Redimensionarea constituţională a dreptului de proprietate privată

O dată cu prăbuşirea dictaturii comuniste în decembrie 1989, ţelurile declarate ale noii clase politice româneşti au fost, la unison, orientate în direcţia integrării României în structurile euro-atlantice. În acest sens, la 8 decembrie 1991 a fost aprobată prin referendum noua Constituţie a României. La acea vreme, legea noastră fundamentală apărea ca un act juridic bine închegat, o constituţie democratică, ce corespundea exigenţelor impuse de principiile statului de drept şi economiei de piaţă, consacrând şi garantând drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
După zece ani de la adoptarea Constituţiei, viaţa social-economică şi practica politică au demonstrat că legea noastră fundamentală este lacunară şi desuetă din multe puncte de vedere şi, prin urmare, s-ar impune revizuirea ei. Astfel, în actuala legislatură, o comisie alcătuită din reprezentanţii principalelor partide politice din Parlament va întocmi proiectul de revizuire a Constituţiei. Propunerile privind revizuirea sunt multiple, acoperind o plajă largă. Ceea ce ne propunem să analizăm este realizarea compatibilităţii unor dispoziţii constituţionale relative la dreptul de proprietate al cetăţenilor străini (în special comunitari) cu exigenţele procesului de integrare a României în UE.
Potrivit articolului 41 punctul 2 alineatul 2 din Constituţia României, "cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi drept de proprietate asupra terenurilor (în România, s.n.). Păstrarea unei asemenea dispoziţii constituţionale, în contextul dorinţei afirmate a ţării noastre de integrare în UE, apare ca o discriminare nejustificată între cetăţenii români şi cei străini, comunitari. Dacă, teoretic, revizuirea acestui alineat, în sensul recunoaşterii pentru cetăţenii străini a dreptului de proprietate asupra terenurilor în România, nu ar ridica probleme insurmontabile, în practică, însă, ar apărea nenumărate piedici cauzate, în primul rând, de o anumită mentalitate colectivă.
După cum se ştie, revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot (art. 146 alin. 1 din Constituţie), iar revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire (art. 147 alin. 3). Prin urmare, o majoritate parlamentară ostilă acestei propuneri, tributară unei mentalităţi conservatoare, ar putea cu uşurinţă să blocheze o asemenea iniţiativă reformatoare. Pe de altă parte, chiar dacă proiectul de revizuire ar fi votat în Parlament, cum revizuirea se definitivează prin referendum, un electorat imatur, manipulabil de către forţe interesate, ar putea respinge revizuirea cu argumentul - celebru, de acum - "Nu ne vindem ţara !".
Analizând textele constituţionale relative la proprietate şi la drepturile străinilor din Constituţiile anterioare ale României (desigur, cu excepţia Constituţiilor comuniste), observăm că numai Constituţia de la 1866 nu cuprinde nici o dispoziţie prohibitivă. Astfel, articolul 11 precizează că toţi străinii din România se bucură de protecţia dată de legi persoanelor şi averilor în genere, iar articolul 19 stipulează că proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra statului sunt sacre şi inviolabile. Prin urmare, cetăţenilor străini din România li se recunoştea dreptul de proprietate asupra imobilelor (terenuri şi construcţii).
Începând cu Constituţia de la 1923 şi continuând cu cea din 1938, în afară de articolele 11 şi 19 ale Constituţiei de la 1866 care au fost preluate, dându-li-se o nouă numerotare, apare o reglementare originală: "Numai românii şi cei naturalizaţi români pot dobândi cu orice titlu şi deţine imobile rurale în România. Străinii vor avea drept numai la valoarea acestor imobile". Deci, în baza acestui text, străinilor le era interzis de a cumpăra şi deţine case, pământuri, vii, păduri şi alte asemenea bunuri situate în mediul rural, ei putând fi proprietari numai la oraşe. Introducerea acestor dispoziţii constituţionale era justificată de evenimentele sociale, politice şi economice care au precedat adoptarea respectivelor Constituţii. Astfel, primul război mondial, reforma agrară şi unirea provinciilor istorice româneşti au constituit premisele naşterii unei noi concepţii în relaţia persoană-teritoriu-proprietate. Iată cum interpreta Al. Lascarov-Moldovanu, în cartea sa intitulată Noua Constituţie a României - 1938 (Fundaţia Culturală Regală "Principele Carol", 1938), dispoziţiile constituţionale ce discriminau străinii: "În veacul din urmă, ochii conducătorilor Statului nostru au fost mereu aţintiţi cu grijă asupra pământurilor rurale, fie că ele erau răzăşie veche, fie că erau împroprietărire nouă. Ţara noastră fiind o ţară agricolă cu pământuri foarte bogate, se înţelege că nu puţine au fost şi sunt râvnele asupra acestor pământuri. Oameni cu bani şi cu sete mare au stat gata să pună mâna pe aceste pământuri, pentru ca, pe urmă, aşa puteau ei crede, să globească pe ţăran, întru îmbogăţirea lor. (…) Desigur, articolul 27 din Constituţie care opreşte pe străin de a stăpâni imobile rurale în România este bun şi statorniceşte o puternică apărare împotriva năzuinţei de cotropire a pământurilor ţării noastre".
Actuala noastră Constituţie (1991) a continuat reglementarea relaţiilor de proprietate între aceleaşi coordonate, păstrând o concepţie similară în tratamentul juridic al străinilor din România şi dreptul lor de proprietate. Singura modificare intervenită este de substanţă: cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Prin urmare, Constituţia abordează această problemă într-o dublă manieră: extensivă, interzicând străinilor să deţină proprietăţi funciare atât în mediul rural dar şi în cel urban, şi selectivă, prohibiţia vizând numai terenurile, nu şi construcţiile.
