Contrast - Nr.2 / 2001 - Perspective -

Dan Dumitru Iacob

Patimă şi hazard în prima jumătate a veacului al XIX-lea. Jocurile de cărţi

"Eu mă prinz că jocul ăsta are pe dracul într-însul (…)"
Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi



Practicate în Europa încă din Evul Mediu, jocurile de cărţi au pătruns în Moldova şi Ţara Românească abia după anul 1774, când contactele cu Occidentul au devenit mai numeroase. Principalele căi prin care jocurile de cărţi şi de noroc s-au răspândit în mediul românesc au fost desele războaie dintre Rusia, Austria şi Turcia şi, mai ales, ocupaţiile militare care le-au succedat, majoritatea desfăşurate între anii 1774 şi 1834.
Acest divertisment şi-a câştigat aderenţi mai întâi în rândurile boierimii, în casele şi palatele căreia erau încartiruiţi ofiţerii ruşi. Statutul social şi resursele materiale de care dispunea aristocraţia locală, precum şi modul de viaţă oriental au constituit condiţiile ideale pentru înrădăcinarea noului şi amuzantului mod de petrecere a timpului. Investiţia derizorie în procurarea articolelor destinate jocului, absenţa efortului fizic, atmosfera degajată, decongestionată de rigorile etichetei, şi, nu în ultimul rând, curiozitatea au constituit tot atâtea premise pentru adoptarea rapidă a noului mijloc de divertisment. Mai mult decât atît, însuşirea facilă a regulilor de joc, abilitatea de a manipula cărţile, posibilitatea introducerii mizelor oricât de mari, precum şi intervenţia hazardului au făcut jocurile de cărţi palpitante şi extrem de solicitate, dând o notă de suspans unui trai monoton şi comod. Astfel, jocul de cărţi s-a integrat rapid în programul cotidian al aristocraţiei locale, făcând parte din regulile sociabilităţii.
În economia zilei seara era destinată jocului de cărţi, înainte de cină, deseori jocul continuând şi după cină, până noaptea târziu sau chiar până dimineaţă. Se înţelege, aşadar, că iarna era un anotimp care predispunea la practicarea jocului de cărţi, datorită serilor lungi şi monotone. Exceptând frecventarea teatrului şi balurilor - pentru cei care se aflau în capitală -, familiile boiereşti se izolau în universul domestic, care devenea, astfel, mai suportabil prin vizitele cunoscuţilor şi practicarea jocurilor de cărţi. În cazuri excepţionale, din cauza izolării impuse din motive politice (exil, închisoare) sau din cauza vremii ploioase, jocurile erau practicate şi în timpul zilei.
Spre sfârşitul perioadei fanariote, locurile în care elita socială practica jocurile de cărţi erau saloanele caselor boiereşti, mobilate în stil oriental. Presupunem, ghidaţi şi de pana lui Nicolae Filimon, că jucătorii erau aşezaţi pe sofale, în jurul unor mese mici, rotunde şi mobile, cu picioare scurte. După introducerea civilizaţiei occidentale în Principate, în elegantele saloane boiereşti au fost introduse mesele de joc, acoperite cu postav verde pe care jucătorii însemnau punctajul jocului cu cretă, ba chiar, în unele cazuri, întregul salon a fost adaptat special acestui divertisment.
Jocurile de cărţi au devenit rapid un obicei cotidian, fiind practicate de aristocraţi şi de oamenii de rând în diferite locuri: în salon, în călătorie, în staţiunile balneo-climaterice sau la vânătoare de către primii; acasă, în crâşme şi cafenele de către ultimii. Obiceiul s-a înstăpânit până şi la Curtea Domnească: în timpul groaznicului incendiu de la 20 iulie 1827, Ioniţă Sandu Sturdza, deşi fusese înştiinţat că oraşul era distrus de foc, a preferat să-şi continue partida de préférence până ce flăcările i-au cuprins palatul, silindu-l să fugă. Uzanţa a fost perpetuată şi de succesori: Mihail Sturdza juca zilnic préférence sau whist cu fraţii Mihalache, iar N. Suţu împreună cu fratele său îi ţineau companie la masa de joc lui Grigore Alexandru Ghica.
Jocurile care se practicau în mod obişnuit în înalta societate au fost clasificate de Gh. Sion astfel: jocurile de noroc erau stosul, lansquenet-ul şi macaua, cele speculative erau reprezentate de "vist" (whist), "preferans" (préférence) şi pichet, iar cele distractive grupau ghiordumul, concina şi calul alb. Colonelul Lăcusteanu aminteşte şi de otuzbir (treizeci şi unu), care se juca la Bucureşti în 1848 cu turcii din armata de ocupaţie, joc cunoscut probabil şi la Iaşi. Femeile în vârstă jucau solitaire sau pasienţe (patience).
