Politica - o profesie

Schimbarea politică din 2000 a generat, cum era şi firesc, analize retrospective ale evenimentelor din ultimii unsprezece ani. Cei ce au venit la putere nu sunt noi. În '96 s-a spus despre ei că au fost profesionişti rău intenţionaţi, ştiut fiind faptul că majoritatea pedeseriştilor au ocupat posturi de conducere în vechiul regim, Revoluţia din '89 oferindu-le însă alt temei al legitimităţii. Despre cei din Convenţie s-a spus că sunt oameni cu bune intenţii, dar ageamii în ale politicii. Astăzi electoratul se întreabă dacă în cei patru ani de opoziţie profesioniştii şi-au dobândit bunele intenţii. Reţin din toate acestea faptul că în societatea românească s-a pus problema profesionalismului în politică. Chiar unele mesaje electorale au încercat să răspundă acestor cerinţe, anunţând venirea tehnocraţilor sau plecarea aventurierilor. În toate discuţiile pe teme de politică actuală faptele sunt judecate prin raportare la voinţa politică şi la pricepere, concluzia luând forma celebrei platitudini că una fără alta nu pot rezolva problemele.
Discuţia referitoare la priceperea în treburile publice este veche de când politica. O găsim în antichitate, precum şi în cunoscuta distincţie pragmatistă între "know-what" şi know-how". Cei preocupaţi de politică, activişti sau teoreticieni, nu o pot ocoli pentru că prin ea se problematizează oportunitatea prezenţei aleşilor la tribună. Dusă până la ultimele consecinţe, ea ajunge să redefinească statutul politicii şi al omului politic. Nu demult am întâlnit un astfel de exerciţiu teoretic la un om de cultură cunoscut şi ca politician. Întrebându-se dacă "poate fi politica o profesie", Andrei Pleşu răspunde: "una din neşansele vieţii politice contemporane este politicianul de profesie" (22, nr. 8/2001, pag. 6). S-ar putea crede la început că răspunsul este pro domo, ţinând seama de faptul că fostul ministru de externe nu este un politician de profesie. Însă constatăm că resorturile acestui surprinzător răspuns sunt de ordin istoric şi teoretic. Vom încerca să le desluşim.
O primă secvenţă a argumentării invocă democraţia ateniană, pe care autorul o consideră "un model politic în care încă ne recunoaştem". În Grecia, politica era o ocupaţie pasageră, pentru care nu trebuia o calificare specială. Se ştie că în Atena oricare cetăţean putea să ajungă o dată în viaţă magistrat. La fel se întâmpla în sport, unde fiecare cetăţean putea participa la jocuri - educaţia pe care o primea fiecare tânăr grec permiţându-i acestuia să participe periodic la întreceri. Elementul comun al celor două preocupări este posibilitatea de a te întoarce oricând la viaţa obişnuită. În Grecia nu exista specializare în ceea ce ţinea de treburile publice. Într-o manieră oarecum nostalgică, autorul deplânge apariţia astăzi a specialistului în domeniul care cândva aparţinea tuturor, prezenţa politicianului profesionist în societatea contemporană fiind recunoscută ca o situaţie de criză, ca "un semn că vitalitatea noastră civică e şubrezită".
A doua secvenţă ne invită în platonism, spaţiu care îi este autorului foarte bine cunoscut.. Ni se aminteşte scena din Protagoras în care Socrate îi demonstrează interlocutorului că arta politicii nu se poate învăţa la fel cum se învaţă alte meşteşuguri. Poate fi recunoscut aici un principiu ce străbate concepţia politică platoniciană: sociabilitatea naturală a omului. La acesta se adaugă educaţia. Nimeni nu trebuie să intre în politică înainte de a se forma prin educaţie, adică înainte de a dobândi cunoaşterea de sine. Încercând o schiţă a omului politic platonician, dl. Pleşu ni-l prezintă ca fiind "un cetăţean onorabil, însărcinat, temporar, cu administrarea treburilor publice".
După cum mărturiseşte autorul, aceste consideraţii nu propun o reformă a sistemului politic existent, ci doar "un mic exerciţiu de relativism. Nimic din ceea ce pare de la sine înţeles nu trebuie abandonat în somnolenţa sa cotidiană". Cred că sub acest aspect conferinţa sa este o reuşită şi că ea ar trebui să fie începutul unei dezbateri mai de amploare, deoarece în societatea românească statutul politicianului a fost abordat superficial şi confuz, doar sub forma laudei sau blamului.
Spuneam la început că se constată la noi o nevoie de profesionism în politică, situaţie în care afirmaţia lui Andrei Pleşu mi se pare surprinzătoare. Voi prezenta pe scurt aspectele care mi-au indus această impresie.
