Prea obosit pentru război

Motto:
Nu e nevoie de un optimism exagerat
pentru a presupune că din noi, oamenii,
se poate forma ceva mai bun şi mai înalt;
(...) veriga mult căutată între animale şi
omul cu adevărat uman – suntem noi!
Konrad Lorenz

1. Despre natura agresivităţii

În Aşa-zisul rău (despre istoria naturală a agresiunii), K. Lorenz anunţă o concluzie impresionantă la care a ajuns etologia: se pare că, în decursul dezvoltării filogenetice, cei doi mari constructori (mutaţia şi selecţia) au dotat animalele nu doar cu arme, ci în acelaşi timp cu instinctul inhibator care le interzice folosirea împotriva unui individ din aceeaşi specie. Urmând firul argumentativ, observăm (în mod paradoxal, la prima vedere) cum cele mai intime relaţii de care sunt capabile animalele superioare, inclusiv omul – şi autorul se referă aici în primul rând la prietenie – sunt bazate tocmai pe instinctul agresivităţii şi pe cel corelativ lui, instinctul de inhibiţie. Prietenia apare ca instrument natural al conservării speciei, ea menţinând necesara agresivitate extraspecifică, dar anulând-o pe cea intraspecifică.
Drept urmare logică (în acelaşi timp verificată experimental) a acestui argument apare observaţia conform căreia, în cazul speciilor la care armele sunt slab dezvoltate ori chiar lipsesc, acelaşi lucru se întâmplă cu instinctul inhibator. În alte două lucrări (Şi el vorbea cu patrupedele, cu păsările şi cu peştii; Aşa a descoperit omul câinele) ne sunt oferite în acest sens exemple sugestive: tocmai vietăţile pe care le considerăm cele mai inofensive, de exemplu porumbelul (simbolul păcii!) şi cerbul (să ne amintim de blândul căprior Bambi) sunt în realitate adevăraţii ucigaşi cu sânge rece. Atât ciocul porumbelului, cât şi coarnele cerbului sunt arme inferioare, slab dezvoltate, astfel încât ele nu pot fi folosite în condiţii normale pentru a extermina. La vietăţile amintite, conflictul intraspecific se aplanează în doar câteva secunde, soldându-se cu fuga celui învins – din acest motiv, instinctul de inhibiţie privitor la folosirea armelor lipseşte. În cadrul unui experiment, doi porumbei au fost aşezaţi într-o cuşcă relativ mică; imediat s-au declanşat instinctele de agresivitate şi de apărare a propriului teritoriu, dar lipsind instinctul de inhibiţie, individul mai puternic l-a ucis pe cel mai slab, acesta din urmă neavând posibilitatea evadării. Or, nu în acelaşi fel evoluează ostilităţile în cazul lupului, animal pe care în mod eronat îl vedem drept simbolul distrugerii şi al ferocităţii: chiar şi într-un spaţiu prea mic pentru convieţuirea a doi masculi dominanţi, lupta dintre indivizi nu are consecinţe tragice: când situaţia devine ameninţătoare, individul mai slab, recunoscându-se învins, oferă duşmanului locul cel mai vulnerabil al corpului (curbura gâtului), o parte care, odată muşcată, îi poate provoca moartea. Însă tocmai acum învingătorul se opreşte brusc: el nu poate muşca, nu-şi poate extermina adversarul! Instinctul de inhibiţie, format în decursul mileniilor împreună cu armele mortale, îl împiedică pe acest prădător să-şi ucidă semenul!
