Contrast - Nr.3 / 2001 - Perspective -

Cristian Nae

Regulile academismului: cum am devenit propriii noştri moştenitori

"Aş vrea să salut îndrăzneala discursului filosofic de a ne scoate din acele lăcaşuri ale spiritului în care domneşte raţiunea când, pentru o clipă,uimirea face din ea un oaspete"
Anne Dufourmantelle

Gândirea intervalului sau evidenţa diferenţei vide
Lecturând acum Condiţia postmodernă a lui J.-F. Lyotard eşti pus în situaţia de a nu mai putea înţelege sensul unui „raport asupra cunoaşterii". Cui să raportezi, când legitimarea unitară a instituţiilor este imposibilă, iar sfera publică este deposedată de capacitatea sa de judecător indiscutabil şi de criteriile conform cărora să poată recunoaşte erijarea ta în legitimator? Cu atât mai mult, gândirea se vede deposedată de o interioritate care ar face posibilă desfăşurarea sa prin interiorizarea unei instanţe (şcoala) şi care presupune o anumită concepţie asupra unităţii şi transmisivităţii a ceea ce se înţelege prin cunoaştere, ca şi asupra capacităţii acestui concept de a da sens experienţei noastre. Mai ales atunci când gândirea întâlneşte constituţia sa istorică, precum şi acest nou raport pe care este obligată să şi-l ia în sarcină. La ce sens mai poate avea pretenţii acum „înţelegerea" noastră, atunci când reprezentarea „gândirii care învaţă" nu se mai regăseşte ca îndreptăţită şi, cu aceasta, o întreagă metanaraţiune asupra istoriei? Acest interval spre o reconfigurare a înţelegerii în care ne situăm trebuie acum să-l gândim, iar acesta aduce cu sine paradoxul, în măsura în care temporalitatea liniară este refuzată în favoarea unei simultaneităţi a simulacrului, în care instanţa „evidenţei", pe care se întemeia concepţia de care deja ne-am desprins, propune în logica diferendului o diferenţă vidă. Diferenţă ireductibilă la a fi descrisă în termenii disponibili ai vechiului vocabular şi care, deci, nu poate fi asimilată de gândirea pe care o depăşeşte, decât ca paradox. Acesta se pune în evidenţă la rândul său deschizând intervalul ca diferenţă şi, printre altele, atunci când vrem să-l anticipăm. Astfel, diferenţa însăşi îşi este viitor, căci nu putem anticipa încă ce se află de partea cealaltă a intervalului, iar diferenţa se oferă ca o continuă creaţie de sine. În consecinţele sale aceasta descrie logica situaţiei pe care o întâlnim acum şi care face ca, în raport cu cele cunoscute şi cu desfăşurarea culturii noastre, să ne fim nouă înşine moştenitori.
Cum a avut loc această transformare? Unul din locurile sale decisive este mişcarea pe care a suferit-o politica interioară a cunoaşterii şi, astfel, regulile unui discurs care au generat legitimarea instituţionalizată a gândirii în academism. Deplasarea acestui discurs poartă cu sine efecte pe care le regăsim la nivelul întregului orizont al gândirii, care se susţinea pe o anumită înţelegere a subiectului acesteia, care atrage după sine o anume configuraţie a culturii şi un anume raport pe care acesta îl întreţine cu propria sa memorie. Ce anume poate fi reţinut, în ce condiţii, care sunt enunţurile care au capacitatea de a schimba cultura şi cum o fac, care e instanţa care decide aceste criterii? Toate acestea presupun privilegierea cunoaşterii care poate fi verificată, un discurs denotativ şi privilegierea unei concepţii unitare asupra realităţii, care nu acceptă interpretări concurente ce pot fi tranşate prin apel la regimul unui metadiscurs. De