Pentru a învăţa regulile de joc era suficient un mediu propice practicării jocurilor de cărţi. Însă, existau şi manuale speciale pe care unii boieri le comandau în străinătate. Motivaţiile individuale pentru învăţarea şi practicarea jocului erau diverse, de la cele scuzabile, cum ar fi "trecerea de urât" sau pierderea timpului "mai cu plăcere", până la cele condamnabile, generate de viciul asemănător cu "o adevărată beţie".
Odată cu jocurile au apărut şi cartoforii. Ei preferau jocurile de noroc, etichetate de Sion ca "infernale" din cauza mizelor mari care se puneau în joc. În acest scop mulţi dintre ei dispuneau de câte 40-50 de mii de galbeni care rulau de la unul la altul până s-au ruinat aproape toţi. Erau, însă, şi persoane pentru care jocul era un hobby, jucând din plăcere, sau pentru satisfacţiile intelectuale şi estetice ale jocului. Aceştia erau renumiţi pentru stilul de joc şi erau veşnic căutaţi ca parteneri la masa verde.
Evident, din rândurile cartoforilor s-au detaşat şi trişorii, etichetaţi ca atare de către societate. Unul dintre personajele lui Ion Ghica, boierul Buzoianu, făcându-şi siesta pe balcon îi bîrfea pe trecătorii cunoscuţi: "Da crăişorul ăsta! Ce mai pui de lele! Joacă cărţile de zvântă pământul; de câte ori nu l-a prins cu cărţile măsluite şi cu mânile prin buzunarele paltoanelor; d-apoi trânteli ce a mâncat!".
Pasiunea pentru joc era devoratoare: "când pe covorul verde se îngrămădesc, licărind, galbenii de aur, obrajii se îmbujoresc, ochii strălucesc şi tremură sufletele bieţilor pătimaşi... Se joacă mize de 10, de 20 de mii de lei dintr-o dată, averi întregi se duc într-o seară... şi uneori nenorocitul care a pierdut tot ce avea se duce cu ochii aiuriţi să-şi zboare creierii acasă". Fragmentul surprinde în esenţă partea dramatică a jocului de cărţi, cu efecte uneori letale pentru împătimiţii practicanţi. Detaliile desfăşurării unor astfel de partide nu le putem afla cu certitudine, deoarece documentele despre istoria jocurilor de cărţi în Principatele Române sunt ca şi inexistente. Doar memoriile şi literatura în care sunt prezentate aspecte de viaţă socială cunoscute autorilor - şi acestea puţine - ne ajută să reconstituim sumar atmosfera jocului de cărţi şi psihologia jucătorilor din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Considerăm ilustrativă, în aceste sens, o secvenţă din capitolul "Scene de viaţă socială" din Ciocoii vechi şi noi a lui Nicolae Filimon.
Autorul descrie un joc de cărţi desfăşurat în casa unui membru al protipendadei, postelnicul Andronache Tuzluc, prilej cu care surprinde încărcătura emoţională a jocului, strategiile de escrocare, psihologia şi gesturile cartoforilor. Înainte de cină, până să se aşeze masa, oaspeţii sunt invitaţi să se distreze cu jocuri de noroc. Majoritatea preferă să joace cărţi, alegând, pentru început, jocurile distractive, "de englingea" (de petrecere), cum erau otuzbirul sau panţarola, pe bani puţini. Unul dintre jucători, baronul rus Calicevschi - numele, rangul şi originea, deşi fictive, sunt semnificative -, incită curiozitatea partenerilor, propunându-le un joc nou, stosul. Bun psiholog, el ştie perfect cum să prezinte în câteva cuvinte calităţile jocului: "Stosul, boieri domnia-voastră, este un joc foarte frumos; el n-aduce somn jucătorilor şi ceea ce are mai bun este că, în puţin timp, unul sau doi din jucători mătură toţi banii din punga celorlalţi; cu puţină cheltuială de vreme ştii cu ce te alegi". Efectul este cel scontat: naivii şi orgolioşii companioni sunt entuziasmaţi de un aşa "joc voinicesc". Adoptarea şi învăţarea noului joc de cărţi este rapidă. Partidele se desfăşoară alert, atmosfera se încinge. Escrocul Calicevschi, versat în asemenea metode de jaf, recurge la o tehnică utilizată frecvent faţă de „neofiţi": îşi lăsă partenerii de joc mai întâi să câştige pentru a le spori încrederea şi pentru a-i determina să mărească mizele. Boierii, încurajaţi de primele câştiguri, mizează cu semeţie şi fără reţinere, siguri de averea, putere şi norocul lor. Succesele partenerilor îi atrage la masa de joc şi pe alţi amatori de chilipir, de fapt alte potenţiale victime, una dintre ele fiind chiar de os domnesc. Pe măsură ce mizele cresc, sumele aruncate în joc devin tot mai mari. Se joacă pe pungi întregi de galbeni, echivalentul unor moşii. Norocul se schimbă, după cum era de aşteptat, şi Calicevschi câştigă tot. Bilanţul jocului din această scenă este concludent pentru finalitatea tuturor jocurilor de noroc cu mize mari: unul-doi câştigători şi o mulţime de faliţi.
