunea europeană: participarea a fost întotdeauna scăzută şi chiar s-a micşorat între 1979 şi 1994, de la 66% la 59%(2). În multe dintre ţările membre există o diferenţă de 20 până la 40 de procente între participarea la scrutinul naţional şi cel european. Această rată crescută a absenteismului la alegerile pentru Parlamentul european pare să indice că mulţi europeni sunt destul de confuzi cu privire la Uniunea europeană.
Pornind de la un principiu asemănător cu acela al lui Lijphart (importanţa percepţiei individului cu privire la fenomenul democratic), Weiler considera că „ceea ce trebuie să se întâmple este o schimbare la nivelul identităţii şi conştiinţei europeanului, mai ales în cazul legitimării unei autorităţi politice la nivel european"(3). Această schimbare presupune restructurări majore la nivelul instituţiilor şi al proceselor lor, ajungându-se la ceea ce Schmitter considera ca fiind „forme noi de guvernare, drepturi şi obligaţii noi pentru cetăţeni şi noi canale pentru reprezentarea administrativă şi teritorială".
O posibilă soluţie a acestei probleme ar putea fi studierea atentă a cauzelor absenteismului la alegerile pentru Parlamentul european, cât şi măsura în care ele sunt legate de ceea ce înseamnă participare la jocul democratic în general. O alta ar putea avea în vedere procesul de socializare politică - înţeles ca rezervor al legitimării, prin popularizarea ideii de „Uniune europeană" - strâns legat de cel de „democraţie".
De cercetarea cauzelor absenteismului s-au ocupat o serie de autori, precum Jean Blondel, Richard Sinnott, Palle Svensson (op. cit.). Aceştia consideră că, în cazul în care alegerile europene depind de alegerile naţionale, ele pot fi socotite alegeri de gradul II (se are în vedere importanţa lor în funcţie de cele naţionale, socotite de primă importanţă - gradul I). Mai mult, alegerile pentru Parlamentul european sunt condiţionate de ceea ce alegătorii doresc să exprime la nivel naţional. Astfel, alegătorii pot vota: (1) cu opoziţia, în alegerile de gradul II, tocmai pentru a pedepsi partidul (coaliţia) aflat la putere; (2) se pot abţine; (3) votează din automatism; (4) votează la fel ca şi în alegerile de gradul I (pentru că sunt obişnuiţi să voteze astfel) - fapt ce arată că aceste alegeri sunt mai puţin importante decât cele la nivel naţional.
Consecinţele unui astfel de mod de a privi alegerile parlamentare europene sunt: accentul scăzut pe problemele europene şi minimalizarea mizei în campaniile electorale, întrucât alegerile europene sunt privite ca nealocând putere - într-adevăr, puterea nu este prea afectată de rezultatul alegerilor, pentru că cea mai mare parte a ei este concentrată în mâinile Consiliului de Miniştri sau în ale Comisiei.
Sistemul de partide rămâne tributar condiţiilor de la nivel naţional, nefiind adaptat cerinţelor europene. Ar trebui să existe o legătură directă între alegerile naţionale şi cele europene, iar acestea din urmă să reprezinte un apendice al primelor în situaţia în care partidele ar avea aceeaşi reprezentare la ambele niveluri; de asemenea, ar trebui să existe o distincţie clară între partidele guvernamentale, cele tradiţionale şi cele de opoziţie / protestatare, astfel încât alegătorii să poată face distincţie între opoziţie şi putere, dând naştere unui sistem competiţional. Cât priveşte partidele transnaţionale, acestea joacă un rol limitat şi sunt mai degrabă aranjamente laxe care, dacă la început serveau intereselor de organizare ale Parlamentului european, în prezent coordonează cel mult o serie de campanii electorale, fără însă a le controla.
