PC Games

De multe ori se crede că principiul raţiunii suficiente este o simplă născocire a logicienilor, uitându-se că orizontul său de manifestare cuprinde un spectru de fapte sinonim cu chiar viaţa noastră. Astfel, el poate fi invocat pentru argumentarea unei "chestii" noi într-o teză de doctorat, abuzat atunci când - sub pseudonimul "ieftinirea mâncării şi băuturii" - este pus să legitimeze o voinţă politică, şi pervertit într-o manieră fermecătoare în momentul în care este folosit pentru a justifica o absenţă mai mult sau mai puţin gravă din spaţiul conjugal.
În cele ce urmează vreau să mă refer la ultima din aceste situaţii. Descoperirea calculatorului aduce cu sine un virus ce are o simpatie teribilă pentru sexul masculin: jocurile. Virusul are tulpini pentru fiecare tip de individualitate: de la automobile, avioane şi submarine până la commando, jocuri de cărţi şi fotbal. Nu te poţi ascunde şi nu te poţi vaccina. Pentru subiectul bolnav timpul se măsoară în numărul de zile şi de nopţi petrecute manipulând tastele calculatorului. Restul e neant. Problema e că, pe de o parte, cei care sunt atinşi de virus pot depăşi boala doar consumând-o, parcurgându-i toate stadiile, iar, pe de altă parte, că partenera de viaţă (fie ea prietenă sau soţie) începe să resimtă o nemulţumire crescândă ce se traduce în cele din urmă în disperare. Este evident acum că, de fapt, cei care trebuie ajutaţi nu sunt cei bolnavi, ci cei care nu înţeleg boala. În acest sens, recomand gamer-ilor să administreze partenerei nemulţumite următoarea reţetă de antidepresiv-argumentativ:
"Se povesteşte despre Heraclit că, fiind celebru printre eleni datorită înţelepciunii sale, a fost vizitat de nişte străini dornici să îl vadă pe acela despre care toţi ştiau că este gânditorul. Trecând pragul casei, nu mică le-a fost mirarea vizitatorilor să îl găsească pe cel aureolat de numele de înţelept într-o postură domestică, dacă nu ridicolă. În loc să ofere priveliştea extraordinară a unui om care doar gândeşte şi se comportă ca atare, Heraclit se chinuia să se încălzească lângă cuptor. În cele din urmă uimirea vizitatorilor se transformă în ezitare; străinii se dau înapoi şi încearcă să plece, însă Heraclit îi invită în casă cu aceste vorbe: «Se află zei şi aici!». Nu ne interesează ce au făcut în continuare străinii sau ceea ce ar putea semnifica spusa lui Heraclit în legătură cu rostul filozofiei, ci faptul că spusa lui ne-ar putea da un punct de plecare pentru a ne apropia mai inteligent de înţelegerea anumitor zone ale vieţii noastre care ori sunt discreditate, ori sunt frecventate exclusiv fiziologic, ca şi cum n-ar închide în ele vreun sens. De o astfel de percepţie se bucură jocurile pe calculator, de atâtea ori catalogate drept sursă a unora dintre actele violente cotidiene. Dar nu există o fărâmă de sens în delirul jocului pe calculator, nu este cumva această «instituţie» a timpului nostru un răspuns simbolic la unele din angoasele noastre? Nu există oare un zeu sau măcar un demon în interstiţiile dintre taste, monitor şi comenzile jocului?
După cum spunea un interpret, orice nouă descoperire, mai ales tehnologică, odată cu beneficiile aferente aduce cu sine un nou pericol pentru comunitatea care o adoptă. S-a constatat, de asemenea că societăţile arhaice rezolvau această problemă configurând mituri care să legitimeze noile descoperiri şi să le integreze în sistemul de semnificaţii al comunităţii. Aşa se întâmplă că, de exemplu, revoluţia neolitică este dublată de o revoluţie mitologică. Pentru omul modern însă, explozia dezvoltării tehnologice nu a fost însoţită de un răspuns simbolic apt să dizolve angoasele create de puterile aparent nelimitate ale tehnicii. Cu toate acestea, răspunsul s-ar putea să se afle deja printre noi şi să fie tocmai zeul camuflat în metabolismul digital al calculatorului.
În jocurile pe calculator simpla intenţionalitate tehnologică este depăşită, gratuitatea pe care o pun în joc făcând posibilă înţelegerea lor drept forme de împăcare a omului cu lumea tehnicii, drept mituri. În primul rând, PC-ul, ca hardware este un fel de poartă secretă spre o altă lume, un fel de Pegas ale cărui performanţe depind de viteza procesorului sau de câţi mega de ram are placa video. Orice joc care se respectă (Quake II, Half Life) anunţă un scenariu similar cu cel al unei iniţieri. (Lipsa acestuia poate fi sursa unor eşecuri comerciale ale firmelor producătoare de jocuri, aşa cum s-a întâmplat cu Quake III). Astfel, spaţiul virtual creat de joc este un labirint upgradat cu lifturi, uşi cu senzori şi lasere de avertizare, labirint în care trebuie să găseşti intrări şi ieşiri secrete şi să dai dovadă de un acut simţ de orientare - mai ales că Ariadna lipseşte. Labirintul este presărat cu vămi păzite de monştri din ce în ce mai feroce pe care trebuie să îi învingi dacă vrei să te poţi apropia de Minotaur, şi el upgradat cu rachete, gloanţe şi grenade. În acest sens, recomand o întâlnire privată cu Minotaurul din Half Life.
Mai mult, nu mai eşti un simplu spectator al isprăvilor eroilor mitologici, ci tu însuţi devii eroul care aleargă, sare, împuşcă tot ce mişcă. Geometria variabilă a jocului se mulează pe aptitudinile şi puterile jucătorului, care poate alege nivelul de dificultate la care să practice iniţierea: easy, normal, hard.
Posibilitatea de a juca folosind «salvările», dincolo de simpla manipulare a tastelor şi a jocului, îi dă posibilitatea jucătorului să întoarcă timpul înapoi, să controleze curgerea timpului virtual. În timp ce eroii vechii mitologii dispuneau de arme fermecate sau de ajutorul direct al zeilor, gamer-ul, erou şi zeu în acelaşi timp, are la îndemână un arsenal de cheat-uri prin intermediul cărora poate deveni nemuritor.
În cazul jocurilor de strategie (Starcraft, Age of Empires, Heroes) jucătorul devine un zeu virtual a cărui transcendenţă stă în virtuţile sale manageriale. Comportamentul administrativ al acestuia determină prosperitatea sau falimentul unei comunităţi. Jucate în reţea, asemenea jocuri par a aminti de războiul troian, în care Olimpul era divizat în două tabere, una care îi sprijinea pe troieni şi alta pe ahei."
Antidepresivul în cauză poate fi administrat în doze mari, academice, dar şi în doze mici, fără teoretizări prea ample, eficienţa sa fiind certă în ambele situaţii pentru spaţiul conjugal. În ceea ce priveşte conştiinţa gamer-ului, acestuia nu-i rămâne decât să aştepte ca zeul-demon cronofag al jocurilor să se plictisească de el.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!