Reacţiile cartoforilor care pierdeau sunt specifice psihologiei eşecului. Pierderile mărunte la masa de joc erau tratate cu nonşalanţa celui lipsit de experienţă: "he! mi-am făcut gustul … nu e nimica … cu atâta nu mă ruinez …" (Gh. Sion). În loc să considere aceste eşecuri drept semnalul de alarmă al unui potenţial dezastru, pătimaşul jucător, subjugat de magia hazardului, renunţa la cea mai elementară prudenţă şi se arunca în vârtejul viciului. Un eşec major era iminent şi, atunci când survenea, efectele sale erau năucitoare: "Auzi colo! Să pierz eu zece mii de lei într-o clipeală de ochi? Şi unde pui bătaia de piept şi de inimă; unde pui iarăşi acel îndemn nebiruit de a tot cere pe popa şi zece ochi şi a tot scoate la dodecari din pungă, uitându-te la dânşii cum se duc la dracu" (Nicolae Filimon). Traumatizată sufleteşte şi incapabilă să perceapă cauzalitatea dezastrului, nefericita victimă punea neşansa pe seama forţelor malefice.
De multe ori faliţii nu se confruntau numai cu propriile conştiinţe şi cu falimentele materiale, ci şi cu justiţia. Prinşi în capcana viciului, unii dintre împătimiţii jocurilor de cărţi, cu funcţii importante în stat, deturnau banii publici, încălcând astfel legea. Dacă erau prinşi, fapt destul de rar în cazul marii boierimi, pedepsele erau uşoare.
Un tribut amar era plătit şi celebrităţii, mai ales când aceasta era generată de un răsunător eşec. Cazurile în care jocul degenera de la caracterul său distractiv, transformându-se, sub imperiul viciului şi al hazardului, într-o concurenţă a averilor şi orgoliilor nemăsurate erau destul de frecvente. Ca atare, erau uşor de intuit urmările unor astfel de înfruntări, a căror miză de fapt era chiar reputaţia socială şi situaţia materială a jucătorilor. De aceea, partidele palpitante atrăgeau în jurul jucătorilor spectatori curioşi sau chibiţi pasionaţi. Evident, ei erau cei care propagau în societate efectele spectaculoase ale jocului de cărţi, despre un câştig neaşteptat sau despre un eşec ruinător vorbindu-se zile la rând.
Între amatorii de jocuri se numărau şi femeile, care aveau ocazia de a fi parteneri egali cu bărbaţii la masa verde şi care, în acest fel, câştigau încă o şansă de a ieşi din recluziunea universului gospodăresc. Ele jucau în special partide distractive, precum concina, pe bani puţini. Patima jocului a făcut însă victime şi în rândul lor. Eufrosina Manu, dispunând cu toată libertatea de marea avere a soţului ei, hatmanul Răducanu Rosetti, a cheltuit fără măsură, fapt pentru care partenerul de viaţă s-a văzut silit să-i diminueze sumele utilizate ca "bani de buzunar". Chiar şi aşa, la moartea soţului s-a descoperit că pasionata jucătoare făcuse datorii de 32 000 de galbeni sau 375 000 de franci aur.
