Războiul stelelor

Întrebările adresate colaboratorilor pentru tema acestui număr sunt:

1) Erosul este o problemă teoretică sau practică?

2) Poate fi erosul un model al întâlnirii cu celălalt?

3) Ce ipostaze ale erosului credeţi că sunt specifice timpului nostru?

Oglinzi şi configuraţii

Ceea ce apare interesant la modul în care este pusă problema este cum anume gândim astăzi dualitatea teorie – practică, cu alte cuvinte care este modelul actual al acestei relaţii şi cum de este ea încă o supoziţie activă a modului occidental de a gândi. Ce înseamnă să ne întrebăm dacă Erosul este o problemă teoretică sau practică?
Theoria. Reţin trei semnificaţii ale termenului grecesc: privire, contemplare, speculaţie; cel de-al doilea sens denotă un anume fel al privirii, specificitatea ei contemplativă, iar ultimul – modul în care această privire se exersează. "Speculaţie" derivă din lat. speculum, oglindă, la origine însemnând a observa cerul şi stelele cu ajutorul unei oglinzi. Latinescul sidus, stea, va da un verb în chiar spaţiul de joc al privirii şi contemplării – anume a considera (cuvânt important, care înseamnă etimologic exact acest lucru, a privi stelele ajutându-te de o oglindă). De asemenea, activitate – sensul theoriei se apropie de praxis (activitate, acţiune) –, viaţa contemplativă nefiind statică, ci tipul suprem de activitate umană (la Platon), principala activitate a Primului Mişcător (la Aristotel) sau a sufletului (la Plotin). Mai clar, modelul static se justifică prin chiar dinamismul său; deşi pentru Plotin praxis e degradare a theoriei, tradiţia neoplatoniciană târzie vorbeşte de un praxis superior, a acţiona asupra divinităţii – theourgia.
În consecinţă, dacă a teoretiza înseamnă a privi cerul, a teoretiza erosul înseamnă a privi iubirea ca pe o stea oglindită adânc în dorinţă. Dar dacă, însă, stelele nu se arată? Privirea va striga astrele, le va invoca. Verbul latin voco înseamnă pe de o parte "a chema strigând" (în temple, la luptă, în ajutor), iar pe de altă parte "a numi": al doilea nivel al theoriei este aducerea stelelor în limbaj.
Trecând în această zonă, suntem tentaţi să înţelegem teoria ca pe ceea ce rămâne închis în limbaj şi scapă statutului efectiv desemnat de practică. Teoretic ar însemna aici foarte simplu "a vorbi", sens opus al lui "a face". Acest "a vorbi" are ca prealabil fixarea anumitor date ale limbajului – cuvintele, la rigoare conceptele – şi de a stabili o logică imanentă a ceea ce spunem: gramatica. Cuvintele şi dispunerea lor gramaticală ar lua rapid distanţă faţă de orice activitate. Theoria se înclină şi mai mult, căci nu mai e decât strigătul împietrit al unei priviri, iar erosul nu poate fi hrănit cu simple cuvinte.
Practica va face pasul hotărâtor chiar aici, în dimensiunea limbajului, dublând acest refugiu facil al teoriei: însuşi limbajul este subîntins de practici non-discursive, tremă tăcută şi subversivă ce se ascunde în unghiul zero al oricărui fapt lingvistic. "Practic", teoria nu mai există decât ca prova scufundată – iar în măsura în care se distribuie la suprafaţa limbajului, practica îşi celebrează plenitudinea. În acest punct, Erosul însuşi este o practică, nici măcar nu se mai constituie ca o problemă pentru un discurs; doar exersarea unor sensuri va naşte noi configuraţii de sens (sau, uzând de metafora lui P. Veyne, nu jucăm şah cu piesele, ci configuraţiile fac piesele ceea ce ele sunt – nebun, rege, pion etc.).
Cred că teoreticul – ca pol al supoziţiei – se află în declin, cel puţin din două motive: a) autonomia semnelor trădează vidul gramatical şi b) în consecinţă, acesta va fi locul de emergenţă a unui efect de putere (la o examinare mai atentă distingem intricarea rafinată, însă decisivă, a fenomenului puterii în chiar structura teoreticului: speculator, derivat din speculum era cel ce 'supra-veghea').
De fapt, însă, Eros nici nu este o stea. În cosmogoniile prefilosofice, spre deosebire de personificări ale stărilor (Noaptea, Pământul, Cerul, Haosul), Erosul este reprezentat ca o forţă ("forţă motrice plăsmuită după un model sexual", conform lui F. Peters). Eros are arme; se spune că arcul cu săgeţi simbolizează vânătoarea, dar să nu uităm că Eros îl învinge pe însuşi Ares, zeul războiului. Efectul de putere e clar: "Lui Eros nici chiar Ares nu-i stă împotrivă. Pentru că nu Ares îl ia în stăpânire pe Eros, ci Eros pe Ares, care, cum spune povestea, i-a căzut pradă Afroditei şi, cum cel care se înstăpâneşte este mai puternic decât cel supus, se înţelege că Eros, biruindu-l pe zeul cel mai curajos, este cel mai curajos dintre zei." (Platon, Symposion, 196 d2). Erosul este o "problemă" practică, în sensul că el este practica efectivă a asimilării sau superpoziţiei.