Întrebarea care se pune este de a şti dacă membrii comisiei de redactare a proiectului pentru noua Constituţie au preluat în mod mecanic o parte din textul şi spiritul articolului 18 al Constituţiei de la 1923 sau, cel puţin pentru acea perioadă (1990-1991), a precumpănit concepţia lui Al. Lascarov-Moldovanu (vezi supra). Să fi avut "tradiţionala prietenie" româno-maghiară, materializată prin dramaticele evenimente din 15 martie 1990 de la Târgu-Mureş, vreo rezonanţă în plenul Adunării Constituante atunci când singurul amendament propus de către deputatul U.D.M.R Hoszu Zoltan, care cerea eliminarea interdicţiei pentru străini şi apatrizi de a dobândi proprietate privată asupra terenurilor în România, a fost respins cu o majoritate covârşitoare de voturi ?
Este adevărat, concepţia clasei politice româneşti despre triada investitor străin-teritoriu naţional-drept de proprietate a suferit o modificare de esenţă. Dacă în anii 1990-1991 se manifesta o raportare agresivă faţă de orice era străin, în prezent asistăm la o altă abordare a fenomenului. Astfel, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, modificată prin Legea nr.241/1998, prevede că dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor este rezervat exclusiv persoanelor fizice sau juridice române, iar nu şi cea asupra dezmembrămintelor acestui drept. În categoria persoanelor juridice române se includ şi societăţile comerciale cu capital parţial sau integral străin, dacă au sediul principal în România. Dobândirea oricăror imobile sau drepturi imobiliare se va face cu respectarea principiului specialităţii de folosinţă, legea referindu-se expres la necesitatea lor pentru derularea activităţii societăţii comerciale, conformă cu obiectul său de activitate.
În litera şi spiritul articolului 41 punctul 2 alin. 2 din Constituţie, alte două acte normative surprind statutul discriminatoriu al străinilor (persoane fizice şi juridice). Astfel, potrivit articolului 68 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 republicată, "persoanele fizice care nu au cetăţenie română şi domiciliul în România, precum şi persoanele juridice (societăţi comerciale, societăţi cu răspundere limitată, asociaţii, fundaţii, societăţi agricole, s.n.) care nu au naţionalitate română şi sediul în România nu pot dobândi în proprietate terenurile de orice fel prin acte între vii". Dacă aceste persoane dobândesc în proprietate terenuri prin moştenire sau au dobândit în proprietate asemenea bunuri înainte de intrarea în vigoare a legii, ele sunt obligate să le înstrăineze în termen de un an de la data dobândirii sau de la data intrării în vigoare a legii, după caz. Sancţiunea neîndeplinirii acestei obligaţii constă în trecerea gratuită a terenurilor în proprietatea statului şi în administrarea Agenţiei pentru Dezvoltare şi Amenajare Rurală. Constituţia şi Legea nr. 18/1991 se referă numai la imposibilitatea dobândirii dreptului de proprietate de către aceşti subiecţi de drept; rezultă că nimic nu se opune ca acestea să dobândească în România dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (uzufruct, servitute, superficie) sau dreptul de concesiune şi închiriere.
De asemenea, Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie constituite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice şi bugetare de stat stabileşte incapacitatea de a cumpăra locuinţe şi construcţii de către persoanele fizice care nu au cetăţenie română.
Dreptul de proprietate privată este acel drept subiectiv ce aparţine persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra unor bunuri mobile sau imobile, altele decât cele care alcătuiesc domeniul public, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia, în putere proprie şi în interes propriu, în limitele determinate de lege. Iar potrivit articolului 134 din Constituţie, economia României este economie de piaţă şi statul trebuie să asigure libertatea comerţului. Această prevedere constituţională nu este şi nu trebuie să fie pur declarativă. Libertatea comerţului înseamnă şi libertatea de circulaţie a bunurilor. Garantarea dreptului de proprietate privată este obligatorie pentru că la baza economiei de piaţă stă proprietatea privată, ca expresie economică a libertăţii individului. Asemenea interdicţii, precum cele cuprinse în articolul 41 punctul 2 alin. 2 din Constituţie, aduc limitări de facto şi altor drepturi şi libertăţi fundamentale decât dreptului de proprietate, răsfrângându-se asupra dreptului la libera circulaţie a persoanelor şi a dreptului de stabilire a domiciliului în orice localitate din ţară.
Vremurile s-au schimbat, mentalităţile asemenea, Uniunea Europeană capătă din ce în ce mai mult trăsături confederative. De altfel, şi în ţara noastră adie un vânt reformator în sensul că, în perspectiva revizuirii Constituţiei, există propuneri din partea P.N.L. şi U.D.M.R. vizând remodelarea abordării constituţionale a dreptului de proprietate privată a cetăţenilor străini asupra terenurilor din România, prin eliminarea interdicţiei stipulate în textul constituţional.
Dacă în anii 1923 şi 1938 prevederile constituţionale prohibitive erau motivate de anumite temeri şi precauţii ale statului român în acele vremuri, în prezent, ne întrebăm ce astfel de motive ar mai justifica păstrarea unor asemenea dispoziţii discriminatorii ? Ce ar face germanul care ar cumpăra 100 ha de pământ în România cu acest teren? L-ar transporta în Germania ? Nu, tot aici ar rămâne ! şi ar face agricultură a la Allemagne, cu utilaje şi pragmatism nemţeşti, însă cu mână de lucru românească. Câştigul ar fi reciproc, iar zicala "România este o ţară frumoasă, păcat că e locuită" şi-ar mai pierde din dureroasa ei realitate.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!