Proba cerşetoriei

Porţia noastră zilnică de voit sau nevoit peripatetism reactivează disponibilitatea perceperii unor aspecte pe care, în grabă şi reducţionist, le adunăm sub numele de realitate citadină. Ne mişcăm prin această realitate ce ne apare de fiecare dată altfel, după dimensiunea care ne solicită mai mult. Din multitudinea de aspecte ce ne asaltează, unul se impune cu mai multă violenţă decât celelalte, având atu-ul actului făcut intenţionat: cerşetoria. Dacă zgomotul unei maşini nu este resimţit ca fiind făcut nici pentru, nici împotriva noastră, păstrându-se într-o zonă oarecum impersonală, ceea ce face un cerşetor ne vizează pe fiecare în parte.
Întâlnit la colţ de stradă, în tramvai, pe lângă biserici şi restaurante, la fel de murdar (indiferent de sex şi vârstă), cerşetorul este persoana care, recurgând la o gamă variată de elemente persuasive, îţi cere ceva – de obicei, bani. Pentru a avea şanse de reuşită, demersul său urmează o adevărată dialectică: îţi arată o anumită infirmitate sau expune, pe scurt, motivele tristei sale situaţii, pentru ca apoi să-ţi ureze sănătate şi noroc; îşi scoate în faţă propria nenorocire pentru a-ţi aminti că tu nu ai de ce te plânge. Astfel îţi induce o stare de mulţumire mascată de condescendenţa pe care o manifeşti ("săracul, ce bine că nu sunt în locul lui!"), secondată totuşi de o adiere de frică pentru o posibilă ("Doamne fereşte!")schimbare a rolurilor. Ca pentru o asigurare a acestui avantajos raport, cedezi ceva mărunţiş celui ce tocmai ţi-a amintit că eşti ocolit de necazuri.
Efectul prezenţei şi insistenţelor cerşetorului nu este însă totdeauna acelaşi. Apar tot felul de replici: "lasă-l, dom'le, că-i hoţ, se preface", "ferească Dumnezeu", "ştim noi pentru cine aduni", "ai mai mulţi bani ca noi" etc. Imediat încep să curgă trimiterile la principii morale şi la moralitate; nu întârzie prea mult invocarea poruncii fundamentale a creştinismului. Fiecare interpretează în felul său. Important este faptul că se porneşte o discuţie pe o problemă care, pentru un creştin, este destul de lămurită: când îţi iubeşti aproapele nu pui întrebări – îl ajuţi pur şi simplu. Dacă el profită în mod nepermis de bunătatea ta, e păcatul lui. În putere îţi stă doar să-l ajuţi, nu să-l judeci.
Putem spune că acuzaţiile aduse cerşetorului par a fi cel puţin răutăcioase. Dar e posibil ca ele să nu fi fost făcute doar de dragul acuzaţiei. Expresii de genul: "ai mai mult ca noi" sau "dacă ne-am potrivi lor, am ajunge ca ei" indică instituirea unei distanţe între cel ce are şi cel ce nu are, precum şi o luptă pentru păstrarea acestui echilibru. Observăm că pentru a păstra lucrurile aşa cum sunt se urmează două căi total opuse: cedarea mărunţişului sau refuzul acestei cotizări. Generozitatea şi zgârcenia acoperă, în fond, aceeaşi frică pentru propria piele, aceeaşi tendinţă de punere la adăpost. Dacă prima cale este deja resimţită ca agreabilă şi lăudabilă, şi refuzul de a da poate scăpa de respingătoarea haină a zgârceniei, prin preluarea celebrului raţionament al lui Cicero: miluirea, zi de zi, a cerşetorilor duce spre răul ambelor părţi: eu, cel care dă, voi sărăci şi voi ajunge în rândurile lor şi, drept consecinţă, pe aceştia nu va mai avea cine să-i ajute; deci, spre binele tuturor, nu trebuie să dau. Asta înseamnă să fii zgârcit din generozitate. De fapt, nici nu se mai poate vorbi de zgârcenie, ci de chibzuinţă.