Pe lângă pasiunea pentru joc, dorinţa de sociabilitate era principalul motiv pentru care jocurile de cărţi erau practicate în majoritatea caselor boiereşti, atrăgând în jurul meselor de joc o societate numeroasă. De multe ori o partidă de cărţi constituia liantul unei societăţi eterogene în privinţa vîrstei, sexului, averii, educaţiei, profesiei şi preocupărilor. O partidă de cărţi constituia un bun pretext pentru conversaţie sau pentru bârfă, atmosfera fiind mai animată acolo unde erau femei şi mai sobră în cazul bărbaţilor, mai ales dacă erau în vârstă. Jocurile de cărţi constituiau ocazii favorabile pentru cultivarea unei anumite imagini în societate şi pentru promovarea intereselor personale sau medierea celor încredinţate de prieteni. Era un mediu propice pentru sporirea anturajului şi a sferei de influenţă, pentru curtarea unei femei sau pentru a face noi cunoştinţe, de multe ori în mod interesat. Când societatea era numeroasă, o partidă servea ca scuză şi refugiu în faţa insistenţelor unui partener de dans sau ale unei cunoştinţe indezirabile, ale unui interlocutor anost sau ale unui prieten meschin. La masa de joc se stabileau întâlniri pentru a doua zi în diverse scopuri: de afaceri, de dragoste, electorale etc.
Jocul de cărţi, asimilat mai întâi de elite, s-a răspândit rapid şi în rândurile categoriilor modeste ale populaţiei, probabil prin intermediul slugilor boiereşti şi al negustorilor care făceau comerţ extern. Jocurile de cărţi practicate de oamenii de rând erau concina şi mariaşul. Ion Ghica aminteşte, la rândul său, despre jocurile de cărţi şi de noroc ale slugilor: "ce cei?", "uite popa, nu e popa" şi cureluşa. Se pare că jocul de noroc numit "cureaua" sau "cureluşa" era extrem de răspândit în rândul categoriilor modeste ale populaţiei, fiind practicat peste tot, mai ales în târguri şi bâlciuri. Având o mare priză la populaţie, escrocii profitau de situaţie înşelând în special ţăranii, fapt pentru care Domnia a luat mai multe măsuri pentru stoparea jocurilor de noroc şi de cărţi. Asemenea interdicţii au fost urmate de altele, prin care se limita numărul de cafenele din Bucureşti, considerându-se că aceste localuri aveau efecte negative asupra societăţii.
Măsurile de combatere a jocului de cărţi au fost, în general, ineficiente. Şi în timpul ocupaţiei ruseşti de la 1828-1834 au fost date ordine stricte prin care erau interzise în ambele principate jocurile de noroc, dar, evident, aristocraţia nu le respecta. Dimpotrivă, aceasta a fost perioada cea mai prielnică pentru înmulţirea jocurilor de noroc, inclusiv a celor de cărţi. Autorităţile s-au gândit să profite de situaţie, introducând aşa-numitul apalt al cărţilor de joc, o taxă pentru comercializarea acestui produs. Primind, astfel, girul legalităţii, şi fără a mai fi apanajul exclusiv al aristocraţiei, jocurile de cărţi au devenit în prima jumătate a veacului XIX o parte integrantă a vieţii de societate şi a programului cotidian al boierimii. Devorând timpul zilnic în detrimentul activităţilor intelectuale şi lucrative, generând certuri familiale, divorţuri, falimente materiale şi morale, jocul de cărţi a devenit o plagă socială. Mărturiile contemporanilor, autohtoni sau străini, sunt unanime în acest sens: "Din toate relele aceste, jocul de cărţi fu acela care răspândi mai mult demoralizarea; el sărăcea pe boieri şi funcţionari şi-i îndemna la hrăpiri de tot felul", afirma Nicolae Filimon în romanul său dedicat epocii fanariote din Ţara Românească. Observator direct al realităţilor româneşti, Wilhelm de Kotzebue constata la mijlocul secolului trecut că "dorinţa de vază şi jocul de cărţi sunt duşmaniii cei mai mari ai Moldovei".
Opoziţia faţă de efectele negative ale jocului de cărţi s-a manifestat public, chiar în presa timpului. Abia întors de la Berlin în 1838, Kogălniceanu publica în suplimentul "Albinei româneşti", "Alăuta românească", sub titlul Filosofia vistului, o satiră ascuţită la adresa jocurilor de cărţi şi, implicit, la adresa celor care le practicau. Era vizată mai ales nobilimea rusă, care juca cu pasiune cărţi şi care a avut un aport considerabil la introducerea şi extinderea jocului de cărţi în Principate. Virulenţa articolului a provocat reacţia consulului rus Carol de Kotzebue, care, intervenind pe lângă domnitorul Mihail Sturdza, a determinat arestarea autorului şi desfiinţarea gazetei sub motiv că s-au "întrebuinţat rostiri necuviincioase".

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!