Război cu toată lumea

Seminarul acestui număr se desfăşoară pe tema Războiul. Întrebările adresate colaboratorilor:

1) Ce tipuri de conflicte cunoaşteţi?

2) Dacă aţi declara război, cui l-aţi declara?

1) Războiul – forme actuale
Deosebesc mai întâi războiul de o serie de forme ale violenţei determinate de diverse reprezentări, angoase, sau de setea de sânge. Ca simbol al manifestării defensive a vieţii, războiul pare a purta marca unei stări generale, solemne, e cauză sfântă şi datorie de onoare; abstragerea din sfera nediferenţiată a sorţii a unei demnităţi sacre – este exact operaţia pe care o face dreptul internaţional cu noţiunea de umanism. Războiul n-ar fi, prin urmare, decât un umanism de situaţie proastă, însă sfântă, adică încă o metaforă înflorită a culturii.
Înţeleg prin politică o practică a puterii care susţine valori, impune decizii şi afirmă o logică şi o morală profund contextuale (pace Machiavelli); orice politică se vrea deţinătoarea unui adevăr; or, chiar acest lucru îi codifică puterea la un nivel juridic. Mai departe, nu există politică independentă de soluţii promovate după un model militar (pacea e plictisitoare). Dacă vedem în acest model concentrarea maximă a expresiei puterii politice şi afirmăm că legile ultimei consacră inviolabilitatea adevărului deţinut, ajungem la formula lui Clausewitz: războiul este continuarea politicii prin alte mijloace.
Nu este însă uimitor cât de adesea vorbim de procese de dominare şi raporturi de forţe fără a preciza că ar fi vorba de un război? Atunci politica n-ar fi străină de o precedenţă intimă, subiacentă a puterii, iar formula lui Clausewitz ar apărea inversată: politica este continuarea războiului prin alte mijloace. De altfel, aceasta pare a fi şi opinia foucaldiană: "pacea ar fi o formă de război, iar statul o manieră de a-l conduce". O "microfizică" a acestui fenomen ar studia clasele, rolurile, instituţiile, tacticile, strategiile, structurile, procesele, transformările tuturor tensiunilor dintre forţe.
Cred că forma actuală a războiului conservă o indecizie a celor două formule, o ambiguitate între un model metaforic şi exercitarea cotidiană şi permanentă a puterii. Să încercăm să vedem care pare a fi mai justificată să dea seama de ceea ce astăzi numim război, cu atât mai mult cu cât acesta nu e astăzi prezent.
Metafora.
În cultura occidentală, apropierea devenirii năvalnice a lumii (lupta perpetuă a contrariilor) de imaginea jocului aparţine lui Heraclit. Această descoperire nu mi se pare, totuşi, "o raritate chiar în domeniul incredibilităţii mistice şi al metaforelor cosmice neaşteptate" (Nietzsche), întrucât orice formă de luptă (barbară, festivă, singulară) era pentru grec continuată în reprezentarea arhaică a jocului. Şi aceasta se datorează faptului că ambele – joc şi luptă – au reguli, iar raţiunea greacă este întruchiparea regularităţii – indiferent că formulează legi ale clarităţii sau că ascultă legile vide şi obscure ale zeilor.
Regula jocului, respectată, înnobilează războiul şi-l transformă într-o "funcţie de cultură" (Huizinga), însă doar în interiorul unui cerc de egali; iar dreptul internaţional (expresia raţionalităţii) spune – nu-i aşa? – că toţi suntem egali şi că pacea trebuie deosebită de război, iar războiul de violenţa criminală, întrucât ne numim "umanitate" (orice ar fi însemnând aceasta).
Putem izola cu aproximaţie secolul al XIV-lea ca timp în care treaba n-a mai ţinut, forma onorabilă slăbind şi făcând loc interesului de a câştiga lupta. "Voinţa de a învinge este totdeauna mai puternică decât autolimitarea impusă de simţul onoarei". În concluzie, se pare că doar în mod ideal putem fi de acord cu spusa lui Clausewitz, cum în mod ideal putem considera fanatismul şi rătăcirea ca "mijloace" de a continua o politică sau de a proteja un adevăr. Dacă totuşi n-am nega total o dimensiune agonală a războiului modern, aceasta ar rămâne doar un efect de discurs, deci o altă faţetă a diamantului puterii.
Puterea.
După Foucault, "statul nu poate funcţiona decât pe baza relaţiilor de putere preexistente", care intersectează corpul, sexualitatea, familia, atitudinile, cunoştinţele, tehnicile etc. Miza pe un sens foarte larg al stării conflictuale, cu alte cuvinte, miza pe corp (fie el individual sau social) are ca intenţie faptul de a eluda caracterul efectiv juridic al puterii. Aceasta nu are legi; războiul nu poate fi gândit în logica opoziţiei (contradicţiei), doar cu o structură polară. Între combatanţi/adversari/oponenţi nu există doar respingere şi negaţie, căci "dacă puterea n-ar fi decât represivă, dacă n-ar face altceva decât să spună mereu nu, credeţi, într-adevăr, că am ajunge să ne supunem ei?" Nu, noi acceptăm de fapt puterea întrucât "străbate, produce lucruri, induce plăcere, formează cunoaştere, produce discurs; trebuie s-o considerăm ca o reţea productivă care străbate întregul corp social, mai degrabă decât ca instanţă negativă, care are funcţia să reprime".
Războiul trebuie deci să-şi asume o logică dialectică, contextuală, căci adeseori mizăm pe valori contradictorii celor declarate, întrucât situaţia ne cere să învingem cu orice preţ. Politica este astfel război pentru că ea afirmă explicit: ne apărăm dreptul la viaţă şi la libertate, şi implicit: ce mai contează câţiva morţi sau prizonieri?
Războiul nu mai e definit prin legi, prin reguli ale onoarei, ci ca o stare efectivă, permanentă, care generează efecte de adevăr: inversa formulei lui Clausewitz este atotjustificatoare. Soluţiile foucaldiene la această stare de lucruri privesc rolul intelectualilor. De ce intelectualii? Întrucât nu suntem un pericol pentru ceea ce suntem, ci pentru ceea ce ştim; Oppenheimer nu era periculos prin discursul său de fizician atomist, ci prin faptul că "pericolul atomic privea întreaga specie umană şi destinul lumii". Să nu fim maeştri ai adevărului sau "conştiinţa tuturora", căci aceasta înseamnă să fim intelectuali universali şi să ne împărtăşim de la modelul juridic, precum Voltaire. Să nu ne opunem "competenţelor", ci să fim veritabile "puncte de schimb", "puncte de întâlnire privilegiate". Să nu fim "jurişti-notabili", ci "savanţi experţi", căci doar fiind specializaţi şi deschişi oferim soluţii fanatismului şi rătăcirii.
În încercarea de a media indecizia de mai sus, aş acorda un rol normativ modelului metaforic, căci pace Huizinga, ideea unei lupte nobile rămâne unul dintre cele mai puternice impulsuri ale culturii. În reversul medaliei, războiul îl purtăm şi acum, de facto, forma sa actuală cea mai înaltă fiind arheologia individualităţii care suntem.
Astăzi, Islamul suferă o mutaţie a modelului metaforic (religios) "de jos", întrucât îi este impusă "de sus" o ideologie politică extremistă, radicală. Ruptura de modernitate (confundată cu laicizarea), eşecul ideologiilor din '60 care n-au fost nici pe departe progresiste şi salvatoare, era blocurilor şi a confederaţiilor care minau orice identitate naţională sau individuală – sunt doar câteva dintre încercările de a interpreta violenţa accesului religios (Delumeau) în numele absolutului dezamăgit.
Pe de altă parte, America apără un adevăr utopic exilat de către europeni în zorii Modernităţii; prin faptul că nu cunoaşte ruptura – în toate aspectele de mai sus – ea rămâne tributară unui fundamentalism cu alt chip: căci relativistul ţine la adevărul său la fel cum o face şi absolutistul (fie el fanatic religios). Orice război rămâne legat de o formă de cunoaştere; de aici şi rolul intelectualilor. Dacă rămânem indecişi asupra formei actuale, măcar ştim cui revine responsabilitatea.