După cum, probabil, s-a putut observa, nu ne referim la atitudinea unui om cu o avere comparabilă cu a lui Cicero, ci la cotidianul pieton. Dacă raţionamentul amintit îi justifica filosofului roman acumularea averii, personajului comun de astăzi vine să-i scuze frica de sărăcie. S-ar părea că e vorba de acelaşi sentiment, privit din perspective diferite. Numai că este foarte important în vecinătatea cărei extreme te afli. Nu e vorba aici de parabola tânărului bogat, ci de situaţia celui ce nu îşi poate permite să dea.
Dacă pentru cei bogaţi a da e o chestiune de capriciu, pentru cel sărac ea devine una de supravieţuire (a sa şi a celor ce-l aşteaptă acasă). Expresia "multul nu ajunge şi puţinul întrece" nu mai mulţumeşte; se mută accentul pe lipsă: multul nu ajunge (la noi) iar puţinul, la fel, nu ajunge (pentru toţi). Speranţa într-o răsplată divină ţine la distanţă sinuciderea, dar nu potoleşte foamea. Nu toţi sunt dispuşi să practice asceza. Precaritatea traiului cotidian nu e o dovadă convingătoare că undeva, la capăt, aşteaptă fericirea. "Dăruind vei dobândi" e o expresie, nu o certitudine. Pentru cei asaltaţi de certitudinea sărăciei, cei pentru care expresia "până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii" are autoritate de maximă; mai uşor este acceptată sintagma "dăruind vei sărăci" – aceasta verbalizează o evidenţă. Dar ambele sintagme rostesc aceeaşi realitate: fiecare vrea mai mult. Acest mai mult este urmărit şi de cel ce spune "daţi-mi". Însă, dacă situaţia acestuia este mai lejeră, fiindcă este explicit asumată, în cazul celui ce ascultă rugămintea-poruncă lucrurile se complică. Acesta, fie va urma sublima expresia ce-i va camufla foarte bine dorinţa de mai mult (perspectiva dobândirii viitoare îl convinge să recurgă la actul dăruirii, ca pe o investiţie pe termen lung), fie va urma calea frustă, dar mai sinceră, a dobândirii prin stoparea pierderii (atitudine fără perspectivă dar, pe moment, mai liniştitoare). Ca şi cerşetorul, şi cel ce trebuie să dea vrea mai mult; doar că al doilea se angajează fie la un efort de disimulare, ce poate constitui obiectul unei posibile acuzaţii de ipocrizie, fie la o respingere făţişă ce se soldează cu dobândirea calificativului de zgârcit.
Dacă faţă de cel darnic cerşetorul manifestă recunoştinţă, faţă de cel zgârcit manifestă respect: recunoaşte în el un egal, unul care afirmă aproape deschis că vrea. Relaţia este reciprocă, pentru că şi zgârcitul îl tratează pe cerşetor ca pe un egal – de aceea îşi permite să-l apostrofeze, să-i refuze cererea şi chiar să-i ceară ceva: să nu mai ceară.
Pe bună dreptate s-a spus despre creştinism că este religia săracilor. Lor li se adresează, îndeosebi. Doar pe ei prezenţa cerşetorului îi aruncă între zgârcenie şi ipocrizie, generându-le acute probleme de conştiinţă. Acest personaj, pe care nici un proiect de design social nu a reuşit să-l scoată din joc doar cu simpla sa prezenţă, îl face pe creştinul de rând să se îndoiască de propria putinţă de a fi milostiv, de a fi creştin, în fond. Cerşetorul e cel care, asumându-şi zilnic rolul umilului, umileşte. El forţează coborârea la nivelul de unde trebuie, de fiecare dată, reîncepută construcţia. Fără aceşti nedoriţi ne-am crede puri. Spulberând astfel de iluzii, ei ne reînnoiesc zilnic ostracizantul certificat de locuitori ai Civitas terrena. Aşa cum bufonul râde de rege, pe cheltuiala acestuia din urmă, cerşetorul, fără a fi chemat de nimeni (poate, trimis), îi atrage pe ceilalţi în teribilul spectacol al exorcizării. E un spectacol la care nu râde nimeni, pentru că e pe viu. Este, de fapt, o probă – o probă care costă mai mult decât mărunţişul din buzunar.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!