asemenea, presupune o voinţă de cunoaştere dublată de fobia de heteromorf şi de posibilitatea ca subiectul să fie simultan constituit şi participant la lumi cu regimuri ale discursivităţii diferite şi incomensurabile; fapt ce face posibilă şcoala, legitimând cunoaşterea ca mod al unui raport al Subiectului cu tradiţia, prin care acesta o poate recupera, şi care propune o conştiinţă muzeală. Construcţia de sine (Bildung) şi asimilarea alterităţii, universalitatea înţelegerii şi hermeneutica drept practică a unei istoricităţi progresive, o dată destituite ca mituri, ne spun că aceasta a fost urmarea obturării unei gândiri a semnificaţiei care închide posibilitatea de a ne constitui ca Subiect al unei naraţiuni ce nu e o fabulă, deşi nu e nimic altceva decât o fabulă. Subiectul, adică garanţia că toată această poveste care este istoria are o continuitate şi vorbeşte despre ceva anume şi la care pot fi reduse celelalte făgaşe ale sale, devine garant şi instanţă doar dacă e în afara ei sau, oricum, o poate ex-pune, expulza, povestind-o. Aceasta cu condiţia ca transcendenţei sale, drept pol al experienţei, să-i corespundă univocitatea obiectelor întâlnite şi, paralel, un Subiect universal, fie el însuşi sub forma unui subiect al umanităţii, fie Umanitatea ca subiect. Dacă experienţele nu se mai delimitează clar, dacă acelaşi individ participă simultan la lumi şi experienţe egale, estetice, ştiinţifice, politice şi doar fragmentar private sau publice, metafizica este nomadă şi apare la colţul străzii în singularitatea unei trăiri egale, din care nu se mai poate cunoaşte ceva, întrucât e un teritoriu în care se pătrunde simultan pe diverse căi, fără a ajunge la un centru şi fără a găsi margini precise. Valoarea de schimb a învăţării, valoarea eficienţei a ceea ce gândirea produce apoi nou fără a destabiliza permanent sistemul fac ca alocuţia publică să devină locul contingent al intereselor private şi al lectorilor empirici, iar instituţia să rămână încă în posibilitatea recuperării de sine şi legitimităţii sale. Dacă subiectul nu mai poate legitima sfera publică, pe care îmbogăţeşte prin îmbogăţirea de sine cu o valoare de schimb, desemnată de capacitatea sa de a înţelege cât mai departe ecourile experienţei private, şi pe care cultura, în configuraţia sa, le lansează, dotând-o astfel cu profunzime, el îşi pierde prin urmare legitimarea exterioară a propriilor experienţe, se simte astfel străin sieşi şi responsabil de sciziunea în raport cu sine pe care o resimte. „Învăţătorul interior", care diminua analgezic efectele acestei schizofrenii şi făcea suportabilă intruziunea alterităţii pe care gândirea şi-o recunoaşte acum ca fiindu-i constitutivă şi condiţie de sănătate, este destituit de teama pe care, în criza limbajului (adică a vocabularului în care se gândeşte şi a discursivităţii), o întâlneşte în faţa necesităţii de a accepta negânditul, diferitul, heteromorful ca afectându-l, fără ca prin gândire să le poată reduce. Dacă heteromorful se află în miezul constituţiei noastre (reprezentând o maladitivitate a gândirii contemporane, un cancer generalizat care proliferează diferenţa vidă), îl putem gândi şi ca pe o condiţie de sănătate a unei culturi care, atunci când metafizica ei s-a împlinit, se recuperează după amurgul său, desemnat prin uninormativitate, în teama sau uimirea încetării propriului discurs, în dauna unei ştergeri perpetue a sensului. Propriul limbaj nu-i mai răspunde.