Pe de altă parte, analiza poate lua în calcul şi elemente de organizare a alegerilor, specifice fiecărei ţări. S-a observat că participarea la vot este mai mare în: (1) ţările care au avut în mod curent sau în ultimul timp participarea obligatorie la vot (Belgia, Grecia, Italia şi Luxemburg); (2) ţările care programează alegerile naţionale şi cele europene în acelaşi timp; (3) cele care îşi programează alegerile duminica; (4) cele cu sistemul de vot proporţional.
Statele membre sunt libere să aleagă regimul electoral aplicabil alegerilor politice europene. Cu excepţia Marii Britanii, care rămâne fidelă regimului uninominal, cu un singur tur de scrutin, toate celelalte state membre au adoptat un sistem de reprezentare proporţională: Franţa, Danemarca, Grecia, Luxemburg, Olanda şi Portugalia au ales un sistem proporţional, pe baze naţionale, iar celelalte scrutinul proporţional pe liste regionale.
De notat este că Tratatul de la Roma prevede că trebuie adoptată o procedură uniformă, iar Tratatul de la Maastricht precizează că actuala procedură trebuie adoptată de către Consiliul Uniunii europene de comun acord cu Parlamentul european. Cu toate acestea, Parlamentul european rămâne singura instituţie parlamentară din lume ai cărei membri sunt aleşi prin mai mult de 12 tipuri diferite de scrutin.
Cât priveşte comportamentul negativ şi motivaţiile cetăţeanului european faţă de alegeri, s-a observat că există două tipuri de cetăţean: cel care nu votează din lipsă de interes sau de angajament faţă de U.E. şi din lipsa simţului civic şi cel ce absentează în semn de protest la adresa sistemului democratic în genere, deci şi la adresa celui european. O altă distincţie mai poate fi făcută între cei care lipsesc de la vot din motive de circumstanţă sau involuntar (boală, imposibilitatea deplasării, vârsta, presiuni la serviciu, probleme cu înregistrarea etc.) şi cei care lipsesc voluntar / deliberat (simt că nu sunt bine informaţi, neinteresaţi, critici cu privire la U.E.). În concluzie, doar 40% dintre cei care se abţin o fac din motive circumstanţiale (vinovaţi făcându-se cei care organizează alegerile), iar din ceilalţi 60% neparticipanţi procentul cel mai mare îl deţin cei lipsiţi de interes, urmaţi de cei lipsiţi de informaţii şi de cei nemulţumiţi de sistemul electoral al U.E. Indiferenţa, apatia şi ignoranţa, alături de un procent scăzut al celor care îşi asumă în mod real (conştient - doar 3%) obiectivele Uniunii reprezintă „călcâiul lui Ahile" al acestei comunităţi.
Procesul de socializare, prin rezervele de legitimitate pe care le pune la dispoziţie şi prin atitudinile prefabricate, învăţate şi preluate ca atare, ar putea constitui o soluţie pentru absenteismul alegătorilor europeni. Cât priveşte explicarea beneficiilor procesului democratic, în Uniune sau oriunde, ea face parte din „proiectul educării maselor", de care vorbea Ortega Y Gasset, proces ce presupune atât timp cât şi elite dispuse să şi-l asume.

Note:
1. Parlamentul Uniunii europene participă la exerciţiul puterii normative. El dispune de un drept de veto cu privire la cetăţenia europeană şi reglementează elemente ale coeziunii economice şi sociale. Tratatul de la Maastricht a conferit Parlamentului european puterea de co-decizie în sectoare importante, precum cel al pieţei interne. De asemenea, acesta i-a consolidat rolul legislativ.
2. Aceste cifre oferă o imagine de-a dreptul roz a participării la alegerile pentru Parlamentul european, din moment ce includ doar date ale participării din câteva ţări unde votarea este obligatorie.
3. Weiler, apud Jean Blondel, Richard Sinnott, Palle Svensson, People and Parliament in the European Democracy, Clarendon Press, Oxford, 1998, p. 5.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!