Nu m-a surprins preferinţa pentru modelul grecesc al politicii, a cărei asumare astăzi este discutabilă, cât imaginea omului politic platonician pentru care autorul optează. Am în atenţie un anumit fragment: comentând textul din Protagoras, unde se demonstrează că în politică oricine poate să delibereze fără să fi învăţat de undeva acest lucru, A. Pleşu conchide: "competenţa convieţuirii comunitare face parte din capitalul genetic al umanităţii, e virtutea ei definitorie. Cu alte cuvinte, fiecare din noi, în măsura în care e zoon politikon, se pricepe la politică. Dotaţia naturală a speciei face inutil efortul de învăţare şi cunoaştere. Dar atunci, de ce mai avem nevoie de politicieni? Pur şi simplu, pentru că o cetate nu poate fi condusă de toţi odată". Aşa apare delegarea.
Se recunoaşte, ca un punct de sprijin, amintitul principiu al sociabilităţii naturale: de la natură omul este politic. Însă ceea ce se spune "cu alte cuvinte" nu mai vorbeşte de această sociabilitate, ci de educaţie. Cele două aspecte ale fiinţei umane, naturalul şi educatul (dobânditul) sunt puse, în fragmentul citat, să se exprime unul pe altul. Dacă ne păstrăm în spiritul platonismului, acest lucru nu este posibil. Înzestrarea naturală este condiţia necesară dar nu şi suficientă a priceperii la politică. Şi asta din următoarele motive: ştim că opera platoniciană este o monumentală construcţie paideică. E greu de crezut că Platon şi-ar fi consumat viaţa pentru o astfel de construcţie dacă ar fi fost convins că dotaţia naturală ar face-o inutilă. Apoi, dacă Platon ar fi acceptat această predeterminare, ar fi fost nevoit să accepte democraţia. Chiar dacă omul este măsura tuturor lucrurilor (principiu drag sofiştilor şi democraţilor), la urmaşul lui Socrate măsura tuturor lucrurilor este omul care se cunoaşte pe sine însuşi. Or, cunoaşterea de sine nu este de la natură, ci presupune efortul ieşirii din peştera ignoranţei. Omul politic pe care ni-l indică domnul Pleşu poate fi întâlnit în opera lui Platon, dar nu este platonician. Modelul celui "înrudit mai curând cu prezicătorii şi cu proorocii" este mai degrabă un produs socratic, ce şi-a găsit loc, în istoria recentă, în estul Europei. Imaginea sa vine în contradicţie cu proiectul politic platonician, încheiat cu Legile. Se ştie că Platon era un aristocrat, efortul său centrându-se pe construirea legitimităţii monarhiei pe baza ştiinţei. Ştiinţa politicii (sau regală) nu este înaintea celorlalte, ci deasupra lor: "aceea care este într-adevăr regală nu trebuie să acţioneze ea însăşi, ci să comande celor care au capacitatea de a acţiona, căci doar ea cunoaşte oportunitatea sau neoportunitatea începerii sau impulsionării acţiunilor celor mai importante din cetăţi, pe când celelalte ştiinţe trebuie să îndeplinească cele ordonate" (Omul politic, 305, d). Nu orice zoon politikon poate dobândi această ştiinţă a oportunităţii, sau cel puţin dobândirea ei este încununarea efortului paideic. "Regele nu se naşte în chip firesc, aşa cum se întâmplă în stupi" (O. pol., 301 e), spune Platon. El va trebui format pentru a păstori într-o realitate nomocratică. Pentru a-şi putea exercita sau distribui puterea el trebuie să înţeleagă mai întâi legile.
Departe de mine gândul de a-l acuza pe Andrei Pleşu că nu a înţeles platonismul. Însă, repet, m-a surprins opţiunea fostului om politic pentru modelul politicianului pasager, căruia îi găseşte justificare teoretică în Platon. De asemenea, ţinând seama de personajul pe care Platon încearcă să-l schiţeze în dialogurile sale politice (la care dl. Pleşu nu face nici o referire) mi-e greu să accept că, aşa cum afirmă domnia sa, "în ambianţa platoniciană o École Nationale d'Administration e greu de imaginat". E drept că cei ce studiază astăzi la instituţii de acest profil nu mai ţintesc deprinderea dialecticii, dar cel puţin învaţă cum să recunoască oportunităţile în administrarea treburilor publice păstrând dreapta măsură. Scopul lor nu este cetatea ideală, ci unul care nu îi era străin nici lui Platon: să urmărească ce formă de guvernământ "este cea mai suportabilă din punctul de vedere al bunei convieţuiri" (O. pol., 302 b), pentru a şti ce să facă.
Invocând modelul grecesc, dl. Pleşu acreditează ideea că, în mod normal, politica este un accesoriu; dacă la greci nu se învăţa în mod explicit e pentru că ea era socotită o preocupare printre altele, care apoi, din păcate, s-a esenţializat. În acest caz trimiterile la Platon mi se par nepotrivite: dacă la greci politicul era accesoriu, la Platon el devine esenţial. Dacă e necesar să reproşăm cuiva această esenţializare, acea persoană e Platon. "Monumentalizarea politicului" ca efect al esenţializării nu e un păcat modern. Doar că în modernitate, datorită dimensiunilor la care se petrece jocul politic şi competiţiei ideologiilor, acest fenomen este mai pregnant.