Regulile academismului şi oglinzile puterii
Heteromorful este numele diferenţei care răspunde acum de circulaţia liberă a tipurilor de experienţe (metafizică, estetică, ştiinţifică, filosofică), dar şi de transparenţa excesivă a unei comunicări în care legitimarea îşi pierde progresiv puterea, eficienţa şi ecourile paralel cu ştergerea de palimpsest a puterii unei interiorităţi care se reîntoarce la sine. Un "raport asupra cunoaşterii" se adresează urmaşilor noştri care suntem deja, adică unei instanţe care, din a reflecta condiţia transcendentală a puterii, oglindeşte jocul unor oglinzi în care sfera publică este deja o reprezentare, nu atât a unei instituţii legitime ca model al său (universitas), ci a unei derive din care rămâne în logica reprezentării cel mult o vitalitate infinită de constituire a unor regionalităţi. Cunoaştere şi învăţare capătă un sens slab care ne traversează memoria în puncte supuse întâmplării, memorie care nu poate fi universală şi în care fantasmele colective se oferă drept simulacrul unei realităţi. Accesul la aceasta se face în inconsistenţa unor experienţe care nu ating profunzimea, deoarece nu au o suprafaţă, ci o „perpetuă euforie" de a fi mereu martorul unui sens istoric discontinuu, ale cărui contururi variabile nu mai trasează o ierarhie şi raporturi constante. În chiar momentul poziţonării elementelor sale, acest moment inaugural este minat de participarea reciprocă a acestora, care refuză determinarea şi, astfel, opoziţia şi exterioritatea. Atunci când desemnarea începe, „ocazia" celuilalt nu mai face să-ţi întâlneşti posibilităţile pe care le posedai deja prin actualizarea lor în spaţiul universalului. Se creează teritorii ale unor individualităţi, monadism care lasă în urmă, în scheletul său ideologic, discursul umanismului iluminist, acesta desemnându-se ca referinţă proprie fără a mai desemna o realitate care-l justifică şi îl dublează. Individ care nu este locul trancendenţei, substituindu-se urmei Subiectului transcendental, loc al sacrului, ci loc al depărtării sacrului prin care încă îl înţelegem în experienţele noastre singulare şi în evenimentele care ne parvin şi pe care le locuim temporar şi fragmentar. Nu mai putem vorbi despre noi fără ca aceasta să ne altereze, nu mai învăţăm de la alţii fără ca aceasta să ne uimească şi să ni-i facă cu atât mai străini. Suntem propriile noastre creaţii de sine prin chiar vocabularele în care ne descriem şi gândim. Discursul academic este nevoit să-şi recunoască acele elemente pe care le ţinuse departe, le expulzase pentru a nu-i ameninţa sănătatea, dar care îi aparţin, cu riscul de a fi nevoit să regândească şi să renumească regulile care delimitează ceea ce este „academic" şi „cu adevărat important": impertinenţa, ofensa, impostura, vertijul. Dacă gândirea nu mai merge la şcoala istoriei, pentru a învăţa cine este învăţându-şi genealogia şi, astfel, ce trebuie să facă mai departe, dacă individul vede deja în instituţia academică o ierarhie care distribuie, prin propunerea unei transparenţe ierarhice a realului, zone de compentenţă şi regimuri de discurs separate, legitimate de prescripţii fondate pe eficienţă sau progres, atunci gândirea este chemată să dea seamă de reziduurile unei modernităţi întârziate: inovaţia, radicalismul, marginalul, heteromorful. Curios cum im-pertinenţa este doar regională şi trebuie gândită sub marca inovaţiei pentru a căpăta valoare conform regulilor interne ale sistemului ce delimitează semnificaţia valorii prin importanţă şi, deci, eficienţă aşteptată (deci nu poate fi constitutivă gândirii ca nihilism radical). Curios, de asemenea, cum, atunci când devenim radicali, gândirea se ofensează, căci nu are încă nume pentru a accepta fără a-l îmblânzi pe cel care o pune radical în chestiune. În fine, cum toate acestea obligă gândirea la o postură pentru ca aceasta să se legitimeze mai apoi prin discurs, vorbind despre sine ca şi când acest discurs n-ar face-o cu fiecare literă problematică. De asemenea, surprinde modul în care gândirea nu poate, din această teamă de delegitimare, să accepte că este ea însăşi o impostură, că pentru a gândi trebuie să trişezi, începând prin a destabiliza radical o dogmatică pentru a te debarasa de idoli. I se cere filosofiei ca practică a gândirii să ofere principii, drept soluţii în situaţii de criză. Nu urmărim prin aceasta a justifica un eşec al gândirii filosofice, găsind responsabil un anume mental care i-ar cere aceasta.
Gândirea însăşi vrea mai mult decât pe sine, vrea să producă, să facă, să se elogieze; e orgolioasă şi infamă. Atunci când toate astea îi produc un vertij, ea caută să-l identifice cu o defecţiune reparabilă a aparatului său, anume întinderea raţiunii acolo unde întâlneşte antinomiile pe care nu le mai poate controla, şi astfel să se iluzioneze că vindecarea a fost produsă: restrânsă dar sănătoasă şi mai ales puternică! Vertijul nu e peste tot, nu e chiar condiţia sa de posibilitate (Doamne fereşte!) sau, dacă este, ceea ce este mai interesant pentru „noi, postmodernii", ea este încă identificabilă, nu face imposibil limbajul tocmai pentru a putea gândi. Limbajul e de vină doar fiindcă regresează la infinit în duplicarea de sine în oglinzi a raţiunii! Şi rămâne oricum exterior ei, pentru că gândirea îşi creează singură sisteme de protecţie şi anti-viruşi (instituţii), căci ea trebuie să facă ceva. Şi a face începe întodeauna prin a legitima, deci a numi.

