Perspectiva con(pl)exată

Despre Eros, pare-se, ni se permite tuturor câte o părere. De fiecare dată avizată. Căci cine nu iubeşte, nu trăieşte îndeajuns. În fiecare număr de revistă, suntem pe rând zoon politikon, homo ludens, faber, aestheticus sau pur şi simplu homo stultus. De ce n-am fi acum un sapiens-eroticus? Trăim sub impulsul conexiunii; ne conectăm unii cu alţii, pe stradă, în ziar sau la Internet, până când propria noastră reprezentare se transformă în oglindire, nu a unor stări de lucruri, ci a unor conectări inerente amplului proiect cultural în care ne desfăşurăm; pe lung sau pe lat; în înălţime îi este permis doar lui Preda, de la 13 cu 2, care nu se mulţumeşte cu transgresatul munţilor. (El instituie un soi de geografie ascendent-mutaţionistă, în care fiirea corespunde cu iubirea.). Iar locul tău este de sfioasa Sulamita: pierzi inelul în mod fatidic, cauţi şi aştepţi să fii căutat(ă) şi găsit(ă) de însuşi Alesul. Cu alternanţe de la consoană la "a"; căci se conexează masculin cu feminin, dar şi fem.-fem., masc.-masc., sub perfecta argumentare a androginiei benchetuitoare sau a genei inferioare; în combinări de 2, de 3, de n luate de câte (câţ!) vrei. Ori, mai bine, să ne oprim la unu. Împrumutăm de la Cella dexteritatea de a rupe aripile la insecte şi aşteptăm, tot ca Sulamita, împreună cu Henry Miller până când Sexus va trece dincolo de Tropice şi va deveni Iubire (urcând treptele aferente: amorul-cupiditas, dragostea-anima, iubirea de Înalt). Între timp, îţi desăvârşeşti flaubertiana educaţie sentimentală pentru că: treci marea cu răbdarea. Iar sârguinţa de a răbda şi de a aştepta, eventual peste 70 de ani, îţi va fi recompensată cu o croazieră prelungită, a la Garcia Marquez. Dacă ai noroc, te opreşti pe insula lui Euthanasius, oaza pe deplin erotizantă în care se dezvăluie totul, chiar şi libertatea autentică: eşti. Până vei fi ajuns aici, îţi trebuie nu numai răbdare, ci şi îndemânare: de a manipula magic erosul sau de a sculpta în celălalt figura cea mai apropiată de un ideal, un fel de "copie imperfectă a unui prototip nerealizabil". Şi totuşi, există o fascinaţie a prostului gust, atât de puternică, încât rivalizează cu sublimul. Ce te faci când sculptura îţi este de(s)formată, când frumosul păleşte (adică, mai clar: ideea platoniciană se desprinde de eidos-ul aristotelic), când unu şi cu una nu mai fac unul, ci plus sau minus? Nu ştii cui să mai scrii sonete şi totul îţi apare "dark". Salvarea ta este Tristan: s-o ţii în braţe până când moare şi să strigi: Ce mult te-am iubit! (despre adormiţi numai de bine). Pe Iubire, evident, căci Isolda e punctul terminus al melancoliei, al nevoii de celălalt în care vezi realizarea propriilor eşecuri, amăgitoarea apropiere de ceva iniţialmente presupus (nu obligatoriu factic) mai bun ca tine.
Soluţia perfectă pentru un sos (eros) cu gust: iei un pic din tine, mai mult din celălalt, până când echilibrezi balanţa; ariston metron. Condimentaţi. Sare-în-ochi "marele refuz" de a accepta apoi separarea de subiectul (sau obiectul!) libidinal. Argumentare camusiană: să-l vezi pe celălalt ghiveci (de flori) pe pervaz, decât să nu mai fie al tău. E în joc simţul răspunderii: e nevoie de eros, de simulacru de eros, demiurgic să fie în planul culturii şi civilizaţiei. Căci orice poate sta ca pretext de complinire.
Se iubeşte pretutindeni ca într-o oratio de conflagraţie. Narcis, Orfeu, Prometeu, tu, eu sunt măşti ale erosului. Vanitatea de a fi hesiodic cei dintâi ne face să afişăm iubirea pe străzi şi în cuvinte; şi totuşi, despre ce suntem e mai bine să tăcem.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!