Abia acum etologia comparată ne înfăţişează situaţia fără ieşire a omului: nefiind dotat cu arme naturale, el şi le-a creat singur; însă progresul tehnologic s-a dovedit incomparabil mai rapid decât dezvoltarea filogenetică, astfel încât noi nu am reuşit să ne formăm instinctul de inhibiţie necesar pentru a nu folosi armele distrugătoare create împotriva propriilor semeni. Până aici, situaţia nu pare disperată. Însă în cartea Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Lorenz demonstrează riguros cum acest „păcat" al folosirii armelor împotriva colegilor de specie, adăugat celorlalte şapte (suprapopularea, pustiirea spaţiului vital natural, întrecerea omenirii cu sine însăşi, moartea termică a simţurilor, decăderea genetică, sfărâmarea tradiţiei, creşterea receptivităţii la fenomenul de îndoctrinare) creionează un tablou deloc fericit al viitorului umanităţii. Nu este vorba despre un scepticism patetic; dimpotrivă, într-o convorbire cu prietenul său Karl Popper publicată sub titlul Viitorul este deschis (o discuţie la gura sobei), Lorenz se consideră un „pesimist optimist". Deşi pericolele care ameninţă umanitatea sunt reale, totuşi modalităţi de evitare a lor există, totul ţinând doar de modul în care indivizii vor şti să slujească raţiunea responsabilă. Pentru a rămâne în limitele temei noastre, revin acum la Aşa-zisul rău, observând, conform autorului, posibilităţile existente în vederea compensării lipsei instinctului de inhibiţie. Mă voi mărgini la o singură strategie, ale cărei urmări ar putea fi o slăbire (până la dispariţie) a frecvenţei conflictelor între state şi naţiuni; Lorenz numeşte această strategie „cunoaşterea reciprocă personală": ea „nu este numai condiţia pentru mecanisme mai complexe de inhibare a agresivităţii, ci contribuie în sine la slăbirea considerabilă a instinctului de agresivitate". Întrucât „nimeni nu poate urî un popor dacă are prieteni personali din acea lume", soluţia ar fi o încurajare a circulaţiei internaţionale. O aplicaţie concretă: dacă statul român şi cel maghiar ar iniţia un program de schimburi ştiinţifice, în care tinerii unguri ar veni cu burse în România şi invers, cu siguranţă pe termen mediu ceea ce unii numesc „conflictul româno-maghiar" ar pierde din intensitate.
Ce-i drept, după evenimentele din 11 septembrie, încrederea în această soluţie a lui Lorenz mi-a fost serios zdruncinată: eroii negativi ai atacului terorist au fost tineri arabi, în marea lor majoritate bursieri ai universităţilor occidentale. Cu siguranţă aveau prieteni americani şi europeni, cu siguranţă au folosit din plin avantajele civilizaţiei vestice. „Cunoaşterea personală" nu a fost pentru ei o barieră în calea genocidului.