Vocile vidului şi ochii tăcerii
Avem cinci simţuri şi cunoaştem simultan prin toate; ar trebui să inventăm cinci limbaje pentru a nu-l folosi pe cel de al şaselea simţ, discursul denotativ, legitimat îndeobşte printr-o facultate subsidiară numită tradiţional raţiune. Suntem prea neputincioşi pentru a nu avea nevoie de limbaj şi legitimări, pentru a ne învinge apetenţa pentru formă, în care se înscrie creaţia de sine care suntem, pentru a nu găsi repede un alt nume pentru ceea ce ne disipează, ne şterge vocea încet din spaţiul public către vid. Şi prea fragili pentru a ne recunoaşte contingenţa şi a nu lua un anume vocabular drept singurul adecvat. „O putem face", spunem, şi imediat o regulă apare pentru a lua în stăpânire locul expunerii totale de sine. Ne plictisim de exigenţele de a gândi şi cerem un motiv pentru asta. Cum arătăm noi, gemenii diferenţei, noi, cei care ne moştenim perpetuu, resimţind asta ca pe o povară prea grea pentru a nu o altera, a face ceva cu ea, pentru a scăpa de acest stigmat al neputinţei? Ce facultăţi trebuie să ne dresăm pentru a putea recompune portretul omului care suntem, nu nou, ci acela de dinaintea modernilor, cel compus din fragmente de viaţă şi tăcere, din cenuşă şi oglinzi sfărâmate? Ce delicii apar pe acest traseu? Oare nu sunt ele prea puternice pentru a le rezista, pentru a nu deveni prea comozi şi a ne mulţumi cu o moştenire împărţită, întocmită, deja chivernisită şi cheltuită înainte de a o primi? Vocea trebuie să ne facă să aparţinem cuiva, nouă sau memoriei noastre. Voinţa Eroică şi Spiritul Clar şi Rece lasă loc mişcării prin care ne întrezărim amnezici şi prin care primim un nume nou, altul decât al omului, aşa cum îl ştiam, un nume pe care nu-l putem încă silabisi. Nietzsche vorbeşte în Foucault cu numele celui care, în mişcarea continuă a noastră către noi înşine, revine multiplicat. Căci limbajul şi gândirea, cele care nu aud vidul şi nu pot plasa în locul nostru o tăcere care vede, au de partea lor timpul. Vom primi un nume, l-am primit deja. Nu-l vom recunoaşte decât atunci când ne va deveni prea familiar şi am uitat deja ce ne-a precedat şi cu ce cuvinte îl puteam descrie şi gândi.

Alte articole de acelaşi autor

Transmiteţi autorului părerea Dv. despre acest articol!