Cum era şi de aşteptat într-o intervenţie cu o astfel de temă, dl Pleşu ne oferă un portret al celui pe care, uneori voalat, îl contestă: "Politicianul profesionist contemporan gesticulează ca un «tehnocrat», chiar dacă nu e în posesia nici unei «tehnici» speciale, e un campion al «comunicării», chiar dacă nu are nimic de comunicat, invocă principii, ideologii, programe şi face o angajată politică de partid. Dacă iese din scenă, nu mai ştie să facă nimic (în afară de memorii)". Nu este dificil să recunoaştem un personaj pe care Platon îl descrie în mai multe rânduri: sofistul, acel administrator al aparenţelor şi al superficialităţii.
Într-o astfel de reprezentare, politicianul modern, această "neşansă a vieţii publice contemporane", apare ca fiind cetăţeanul cel mai nepriceput, aproape debil. Dacă analizăm puţin discursul, descoperim că vina principală a acestuia este, de fapt, rămânerea în politică. Urmând această logică, orice politician trebuie să fie pasager pentru a fi eficient.
Nu pot să înţeleg cum rămânerea într-un domeniu care, în condiţiile gestionării complexităţii şi ale tranziţiei, necesită, totuşi, experienţă, pe lângă cultură politică (nu reţete), perindarea grăbită a politicienilor ar putea garanta bunul mers al lucrurilor. Sau cum activismul politic de o viaţă este semn al superficialităţii. Nu pot să văd în longevitatea politică a doamnei Thatcher o lipsă a conştiinţei de sine. Iar scrierea memoriilor nu mi se pare o ocupaţie a unora ce nu mai ştiu să facă şi altceva.
Chiar privind politicianul pregătit la "Ştefan Gheorghiu", la nivelul de simplu propagandist, constatăm că atunci când societatea nu i-a mai oferit locul promis, pentru care îl pregătise, acesta a ştiut să facă şi altceva; majoritatea absolvenţilor instituţiei amintite sunt azi oameni de afaceri şi nu îşi scriu memoriile. Nu cred să existe în realitate politicianul descris de domnul Pleşu. Argumentul meu este psihologic: cei care intră în politică sunt de regulă oameni întreprinzători şi cu mare capacitate de adaptare. Cantonarea unora într-un model nu poate să definească întreaga clasă.
Ca semn al apariţiei politicii ca "profesie ocazională", A. Pleşu ne prezintă ceea ce domnia sa numeşte "desolemnizarea" vieţii diplomatice. Aflăm că în cancelariile lumii s-a instituit moda întâlnirilor informale, în care, "fără să schimbi agenda, eşti obligat să faci glume şi să mănânci bomboane". Înţeleg din aceasta doar faptul că diplomaţia, în această formă, a devenit mai plăcută, chiar dacă îţi arată pe faţă că din politică poţi ieşi plin de pete. Lăsând bomboanele deoparte, observăm însă că agenda nu se schimbă. Desolemnizarea este o chestiune de formă ce nu poate spune nimic despre "profesia ocazională". Notiţele politice de pe spatele menu-ului nu diminuează seriozitatea actului politic ( ne amintim că împărţirea Europei s-a făcut pe un colţ de masă ).
Conferinţa domnului Pleşu urmează aceşti paşi: politica, în mod natural (adică grecesc), nu este o profesie, chiar Platon teoretizând acest lucru; dacă astăzi ea s-a profesionalizat, acesta este un semn al şubrezirii vitalităţii noastre civice; din fericire, desolemnizarea vieţii diplomatice este un semn îmbucurător al revenirii la politica practicată ocazional - "suntem pe drumul cel bun". Pot spune că nici unul dintre cei trei paşi nu au reuşit să mă convingă, în pofida stilului seducător al expozeului. Cred că Platon este primul mare duşman al politicii ocazionale. Oikeiopragia, principiu după care fiecare trebuie să facă ceea ce poate mai bine, nu ar permite accesul în politică oricui, doar în virtutea faptului că e zoon politikon. E adevărat, politica nu se învaţă asemenea oricărei ştiinţe, însă ea nu poate fi făcută decât de către cel învăţat. Apoi, angajarea politică nu acoperă întreaga sferă a civismului. Vitalitatea civică poate fi recunoscută astăzi în diverse forme de manifestare ( sindicalism, ONG-uri etc.). Mi se pare că politica e azi mai limitată ca oricând de o varietate de forme ale puterii civile. De aceea, profesionismul politic nu e un semn al scăderii vitalităţii civice. Şi, aşa cum am mai spus, desolemnizarea politicului este doar o formă de a face politică mai relaxat, dar nu ocazional.
Cred că, de fapt, mai puţin contează dacă domnul Pleşu reuşeşte sau nu să mă convingă ( nici nu şi-a propus acest lucru ). Important e doar faptul că a reuşit ceea ce a dorit: să scoată problema în cauză "din somnolenţa sa cotidiană". Dacă astfel de exerciţii ar deveni obişnuinţă pentru noi, ar fi o mare şansă de a ne deprinde a nu mai gândi politica doar ocazional.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!