2) Războiul meu
"S-ar spune că o parte a inteligenţei lor cerea 'mai multă lumină', în timp ce alta nu înceta să pretindă conservarea tenebrelor". (Arthur Koestler, The Sleepwalkers). Îmi doresc ca acest citat să forţeze intuiţia multora şi să-mi atenueze ura abruptă şi vomitivă, icnetul visceral incomunicabil şi crisparea violentă cu care îmi port războiul – căci el e contra românilor. (Al cui nu e?) Reînnodând firul problemei intelectualului specific şi al deschiderii sale, aviz românilor care încă se mai cred 'universali' şi 'universalişti': că vă paşte războiul e una, însă specializarea a devenit şi o chestiune etică. Conflictul declarat imaginarului pervertit, "sensibleriei de mucava" şi "ţâfnei oţărâte" a românilor de către H.-R. Patapievici – nu e decât distanţa luată din pasiunea onestităţii; implicarea sa în studierea Arhivelor Securităţii l-a lămurit şi suprasaturat probabil de valoarea actuală a rezistenţei de substanţă pe care o comportă investigarea "în carne şi oase" a fenomenului; (în plus, o analitică apropiată a influenţei socio-politice a Bisericii Ortodoxe Române – cu pretenţiile ei naţionalist-regresive – apare destul de rezervat trasată…).
Oricum, denunţul sterilităţii şi prostiei macabre nu trebuie să ne răpească ultima fărâmă de luciditate; mă retrag în spaţiul individual întrucât trebuie să ascut arma care sunt.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!