Acustica celuilalt

Din nou oglinzile… Într-o încăpere era aşezată o oglindă, iar tinerii logodnici intrau pe uşi diferite privindu-şi chipurile ca în Paradis: ochiul drept în cel drept şi cel stâng în cel stâng; perfecţiune mediată.
În cazul în care Erosul se constituie ca model între mine şi Celălalt, realitatea întâlnirii este ratată ori prin mediere, ori prin deformare. (În psihanaliză, "principiul plăcerii" – activ în interiorul dorinţei – domină "principiul realităţii", acţionând pe căi simbolice, purtând măştile imaginaţiei: simbolul mediază, imaginaţia dă regula fantasmei).
Idealitatea Erosului nu poate da modelul total al întâlnirii, prin chiar faptul că îl contrazice: ceea ce face dragostea de nesusţinut este tocmai acea intenţie ideală fără de care dragostea nu poate exista. Celălalt nu este "întâlnit", ci mai degrabă "practicat" – prin chiar aducerea sa în mundus imaginalis. De fapt, nu întâlnim niciodată oameni, ci moduri ale unei culturi, mesaje codate, forme: frumuseţea celuilalt, insurmontabilitatea, posesia, invazia, mângâierea, atracţia, inteligenţa etc.; ele trimit la o reţea de alterităţi fantomatice, la un peisaj vid de forme, care prin precizarea lor ca atare precizează statutul nostru de formă.
Există două moduri "acustice" ale întâlnirii erotice, minimul imaginar al semnelor şi forţa corpurilor:
a) inelul şi amfora; un inel întâlneşte adâncul întunecat, aproape infinit, al unei amfore; în cădere, el scoate o notă "uşoară, limpede, metalică" – clinchetul care semnifică gradul minim al tăcerii în care să poată răsuna frumuseţea (M. Kundera). Uitând de sine, timpul se împarte, iar iubirea emerge în chiar pre-secunda nesfârşită şi diafană a frumuseţii… Abia-imaginata atingere, puritate apolinică a Erosului;
b) trupurile; în flamenco, notele se urmăresc, se suprapun cu o violenţă ardentă, iar pasiunea dansatorilor evocă o intrigă parcă anterioară sângelui. Beţie, forţă sacadată, transfigurare a ritmului în respiraţie, insinuare treptată în stranietatea unei nebunii a simţurilor… şi deodată, acelaşi moment de tăcere. "Duende", moment ideal al acestui dans, stare extremă în care trupurile, în loc să se prăbuşească, sunt parcă suspendate într-un timp inexistent şi într-o muzică ce s-a oprit de mult… Violenţa dansului ca imagine a pasiunii.
Ca model al întâlnirii, Erosul se află la suprafaţa unei forme mute de paroxism, fie exaltarea frumuseţii-limită a fantasmei, fie beţia frenetică a simţurilor.
Însă orice întâlnire a celuilalt (şi nu relaţia cu el) este o confuzie între semn şi corp; suprapunem scheme imaginare peste mecanismele efectivităţii – la jumătatea distanţei între mine şi celălalt se produce un sunet: fie nota uşoară, boltită, stilizată a unei mângâieri, fie violenţa atacului fizic. Alunecarea aici îşi află locul: ce ne spune că un sunet vag nu poate deveni un allegro intempestiv, că mângâierea nu se poate transforma în încleştarea abruptă a puterii?
Întâlnirea celuilalt poate concede erotismului doar cu premisa imaginaţiei; se poate spune, de fapt, că aceasta participă la modelul oricărei întâlniri – restul e violenţă.

Funcţia literară

Cred că una dintre ipostazele specifice ale timpului nostru este Erosul demontat; rotiţele sale stau întinse la soare, oricine ştie la ce au folosit şi cum pot fi recompuse; la unii poate funcţiona, la alţii nu. Esenţial e însă faptul că îi ştim mecanismele, îi bănuim ascunzişurile, cu rezerva pe care o avem faţă de orice trebuie să se constituie ca experienţă. O altă ipostază este cea a Erosului exilat, semnalată de I. P. Culianu: "imaginaţia este prea slabă sau prea personală ca să dea satisfacţie; obiectul concret se dovedeşte prea puţin maniabil, inaccesibil, complet diferit faţă de speranţele secrete ale subiectului" (Eros şi magie în Renaştere, p.360). În consecinţă, Erosul va fi transferat pe terenul impropriu şi impersonal al imaginii, în producţia regulată de fantasme; este – cu alte cuvinte – o simplă marfă supusă legilor pieţei.
În fine, Erosul este transformat într-o funcţie literară reversibilă, adică simpla situaţie descriptivă a acestui exilat are implicaţii socio-psihologice extrem de importante. Îmi place să cred că e încă una dintre loviturile de graţie ale literaturii: vulnerant omnes ultima necat…

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!