2. Mic exerciţiu intelectual

Totuşi, în cazul meu cel puţin, strategia lui Lorenz a dat roade. Mi-am propus un exerciţiu mental care să dezvăluie obiectele urii mele, indivizii sau grupurile sociale împotriva cărora aş putea lupta. Desigur că nu aş putea declara război decât acelora cărora ai mei le declară război. Cui însă?
Ungurilor? Dar, cu ani în urmă, eram într-a zecea, parcă, am fost într-o tabără la Homorod-Băi, lângă Miercurea Ciuc. Am organizat acolo al doilea concurs de Miss văzut vreodată de băştinaşi (primul fusese realizat tot de ieşeni) şi am căutat sponsori. Cum tabăra era destul de departe de orice zonă locuită, cumpărăturile le puteai face doar de la două chioşcuri simple, deţinute de două asociaţii familiale – una română, cealaltă maghiară. Spre marea mea surprindere, românii nici nu au dorit să audă de noi, pe când maghiarii ne-au sponsorizat pe măsura posibilităţilor (iar celui care va observa aici o formă de imperialism şi propagandă mascată prefer să nu-i răspund, întrucât aş deveni prea licenţios faţă de caracterul revistei). Drept mulţumire, am considerat de bun simţ să invităm în juriu o reprezentantă a lor – a cărei frumuseţe (rămâne între noi!) ar fi luat piuitul oricărui naţionalist tâmp. De atunci, am un respect deosebit pentru aceşti „ticăloşi care vor să ne fure Ardealul" şi deci nu le-aş putea declara niciodată război.
Ţiganilor? Dar noii mei vecini sunt ţigani sadea, şi uneori trebuie să observ ruşinat curăţenia ce domneşte în curtea lor, faţă de ceea ce există în propria mea curte. Şi eu, şi ei am fost vizitaţi de hoţi cam în aceeaşi perioadă: eu am scăpat uşor (rămânând fără opt iepuraşi de numai trei săptămâni), pe când ei şi-au găsit dimineaţa magazia goală. Şi iată delicioasa concluzie a ţiganului-şef: „Apăi, dom'le, dacă aş fi ştiut că şi în zona asta centrală se fură, nu mă mai mutam aici!". Şi mai există un motiv pentru care nu le pot declara război: vecinii mei au câteva domnişoare din cauza cărora de multe ori, citind sub nucul din grădină, n-am înţeles nimic din Husserl sau Heidegger...
Arabilor? Dar, când eram în gimnaziu, prin 1991, câţiva arabi au stat în gazdă la alţi vecini de-ai mei. În fiecare seară încingeam nesfârşite partide de fotbal – minunată modalitate de „inserţie socială". Mohamed A. Malik Mohamed, student în anul trei la medicină generală, născut în Sudan dar angajat în Jeddah (Arabia Saudită) la National Comercial Bank, mi-a dat un autograf într-un caiet vechi: Vă doresc Pentru voi viaţă bună! (sic!). Din păcate nu am mai ţinut legătura după ce s-a întors în ţara lui (deşi mi-a dat adresa), dar nu, lui Mohamed nu i-aş putea declara niciodată război...
Românilor? M-am războit cu ei, dar asta a fost demult. Îmi este foarte dragă următoarea comparaţie: specialiştii în dresajul animalelor susţin că este ineficient să-ţi pedepseşti câinele sau pisica pentru „necazurile" lăsate aiurea pe covor sau în pat, aruncându-i cu nasul în propriile dejecţii: ei nu vor înţelege mesajul transmis, întrucât ceea ce au făcut li se pare absolut normal. Metoda este absolut inutilă şi raportată la individul uman. Toţi românii pe care i-am băgat eu cu nasul în propriul lor căcat m-au privit uimiţi şi indignaţi, considerând că ceea ce au făcut ei era just. Diferenţa este alta: în cazul animalelor, se pot găsi alte metode nonviolente pentru a le învăţa igiena. În cazul românilor, singura soluţie pentru atingerea aceluiaşi scop nu este decât cea biologică. De aceea nu pot să le declar război. În plus, nici eu nu sunt decât un biet român...
Sistemului? Dar într-o asemenea luptă îţi trebuie aliaţi. Şi toţi prietenii mei care înjură sistemul (însă numai în gând, sau în şoaptă) nu sunt nici ei decât buni români: unii din interiorul lui, alţii din afară, toţi preferă să tacă mâlc, înţelegând în cel mai prost mod posibil satiagraha lui Gandhi: nonviolenţă – da, nonparticipare – nu! Unii vor pleca în alte ţări mai calde, alţii se vor integra în sistem şi se vor simţi bine. Sunt singur deci, şi n-am curajul idiot al mujahedinului de a lupta singur împotriva tuturor.
Propriului „eu"? Da, am luptat împotriva mea, la sfârşitul clasei a douăsprezecea şi în întreg anul întâi de facultate. Memoriile lui Eliade m-au influenţat mult. În vara când am învăţat pentru admiterea la facultate lucram douăzeci de ore pe zi. Dormeam doar patru ore pe noapte, beam multă cafea şi nu mâncam mai nimic (notă pentru doamnele care citesc acest articol: în doar două luni am slăbit exact cincisprezece kilograme!). Declarasem un război nemilos împotriva propriului corp. După ce am intrat cu succes la facultate, am considerat acest război încheiat şi câştigat – dar am continuat ceea ce numeam atunci „războiul spiritual". Am continuat să lucrez mult, fără întrerupere. Dar, ca şi „alergătorul" Forest Gump, la un moment dat am obosit şi am renunţat brusc.
Război? Acest război împotriva mea, poate singurul adevărat pe care l-am purtat, m-a obosit îndeajuns. Nu cred să mai pot susţine de acum războaie – poate doar simple şi scurte bătălii. Însă un duşman clar nu am şi nu cred că voi fi în stare să îl găsesc: în limbaj nietzscheean, îmi lipseşte voinţa de putere. În limbajul natural, îmi lipseşte patima şi credinţa sinceră, fără rest, în ceva – în orice.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!